Capitolul XLII

După ce se hrănise cu speranţa că domnul şi doamna Suckling vor veni în curând în vizită, lumea din Highbury fu nevoită să îndure chinul de a afla că aceştia nu puteau să vină în toamnă. Deocamdată nici un atare transport de noutăţi nu venea să le sporească rezervele intelectuale. Schimbul zilnic de veşti trebuia să se rezume la celelalte subiecte, care pentru un timp coexistaseră cu venirea familei Suckling, cum erau: ultimele ştiri despre doamna Churchill, a cărei sănătate părea să varieze de la o zi la alta, şi situaţia doamnei Weston, a cărei fericire, se spera, va fi în curând sporită de venirea pe lume a unui copil, ceea ce va produce o bucurie egală şi vecinilor ei.

Doamna Elton era foarte dezamăgită. Urma să amâne toată plăcerea şi toată parada. Prezentările şi recomandările aveau să mai aştepte şi toate petrecerile proiectate vor rămâne doar în vorbe. Aşa credea la început, dar, după puţină meditaţie, căpătă convingerea că nu avea de ce să amâne chiar totul. De ce n-ar face o excursie la Box Hill, chiar dacă n-au venit domnul şi doamna Suckling? Puteau să-i ducă şi pe ei acolo în toamnă. Se stabili deci că vor merge la Box Hill. Toată lumea află că va avea loc o asemenea excursie şi unii chiar plănuiră o alta asemănătoare. Emma nu fusese niciodată la Box Hill, şi ar fi vrut să vadă ce găsea lumea atât de atrăgător acolo. Căzuse de acord cu domnul Weston să pornească într-o dimineaţă devreme, când timpul va fi frumos, cu trăsura, într-acolo. Urmau să fie însoţiţi numai de câţiva dintre cei mai apropiaţi prieteni şi totul urma să se desfăşoare în linişte, discret şi distins, ceea ce era infinit superior agitaţiei şi pregătirilor, parăzii pe care familia Elton sau Suckling ar fi făcut-o cu mâncatul şi băutura la iarbă verde.

Se înţeleseseră foarte bine asupra acestui punct şi nu mică fu mirarea Emmei, ca şi neplăcerea de altfel, să afle de la domnul Weston că îi propusese doamnei Elton ca, deoarece cumnatul şi sora ei nu puteau să vină, să unească cele două grupuri şi să meargă împreună şi, cum doamna Elton acceptase cu multă-bucurie, totul urma să se petreacă astfel, dacă ea n-ar avea nimic de obiectat. Şi, cum obiecţiunea ei se rezuma la o foarte profundă antipatie pentru doamna Elton, de care, probabil, domnul Weston nu era străin, nu avea rost să o mai aducă în discuţie, nu ar fi putut-o face fără să aibă aerul că-i reproşează, ceea ce ar fi făcuto să sufere pe soţia lui. Şi, astfel, se văzu nevoită să consimtă la un aranjament pe care ar fi făcut totul să-l evite, un aranjament care o va expune, probabil, chiar la înjosirea de a fi socotită din grupul doamnei Elton. Era rănită în toate sentimentele ei şi bunăvoinţa supunerii ei aparente lăsa în urmă povara grea a mustrărilor ei secrete pentru amabilitatea greu de controlat a firii domnului Weston.

— Îmi pare bine că aprobi ceea ce am făcut, zise el încântat. Ştiam eu că o să-ţi placă. Într-o asemenea excursie nu poţi să mergi cu unul, doi tovarăşi. Oricum, nu suntem prea mulţi, şi dacă suntem mai mulţi, se distrează fiecare cum poate. Şi, la urma urmei, e o femeie cumsecade, n-o putem lăsa deoparte.

Emma nu obiecta cu glas tare, dar în sinea ei nu era de acord cu nimic.

Era pe la mijlocul lui iunie şi vreme frumoasă, iar doamna Elton devenise nerăbdătoare să fixeze ziua şi să stabilească împreună cu domnul Weston amănuntele privind plăcinta de porumbel şi friptura rece de miel, când piciorul şchiop al unui cal aruncă totul în braţele incertitudinii. Calul putea fi din nou folosit peste câteva săptămâni sau numai peste câteva zile, dar, oricum, nu se puteau încumeta să continue pregătirile şi această nedorită stagnare întrista pe toată lumea. Chiar resursele sufleteşti ale doamnei Elton erau neputincioase în faţa unui asemenea atac.

— Nu găsiţi că-i foarte supărător, domnule Knightley, ţipă ea, şi ce vreme bună de excursii. Amânările şi dezamăgirile astea sunt odioase. