Capitolul XL

TRECUSERĂ CÂTEVA ZILE DE LA ACEASTA aventură, când, într-o dimineaţă, Harriet veni la Emma cu un pacheţel în mână şi, după ce se aşeză şi şovăi puţin, începu astfel.

— Domnişoară Woodhouse, dacă aveţi timp, am să vă spun ceva, vreau să fac un fel de mărturisire şi pe urmă, ştiţi, totul s a terminat.

Emma fu destul de surprinsă, dar o rugă să vorbească. Seriozitatea cu care se purta Harriet o pregătea, la fel ca şi cuvintele ei de altfel, pentru ceva cu totul neobişnuit.

— E de datoria mea şi, sunt sigură, e şi dorinţa mea, continuă ea, să nu vă ascund nimic în legătură cu asta. Cum, din fericire, sunt acum o cu totul altă fiinţă, dintr-un anume punct de vedere, e foarte firesc ca dumneavoastră să aveţi satisfacţia de a afla. Nu vreau să spun mai mult decât e necesar. Mi-e foarte ruşine că m-am lăsat copleşită aşa şi cred ca mă înţelegeţi.

— Da, zise Emma, sper să te înţeleg.

— Cum am putut să fiu atât de oarbă, strigă Harriet, cu aprindere. Pare o nebunie. Acum nu mai văd nimic extraordinar la el. Nu-mi mai pasă dacă-l întâlnesc sau nu, numai că, dintre noi doi, eu sunt cea care ar prefera să nu-l văd şi, zău, aş ocoli oricât, numai să nu-l văd. N-o invidiez câtuşi de puţin pe soţia lui, nici n-o admir, nici n-o invidiez, ca înainte. Poate să fie frumoasă şi aşa mai departe, dar mi se pare foarte ţâfnoasă şi antipatică. N-am să uit niciodată cum mă privea seara trecută. Totuşi, vă asigur, domnişoară Woodhouse, nu-i doresc răul. Nu, să fie fericiţi împreună, asta n-o să mă întristeze niciodată şi, ca să vă conving că spun adevărul, acum voi distruge ceea ce trebuia să distrug demult, ceea ce n-ar fi trebuit să păstrez, ştiu bine. Ştiu asta foarte bine (roşind în timp ce vorbea), totuşi, acum voi distruge totul şi doresc foarte mult s-o fac în prezenţa dumneavoastră, ca să vedeţi că mi-am venit în fire. Nu ghiciţi ce e în pachetul acesta? zise ea cu o privire plină de înţeles.

— Nici pe departe! Ţi-a dat vreodată ceva?

— Nu. N-aş putea să le numesc daruri, dar sunt nişte lucruri pe care le-am preţuit foarte mult.

Întinse pachetul spre ea şi Emma citi cuvintele „Comori foarte preţioase” pe capacul cutiei. Curiozitatea ei nu avea margini. Harriet despături pachetul şi ea se uită cu nerăbdare. Într-un morman de staniol se găsea o cutiuţă ca cele pentru bijuterii sau porţelan, pe care Harriet o deschise. Înăuntru era căptuşită cu mătasea cea mai fină, dar în afară de căptuşeală Emma nu mai văzu decât o bucăţică de leucoplast.

— Ei, zise Harriet. Vă amintiţi, nu?

— Nu, zău nu-mi aduc aminte.

— Doamne! N-aş fi crezut că puteţi să uitaţi ce s-a petrecut chiar aici, în camera asta, chiar una din ultimele daţi când ne-am întâlnit. Era la câteva zile, înainte să mă apuce durerea de gât, tocmai înainte de a veni domnul şi doamna John Knightley, poate chiar în seara aceea. Nu vă amintiţi cum s-a tăiat la deget cu un coupe-papier nou al dumneavoastră şi i-aţi recomandat leucoplast? Dar dumneavoastră nu aveaţi la îndemână şi ştiaţi că am eu şi m-aţi rugat să-i dau o bucăţică. Şi eu am scos leucoplastul şi i-am tăiat o bucată, dar era prea mare şi el a mai tăiat-o şi s-a jucat o vreme cu ce-a rămas, înainte de a mi-l înapoia şi, atunci, în prostia mea, l-am pus deoparte, să nu-l mai folosesc niciodată, şi mă uitam la el, din când în când, ca să fiu fericită.

