Capitolul XLI

În aceasta stare febrilă, când se făceau planuri, se năşteau speranţe şi se puneau la cale diverse lucruri, luna iunie sosi la Hartfield. La Highbury nu se petrecu nici o schimbare substanţială. În familia Elton se mai vorbea încă despre vizita familiei Sucking şi de modul în care landoul va fi folosit şi Jane Fairfax era tot la bunica ei. Şi, cum întoarcerea familiei Campbell din Irlanda fusese amânată din nou, pentru august, în loc de iulie cum se fixase înainte, era probabil că ea va rămâne aici încă două luni încheiate, dacă, desigur, va fi în stare să triumfe asupra bunăvoinţei doamnei Elton şi să se salveze de la a căpăta prea repede un post extraordinar pe care nu şi-l dorea.

Domnul Knightley, căruia, din motive numai de el cunoscute, nu-i plăcuse dintru început Frank Churchill, ajunsese să-l dezagreeze şi mai mult. Începu să bănuiască o înşelătorie în curtea pe care acesta i-o făcea Emmei. Părea, fără putinţă de îndoială, că scopul lui era s-o cucerească pe Emma. Totul dovedea asta: atenţia pe care i-o acorda, aluziile pe care le făcea tatăl său, tăcerea prudentă pe care o păstra mama lui adoptivă, totul era la unison, vorbele, purtarea, discreţia şi indiscreţia, toate spuneau acelaşi lucru. Dar, în timp ce atâţia îl dedicau Emmei şi Emma îl dona cu generozitate Harrietei, domnul Knightley începu Să-l bănuiască de o pornire cam jucăuşă către Jane Fairfax. Nu putea pricepe, dar între ei părea să existe o înţelegere – aşa i se părea lui cel puţin —, părea că o admiră foarte mult. De când observase asta, îl urmărea gândul că toate trebuie să aibă o legătură, deşi ar fi dorit să nu cadă în păcatul imaginaţiei fără limite a Emmei. Ea nu era de faţă când i se trezi bănuiala. Cina împreună cu familia de la Randalls şi cu Jane la familia Elton şi observase o privire, şi nu numai una, către domnişoara Fairfax, care, din partea unui admirator al domnişoarei Woodhouse, era cu totul deplasată. Când se afla din nou în tovărăşia lor, nu putu să nu-şi amintească ceea ce văzuse. De asemenea, nu putea evita nişte observaţii care, dacă lucrurile nu se petreceau ca în versul lui Cowper despre focul din pragul serii:

Când ochiul meu crease ce vedeam, îi întăreau bănuiala că e vorba de o simpatie reciprocă, chiar de o înţelegere între Frank Churchill şi Jane.

Într-o seară, după cină, venise la Hartfield, ca de obicei. Emma şi Harriet plecau la plimbare şi se oferi să le însoţească. La întoarcere se întâlniră cu un alt grup, care, ca şi ei, găsise că e mai bine să facă plimbarea mai devreme, căci stătea să plouă. Erau doamna şi domnul Weston, cu fiul lor, şi domnişoara Bates cu nepoata ei, care se întâlniseră din întâmplare. Porniră cu toţii împreună şi, când ajunseră în faţa porţii de la Harfield, Emma, care ştia că acesta era exact felul de vizită care i-ar fi făcut plăcere tatălui ei, insistă ca toată lumea să intre şi să ia ceaiul cu ei. Cei de la Randalls acceptară imediat şi, după un discurs foarte lung al domnişoarei Bates, pe care puţini îl ascultară, găsi şi ea că putea să accepte foarte generoasa invitaţie a scumpei domnişoare Woodhouse.

Pe când intrau în curte, trecu domnul Perry, călare. Bărbaţii vorbiră despre calul său.

— Apropo, zise Frank Churchill deodată, către doamna eston, ce-a făcut domnul Perry, şi-a reparat trăsura?

