Capitolul XXXIX

ACEASTA MICA EXPLICAŢIE CU DOMNUL Knightley îi făcu mare plăcere Emmei. Era una din amintirile plăcute de la bal la care se gândea în plimbarea ei de dimineaţă. Era foarte bucuroasă că ajunseseră la o părere comună despre familia Elton şi că se înţelegeau bine, iar faptul că o lăudase pe Harriet, că făcuse de dragul ei o concesie, era cât se poate de mulţumitor. Impertinenţa domnului şi doamnei Elton, care ameninţase o clipă să-i strice restul serii, îi dăduse prilejul unor minunate satisfacţii şi acum aştepta cu nerăbdare următorul efect satisfăcător – vindecarea Harrietei. Avea mari speranţe în privinţa asta, judecând după felul în care Harriet vorbise despre întâmplare înainte de a pleca din sala de bal. Părea că i se deschiseseră deodată ochii, că putea acum să vadă că domnul Elton nu era o fiinţă superioară, aşa cum crezuse ea. Febra trecuse şi Emma nu avea nici o teamă de vreo revenire, după comportamentul acesta insultător. Sentimentele rele ale domnului şi doamnei Elton erau o garanţie că Harriet îşi va impune disciplina uitării, care era necesară. Vara se anunţa foarte fericită, Harriet îşi revenea, Frank Churchill nu era prea îndrăgostit şi domnul Knightley nu-i mai căuta ceartă.

Nu avea să-l vadă pe Frank Churchill în dimineaţa asta. Îi spusese că nu-şi putea oferi plăcerea de a trece pe la Hartfield, pentru că trebuia să ajungă acasă la prânz. Nu regreta.

După ce aranja toate aceste probleme, le clasă, le ordonă, se întoarse spre casă gata să răspundă dorinţelor celor doi nepoţei, cât şi ale bunicului lor, când, deodată, poarta mare de fier se deschise şi intrară două persoane pe care se aştepta foarte puţin să le vadă împreună – Frank Churchill cu Harriet, sprijinindu-se de braţul lui. Harriet în carne şi oase. Ajunse o clipă pentru a se convinge că s-a întâmplat ceva extraordinar. Harriet era albă şi înfricoşată şi el încerca s-o facă să-şi revină. Poarta de fier nu era prea departe de trepte şi în curând se aflau cu toţii în salon, iar Harriet se cufundă imediat într-un scaun şi leşină.

O domnişoară care leşină trebuie să fie trezită; trebuie să se răspundă la întrebări, să se explice lucrurile. Asemenea evenimente sunt foarte interesante, dar tensiunea nu poate dura mult. În câteva minute, Emma ştia totul.

Domnişoara Smith şi domnişoara Bickerton, o altă chiriaşă a doamnei Goddard, care fusese de asemenea la bal, plecaseră împreună la plimbare şi o luaseră pe drumul spre Richmond care, deşi părea destul de sigur, fiind bătut de toată lumea, le dăduse prilejul să se sperie zdravăn; cam la jumătate de milă de Highbury, drumul o cotea brusc şi se întindea în faţa lor, sub umbra deasă a ulmilor care îl străjuiau de ambele părţi, foarte singuratic. Şi, când domnişoarele înaintară puţin, observară, nu departe în faţa lor, pe un petic mai mare de iarbă, un grup de ţigani. Un copil, care stătea la pândă, veni spre ele să cerşească şi domnişoara Bickerton, înfricoşată peste măsură, scoase un ţipăt şi strigându-i Harrietei s-o urmeze, fugi pe un mal abrupt de pământ, trecu prin boschetul din vârf şi reuşi să ajungă pe scurtătură înapoi la Highbury. Dar biata Harriet nu putu s-o urmeze. Avea febră musculară după atâta dans şi de îndată ce încercă să urce pe mal fu cuprinsă din nou de dureri şi puterile o părăsiră. Şi, într-o asemenea stare şi cuprinsă de teamă, fu nevoită să rămână pe loc.

Cum s-ar fi purtat vagabonzii dacă domnişoarele ar fi fost mai curajoase, nu se poate şti, dar o asemenea invitaţie la atac era irezistibilă şi Harriet era în curând asaltată de cinci, şase copii, cu o femeie grasă şi cu un băieţoi în frunte, gălăgioşi şi obraznici prin aspectul, dacă nu prin cuvântul lor. Din ce în ce mai înfricoşată, le promise imediat bani şi scotocind în pungă le dete un siling şi îi rugă să nu-i ceară mai mult şi să nu-i facă nici un rău. Atunci fu în stare să meargă, deşi destul de încet, şi se îndepărtă, dar teama şi punga ei erau prea ispititoare şi fu urmată, sau mai degrabă, înconjurată de întreaga ceată, care cerea mai mult.

În această stare o găsise Frank Churchill, tremurând şi făcând promisiuni cu condiţia ca… iar ei ţipând cu obrăznicie… Printr-o fericită întâmplare, plecarea lui din Highbury fusese întârziată şi sosise tocmai la timp să o ajute în momentul critic. Dimineaţa plăcută îl făcuse să meargă pe jos o bucată de drum, trimiţând caii înainte, prin altă parte, să-l aştepte la o milă, două de Highbury şi, fiindcă se întâmplase să împrumute o pereche de foarfeci de la domnişoara Bates şi uitase să le înapoieze, fusese nevoit să se oprească la uşa ei şi să intre pentru câteva minute. Întârziase aşadar mai mult decât dorise şi fiind pe jos, nimeni din grup nu-l văzuse decât după ce se apropiase foarte mult. Teama pe care femeia şi băieţoiul i-o provocaseră Harrietei trecu acum de partea lor. Îi lăsase complet îngroziţi şi Harriet se agăţase cu disperare de braţul lui. Nici nu mai putea vorbi şi abia avusese forţa să fugă până la Hartfield şi îşi pierduse cunoştinţa. Lui îi venise ideea s-o aducă la Hartfield, nu ştia unde ar fi fost mai bine în altă parte.