— Scumpa mea Harriet, strigă Emma, punându-şi mâinile pe faţă şi sărind în sus, mă faci să-mi fie groaznic de ruşine. Să-mi amintesc, da, acum îmi amintesc, totul, în afară de faptul că tu ai păstrat asemenea relicvă. N-am ştiut nimic despre asta până acum, decât cum s-a tăiat la deget şi cum i-am recomandat leucoplast şi cum am spus că eu nu am… Ah, păcatele, mele cele grele! Şi aveam destul în buzunare! Unul din trucurile mele fără rost! Merit să roşesc toată viaţa pentru una ca asta. Ei, aşezându-se din nou, continuă, ce mai e?

— Şi chiar aveaţi şi dumneavoastră la îndemână? Niciodată nu mi-aş fi închipuit! Aţi spus-o aşa de firesc.

— Şi chiar ai pus deoparte bucata de leucoplast de dragul lui? zise Emma, revenindu-şi din starea de ruşine şi simţindu-se în acelaşi timp gata să se mire şi să râdă. Adăugă pentru sine: „Dumnezeu să mă ferească! Aş fi fost eu în stare să păstrez vreo bucăţică de bumbac sau de leucoplast numai pentru că s-a jucat Frank Churchill cu ea? N-aş fi fost niciodată în stare de aşa ceva.”

— Uite, zise Harriet, întorcându-se din nou la cutia ei, uite ceva care are şi mai mult preţ, adică avea mai mult preţ, pentru că asta i-a aparţinut lui, iar leucoplastul era al meu.

Emma era foarte dornică să vadă această nouă şi mai preţioasă comoară. Era un căpăţel de creion, partea cu care nu se mai poate scrie.

— Acesta a fost de-adevărat al lui, zise Harriet. Nu vă amintiţi? într-o dimineaţă, nu, probabil că nu vă amintiţi. Dar, într-o dimineaţă nu-mi aduc aminte exact ziua, dar poate să fi fost marţi sau miercuri, înainte de seara aceea, voia să-şi noteze ceva în agendă despre berea de molid. Domnul Knightley îi spunea cum se face berea de molid şi voia să-şi noteze, dar când şi-a scos creionul, a văzut că era aşa de mic, încât atunci când l-a ascuţit n-a mai rămas nimic şi nu putea să scrie. Dumneavoastră i-aţi dat alt creion şi ăsta a rămas pe masă, fiindcă nu era bun de nimic. Dar eu nu l-am scăpat din ochi şi, de îndată ce am putut l-am luat şi nu m-am mai despărţit de el de atunci.

— Mi-amintesc, cum să nu-mi amintesc. Mi-aduc perfect de bine aminte. Vorbeam despre berea de molid. Ah, da, şi domnul Knightley şi cu mine am spus amândoi că ne place şi domnul Elton s-a hotărât să-i placă şi lui. Mi-aduc aminte perfect. Stai, domnul Knightley stătea chiar aici, nu? Mi se pare că stătea chiar aici.

— Ah, nu ştiu, nu-mi aduc aminte. E foarte ciudat, dar nu-mi mai aduc aminte. Domnul Elton stătea aici, asta ştiu, foarte aproape de unde stau eu acum.

— Ei, continuă!

— Ah, asta e tot. Nu mai am nimic să vă arăt, sau să vă spun, numai că acum le arunc pe amândouă pe foc şi vreau să fiţi martoră.

— Biata mea Harriet, şi chiar ai fost fericită să păstrezi lucrurile astea ca pe nişte comori?

— Da, proasta de mine! Dar mi-e foarte ruşine acum, şi aş vrea să uit tot de îndată ce vor arde. Foarte rău din partea mea că am păstrat aceste suveniruri şi după ce s-a căsătorit. Ştiam că e rău, dar nu mă puteam hotărî să mă despart de ele.

— Dar, Harriet, e nevoie să ardem leucoplastul? N-am nimic împotrivă să ardem capătul de creion, dar leucoplastul ne mai poate folosi.

— Voi fi mai fericită să-l ard, răspunse Harriet. Nu-mi place să-l mai văd în ochi. Trebuie să mă scap de toate. Il arunc în foc şi scap, Doamne ajută, de domnul Elton!

„Si când, gândi Emma, ai să începi să te gândeşti la domnul Churchill?«

Curând după aceea, avu motive să creadă că începutul fusese deja făcut şi nu putea decât să spere că ţiganca aceea, deşi nu-i ghicise în palmă, contribuise totuşi la soarta Harrietei. La două săptămâni după sperietură, lucrurile se lămuriră însă complet, în modul cel mai neaşteptat. Emma nici nu se mai gândea la asta acum, ceea ce făcea ca ştirea pe care o afla să fie cu atât mai preţioasă. Spuse în cursul unei discuţii oarecare:

— Ei bine, Harriet, când te vei mărita, te sfătuiesc să faci aşa şi aşa… şi nu se mai gândi la asta până când. după ce tăcuse câteva clipe, Harriet zise, pe un ton foarte serios:

— Nu mă mărit niciodată!