Doamna Weston arăta foarte surprinsă şi zise:

— Nu ştiam că vrea să-şi repare trăsura!

— Cum să nu, de la dumneavoastră ştiu. Mi-aţi scris despre asta acum trei luni.

— Eu? Imposibil!

— Zău mi-aţi scris, mi-aduc perfect de bine aminte. Spuneaţi că va fi gata foarte curând. Doamna Perry spusese asta nu ştiu cui şi era extrem de fericită. Ea era cea care l-a convins pentru că ştia că-i face rău să iasă pe vreme rea. Acum vă amintiţi, nu?

— Pe cuvântul meu, e prima dată când aud asta.

— Niciodată, chiar niciodată? Doamne! Cum se poate! Atunci am visat probabil, dar eram perfect convins. Domnişoară Smith, păreţi obosită, veţi fi fericită că am ajuns.

— Ce mai e asta? Despre ce-i vorba? strigă domnul Weston. ce-i cu Perry şi cu trăsura? îşi repară Perry trăsura, Frank? Bine poate să-şi permită! El ţi-a spus, nu-i aşa?

— Nu, tată, răspunse fiul râzând. Se pare că nu mi-a spus nimeni. Foarte ciudat, eram convins că doamna Weston a menţionat asta în una din scrisorile sale către Enscombe, cu multe săptămâni în urmă, cu toate amănuntele, dar dânsa spune că n-a auzit nimic despre asta, desigur, a fost un vis, sunt un mare visător. Visez despre toată lumea din Highbury când sunt plecat şi când termin cu prietenii mai apropiaţi trec la domnul şi doamna Perry.

— E totuşi ciudat, zise tatăl său, să visezi un vis atât de coerent despre nişte oameni la care probabil nu te gândeşti foarte mult, când eşti la Enscombe. Perry să-şi repare trăsura! Şi încă, după ce l-a convins soţia, din grijă pentru sănătatea lui, exact cum se va întâmpla în realitate, fără îndoială, peste câtva timp. Ai visat numai ceva mai devreme. Ce adevărate sunt uneori visele şi alteori sunt pline de absurdităţi. Ei, Frank, visul ăsta arată că te gândeşti mult la Highbury când eşti plecat! Emma, şi tu visezi mult, cred.

Emma nu auzea. Se grăbise să ajungă înaintea musafirilor ca să-i anunţe tatălui ei venirea lor şi nu putea fi ajunsă din urmă de aluziile domnului Weston.

— Ei, dar e adevărat, strigă domnişoara Bates, care încerca în zadar să se facă auzită de două minute, dacă ar fi să vorbim de asta nu se poate nega că domnul Frank Churchill ar fi putut – nu vreau să spun că n-a visat – sunt sigură că uneori şi eu visez lucrurile cele mai ciudate din lume, dar, dacă e să spun, trebuie să vă aduc la cunoştinţă că domnul Perry a avut de gând astă primăvară, pentru că doamna Perry i-a pomenit despre asta mamei şi ştia şi familia Cole, dar era secret, nimeni nu mai ştia, şi n-a ţinut decât trei zile. Doamna Perry voia foarte mult să aibă şi el trăsură şi a venit foarte bine dispusă la mama într-o dimineaţă, pentru că credea că a reuşit să-l convingă. Jane, nu-ţi aduci aminte cum mi-a spus bunica, de îndată ce am ajuns acasă? Nu mai ştiu unde fusesem, ah, mi se pare că la Randalls. Doamna Perry a ţinut întotdeauna foarte mult la mama şi, zău, nu ştiu cine nu ţine la dânsa, şi i-a spus aşa, în secret, desigur, n-avea nimic împotrivă să ne spună şi nouă, dar să nu ajungă mai departe, şi de-atunci până azi n-am pomenit nimănui, din câte ştiu. Dar, Dumnezeu ştie, nu pot să bag mâna în foc că n-am făcut vreo aluzie, pentru că pe mine mă cam ia gura pe dinainte. Vorbesc cam mult, de felul meu, cam mult, zău aşa, şi, din când în când, îmi mai scapă câte un lucru care n-ar trebui. Eu nu sunt ca Jane, aş vrea să pot fi şi eu aşa. Sunt sigură că ea n-ar spune nimănui un lucru, oricât de mărunt, dar unde e? Oh, în spate. Mi-aduc aminte perfect cum a venit doamna Perry, extraordinar vis, zău.

Tocmai intrau în hol. Ochii domnului Knightley o luaseră înaintea domnişoarei Bates, în direcţia Janei. De la faţa lui Frank Churchill, pe care se citea o încurcătură mascată de un râs înăbuşit, i întorsese involuntar spre ea, dar ea rămăsese într-adevăr mult n urmă şi era ocupată cu şalul. Domnul Weston intrase. Ceilalţi doi domni aşteptau în cadrul uşii, s-o lase să treacă. Domnul Knightley simţea că Frank Churchill era hotărât să-i prindă privirea Janei, se uita fix la ea, dar în zadar. Jane trecu printre ei şi intră în hol fără a le arunca nici o privire.

Nu mai era timp pentru o altă remarcă sau explicaţie. Visul trebuia luat drept bun şi domnul Knightley trebuia să-şi ia locul împreună cu ceilalţi în jurul mesei mari, rotunde, după ultima modă, pe care Emma o introdusese la Hartfield şi pe care nimeni, în afară de Emma, n-ar fi avut forţa s-o aşeze acolo şi să-l convingă pe tatăl ei s-o folosească în locul micii mese Pembroke, pe care timp de patruzeci de ani se înghesuise zilnic la dejun. Se servi ceaiul, spre plăcerea tuturor. Nimeni nu părea grăbit să plece.

— Domnişoară Woodhouse, zise Frank Churchill, după ce cercetase o măsuţă din spatele lui, pe care o putea atinge cu mâna, nepoţeii dumitale şi-au strâns alfabetele, cutia cu litere? Parcă acolo era de obicei? Unde e? Seara asta e aşa de plicticoasă, parcă ar fi iarnă, nu vară. Ne-am distrat foarte bine cu literele într-o dimineaţă. Aş vrea să ne mai jucăm.

Emmei îi făcu plăcere ideea şi după ce aduse cutia cu litere, umplură masa cu ele, deşi nimeni nu părea dispus să le folosească, în afară de ei doi. Formau cuvinte cu o mare repeziciune pentru ei şi pentru oricine dorea o ghicitoare. Jocul era deosebit de plăcut pentru domnul Woodhouse, fiind foarte liniştit. Deseori avusese prilejul să fie foarte nenorocit când domnul Weston introducea jocuri mai zgomotoase, dar acum era ocupat să se lamenteze cu melancolie de plecarea celor „doi bieţi băieţei” sau să sublinieze drăgăstos, luând câte o literă la întâmplare în mână, ce frumos a desenat-o Emma.

Frank Churchill puse un cuvânt în faţa domnişoarei Fairfax. Ea se uită puţin în jur şi începu să se ocupe de el. Frank era lângă Emma, Jane în partea opusă, şi domnul Knightley aşezat astfel încât putea să-i vadă pe toţi. Scopul lui era să vadă cât mai mult cu putinţă, fără să aibă aerul că stă la pândă. Cuvântul fu descifrat şi. cu un zâmbet abia zărit, dat la o parte. Dacă dorea să-l amestece imediat cu celelalte şi să-l ascundă privirilor, ar fi trebuit să se uite pe masă şi nu în faţa ei, pentru că îl lăsase aşa cum era, şi Harriet, dornică să prindă orice cuvânt nou şi negăsind unul, îl luă imediat şi se puse pe lucru. Stătea lângă domnul Knightley şi se întoarse spre el după ajutor. Cuvântul era gafă şi când Harriet îl strigă triumfătoare, obrazul Janei se roşi, ceea ce dădea semnificaţie cuvântului, astfel complet inocent. Domnul Knightley făcu legătura cu visul, dar cum se putea una ca asta, el nu înţelegea şi pace. Cum de delicateţea şi discreţia favoritei sale fuseseră atât de adormite! îi era teamă că e vorba de o relaţie deja stabilită.

Viclenia şi jocul dublu i se păreau tot mai evidente. Literele nu erau decât purtătorii curtoaziei şi minciunii. Era un joc de copii special ales pentru a putea ascunde jocul mai serios al lui Frank Churchill.

Plin de indignare, continuă să-l observe. Alarmat şi bănuitor, le observa şi pe cele două fete orbite. Văzu un cuvânt scurt pregătit pentru Emma şi oferit cu o privire ascunsă şi gravă. Văzu că Emma îl descifrează repede şi îl găseşte foarte distractiv, deşi era ceva pe care ea socoti că trebuie să-l dezaprobe, pentru că zise:

— Prostii, să-ţi fie ruşine!

Apoi îl auzi pe Frank Churchill spunând, cu ochii spre Jane.

— I-l dau ei, să i-l dau?

Şi, la fel de clar, o auzi pe Emma împotrivindu-se cu aprindere şi râzând:

— Nu, nu, nu trebuie zău, nu face asta!

O făcu totuşi. Acest tânăr elegant, care părea să iubească fără sentiment şi să se recomande celorlalţi fără umbră de ruşine, înmână imediat cuvântul domnişoarei Fairfax şi cu o politeţe deosebit de calmă o invită imediat să-l studieze. Din curiozitate excesivă să ştie ce cuvânt poate fi acela, domnul Knightley căuta să prindă orice moment să-şi arunce ochii într-acolo şi, în curând, reuşi să descifreze cuvântul Dixon. Jane Fairfax păru să-l descifreze în acelaşi timp şi era evident că ea înţelegea mai bine sensul ascuns, nedeclarat al celor cinci litere astfel aranjate. Era evident că nu-i făcea plăcere, se uită în sus şi, văzând că e urmărită, roşi mai tare decât o văzuse el vreodată roşind şi zise numai:

— Nu ştiam că sunt permise şi numele proprii. Apoi, împinse literele la o parte, arătând furioasă chiar şi decisă să nu mai studieze nici un cuvânt care i se oferea. Îşi întoarse faţa de la cei care o atacaseră şi se uită spre mătuşa ei.

— A, foarte adevărat, draga mea, strigă aceasta, deşi Jane nu spusese nimic. Tocmai asta voiam să spun şi eu. E timpul să plecăm, zău. S-a înserat de tot şi probabil că bunica ne caută. Domnule, sunteţi prea bun, dar trebuie, zău, să vă spunem noapte bună!

Vioiciunea Janei când porni arăta că era gata de plecare aşa cum îşi închipuise mătuşa ei. Se sculă imediat şi vru să plece de la masă, dar se mişcară în acelaşi timp mai multe persoane şi nu putu ieşi imediat; şi domnul Knightley avu impresia că vede încă un grup de litere împinse cu repeziciune către ea şi pe ea împingându-le decis înapoi fără să le cerceteze. Apoi începu să-şi caute şalul şi Frank Churchill îl căuta şi el. Se întuneca şi în cameră era uită lume şi încurcătură şi domnul Knightley nu-şi putea da seama în ce fel s-au despărţit.

Rămase la Hartfield după ce plecă toată lumea, gândindu-se mereu la ceea ce văzuse. Era atât de preocupat, încât, atunci când lumânările se aprinseră şi putea să vadă mai bine, decise că trebuie, neapărat, ca prieten, ca prieten îngrijorat de soarta ei, să-i atragă atenţia Emmei, s-o întrebe ceva. Nu putea s-o vadă astfel primejduită fără să încerce să o salveze. Era de datoria lui.