Cam asta era toată povestea, din câte îi spuseseră el şi Harriet, după ce-şi venise în fire şi îşi recăpătase glasul. El nu îndrăzni să stea mai mult decât cât s-o vadă revenindu-şi – aceste întârzieri nu-i permiteau să mai stea nici un minut şi cum Emma se angaja so anunţe pe doamna Goddard că Harriet e în siguranţă şi pe domnul Knightley că există asemenea vagabonzi prin vecinătate, el putu pleca urmat de mulţumirile ei şi ale prietenei ei.

O aventură ca asta – un tânăr chipeş şi o domnişoară drăguţă prinşi într-o asemenea întâmplare, nu putea să nu sugereze idei chiar inimii celei mai reci şi creierului celui mai ferm. Aşa credea Emma, cel puţin.

Putea oare un lingvist, un logician sau chiar un matematician să fie martorul apariţiei lor împreună şi să audă povestea lor, fără să-şi dea seama că împrejurările erau de aşa natură încât cei doi să-şi placă unul altuia? Cu atât mai mult o persoană cu multă imaginaţie ca ea trebuia să fie cuprinsă de flacăra bănuielilor şi speranţelor, mai ales pe fundalul speculaţiilor pe care mintea ei le făcuse deja.

Era ceva cu totul extraordinar. Nimic de acest fel nu se mai întâmplase vreunei domnişoare din vecinătate, din câte îşi aducea ea aminte nici o întâlnire, nici o sperietură de felul acesta. Şi acum i se întâmplase chiar persoanei indicate şi exact la ceasul când cealaltă persoană trecea pe acolo ca s-o salveze. Desigur, era ceva extraordinar. Şi, cunoscând bine starea de spirit foarte favorabilă a amândorura în această perioadă, era şi mai uimită. El tocmai voia să-şi schimbe dragostea pentru Emma într-o prietenie, ea tocmai se vindeca de mania ei pentru domnul Elton. Părea că toate forţele se unesc spre cel mai fericit viitor. Era imposibil ca întâmplarea să nu-i arunce unul în braţele altuia.

În conversaţia de câteva minute pe care o avusese cu el în timp ce Harriet nu-şi revenise încă în simţiri, el vorbise de teama ei, de naivitatea ei, fervoarea cu care îl apucase de braţ, cu o senzaţie de amuzament şi încântare şi, tocmai la sfârşit, când şi Harriet îi povestise totul, el îşi exprimase indignarea faţă de purtarea condamnabilă a domnişoarei Bickerton cu cea mai mare aprindere. Totul avea să-şi urmeze cursul firesc, însă fără intervenţii şi ajutoare. Nu va mişca un deget şi nu va face nici o aluzie. Nu! S-a amestecat destul. O idee nu făcea rău nimănui, dar o idee aşa, pasivă. Era de fapt numai o dorinţă. Mai mult de-atât, Doamne fereşte!

Prima hotărâre a Emmei fu să-i ascundă tatălui ei ce se întâmplase, dându-şi seama de neliniştea şi teama pe care i le-ar provoca, dar curând văzu că va fi imposibil. În jumătate de oră se ştia în tot satul. Era o întâmplare numai bună pentru aceia cărora le place mai mult să vorbească – tinerii şi oamenii de jos. Deci toţi tinerii şi servitorii din partea locului avură repede fericirea să audă tulburătoarea întâmplare. Balul din ajun îşi pierdu tot interesul în favoarea ţiganilor. Bietul domn Woodhouse se aşeză tremurând şi, aşa cum prevăzuse Emma, nu se lăsă până nu promiseră amândouă să nu mai treacă dincolo de boschete. Mângâierea lui era că întreba atâta lume despre el şi domnişoara Woodhouse (căci vecinii ştiau că asta îi face plăcere), ca şi despre domnişoara Smith. Avea bucuria să răspundă că toţi făceau nici prea bine, nici prea rău şi, deşi nu era cu totul adevărat, pentru că ea se simţea foarte bine şi Harriet la fel, Emma nu se amesteca. Fusese totdeauna nefericit de sănătoasă, pentru fiica unui asemenea om, căci nu avea habar ce e o durere de cap şi, dacă nu i-ar fi inventat el câte o boală ar fi putut să-l facă de râs.

Ţiganii nu aşteptară să se facă dreptate, îşi luară în mare grabă tălpăşiţa. Domnişoarele erau libere să se plimbe din nou în siguranţă, chiar înainte de a fi intrat cu toate în panică, şi toată povestea deveni ceva cu totul fără importanţă, dar nu şi pentru Emma şi nepoţii ei. În închipuirea ei continua să fie prezentă, iar Henry şi John o rugau în fiecare zi să le spună povestea cu Harriet şi ţiganii şi, cu tenacitate, o corectau dacă se abătea cu vreun amănunt de la istorisirea iniţială.