Emma se uită la ea şi văzu imediat despre ce era vorba şi, după ce se gândi un minut dacă să treacă totul cu vederea sau nu, răspunse:

— Să nu te măriţi niciodată? Asta e o hotărâre nouă!

— Totuşi, nu mi-o voi schimba niciodată. Şi după o scurtă şovăire:

— Sper că nu pentru a-i face un compliment domnului Elton!

— Domnul Elton, asta-i bună, strigă Harriet indignată. Alt nu… Şi Emma abia putu să prindă cuvintele: „Atât de superior domnului Elton”.

Apoi se gândi ceva mai multă vreme. Să meargă mai departe? Să lase totul să treacă şi să se prefacă a nu fi înţeles nimic? Poate Harriet o să creadă că e rece sau supărată sau, poate, dacă nu zice nimic, o va face pe Harriet să-i spună mai multe decât voia să audă şi ea era ferm hotărâtă să nu mai tolereze o intimitate aşa de mare, să nu mai întărească toate speranţele şi aşteptările. Găsea că e mai bine pentru ea să spună şi să afle imediat ceea ce voia să spună şi să afle. Cel mai bine era fără complicaţii. Hotărâse dinainte până unde să meargă într-o asemenea problemă. Şi, spre binele amândurora, era de dorit ca ea să-şi impună punctul de vedere superior. Era hotărâtă şi vorbi astfel:

— Harriet, n-o să mă prefac acum că nu ştiu ce vrei să spui. Hotărârea, sau mai degrabă, ideea ta că nu te vei mărita niciodată rezultă din părerea că omul pe care îl preferi este superior ţie ca situaţie pentru a se gândi la tine. Nu e aşa?

— Oh, dragă domnişoară Woodhouse, n-aş avea îndrăzneala să cred aşa ceva. Dar e o plăcere să-l admir de la distanţă şi să mă gândesc la superioritatea lui infinită faţă de tot restul lumii, cu recunoştinţa, încântarea şi veneraţia care i se cuvin, din partea mea mai ales.

— Nu mă surprinde deloc, dragă Harriet, serviciul pe care ţi l-a făcut e de-ajuns să-ţi aprindă inima!

— Serviciul, ah, da, a fost ceva care mă face să-i fiu nespus de îndatorată. Numai când îmi amintesc, şi tot ce am simţit atunci, când l-am văzut venind, ce nobil arăta şi ce nenorocită fusesem! O asemenea schimbare într-o singură clipă! De la nenorocire, la cea mai înaltă fericire.

— E foarte firesc, e firesc şi deloc ruşinos. Da, deloc nu e ruşinos, cred, să alegi atât de bine din recunoştinţă. Dar mai mult decât faptul că e o alegere bună, nu pot să-ţi garantez. Nu te sfătuiesc să te laşi copleşită, Harriet. Nu pot deloc să jur că ţi se va răspunde. Poate că cel mai bine e să-ţi controlezi sentimentele, cât timp este posibil. În orice caz, nu te lăsa târâtă de ele, dacă nu eşti convinsă că te place şi el. Observă-l cu atenţie. Fă ca purtarea lui să îndrume sentimentele tale. Te previn acum, pentru că nu vom mai vorbi despre asta. Sunt hotărâtă să nu mă amestec deloc. De acum înainte nu mai ştiu nimic despre problema asta. Să nu pronunţăm nici un nume. Am greşit foarte rău, acum să fim prudente, îţi este superior, fără îndoială, şi există multe obiecţiuni şi piedici serioase, totuşi, Harriet, s-au întâmplat lucruri şi mai uimitoare, căsătorii şi mai puţin potrivite. Dar ai grijă de tine! Nu vreau să te înfierbânţi prea tare, fii sigură că dacă ţi-ai ridicat ochii spre el e o dovadă că ai gust, ceea ce eu voi preţui întotdeauna.

Harriet îi sărută mâna cu recunoştinţă, mută şi supusă. Emma era foarte hotărâtă să găsească o asemenea dragoste foarte potrivită pentru prietena ei. Tendinţa va fi spre înălţime şi rafinament şi o va salva de primejdia de a se înjosi.