— Îmi dai voie, Emma, pot să te întreb zise el, ce era atât de amuzant, ce înţepătură conţinea ultimul cuvânt pe care l-ai descifrat tu şi domnişoara Fairfax? Am văzut cuvântul şi sunt extrem de curios să aflu ce poate să o distreze aşa de mult pe una şi s-o amărască pe cealaltă.

Emma era teribil de încurcată. Nu putea să-i dea explicaţia cea adevărată, pentru că, deşi bănuielile ei nu fuseseră deloc risipite, îi era ruşine că le împărtăşise cuiva.

— Ah, strigă ea, vădit stânjenită, nu înseamnă nimic, e aşa o glumă între noi.

— Glumă mi se pare că e numai pentru tine şi domnul Churchill.

Sperase că ea va mai vorbi. Dar nu. Tăcea. Găsi repede ceva de făcut ca să nu fie nevoită să mai zică ceva. El începu să se îndoiască. O mulţime de lucruri rele îi treceau prin minte. Se amestecase fără nici un rost. Încurcătura Emmei şi recunoaşterea infidelităţii părea să fie dovada că e vorba de o afecţiune. Totuşi, va vorbi. Îi datora riscul de a se amesteca nepoftit, ţinea mai mult la binele ei. Era mai bine să înfrunte orice decât să-şi amintească mai târziu că a fost nepăsător într-o asemenea situaţie.

— Draga mea Emma, zise el în cele din urmă, cu cea mai sinceră blândeţe, ai impresia că ai înţeles perfect în măsura în care domnul şi domnişoara despre care vorbesc se cunosc?

— Domnul Frank Churchill şi domnişoara Fairfax? O, da, perfect, de ce te îndoieşti?

— Nu ţi s-a părut niciodată că el o admiră pe ea sau că ea îl admiră pe el?

— Niciodată, niciodată, ţipă ea cu aprindere. Niciodată, nici o clipă nu mi-a venit o asemenea idee. Dar cum de-ţi trece prin cap dumitale aşa ceva?

— În ultima vreme mi s-a părut că văd semnele unei iubiri intre ei, priviri care spun multe şi care nu-s pentru alţii.

— Ah, mă amuzi foarte mult. Sunt încântată că ai hotărât să-ţi laşi imaginaţia să colinde în voie, dar nu prea merge. Îmi pare rău că trebuie să-ţi frânez primul avânt, dar, zău, nu merge! Nu se admiră deloc şi, te asigur, aparenţele care te-au înşelat pe dumneata s-au produs din cauza unor împrejurări speciale, din nişte sentimente de cu totul altă natură, e imposibil de explicat exact, e vorba de mai multe prostii, dar ceea ce pot să-ţi spun, ceea ce nu e o prostie, e că sunt cât se poate de departe de a se plăcea sau iubi unul pe celălalt. Adică, din partea ei presupun, dar din partea lui sunt sigură. Răspund de indiferenţa lui.

Vorbea cu atâta încredere încât zdruncină convingerea domnului Knightley şi cu atâta satisfacţie încât îl făcu să tacă. Era foarte veselă şi ar fi prelungit conversaţia dorind să afle amănuntele bănuielilor lui, să audă descrierea fiecărei priviri şi unde şi cum se petrecuseră toate, ceea ce o distra enorm. Dar el nu era la fel de vesel. Îşi dădea seama că nu-i poate fi de folos.şi sentimentele lui erau profund rănite, ca să mai vorbească. Şi, ca să nu se înfurie şi mai tare, din cauza focului, care, datorită obiceiurilor prudente ale domnului Woodhouse, ardea în fiecare seară indiferent de anotimp, plecă în grabă şi se duse acasă, în răcoarea şi singurătatea de la Donwell Abbey.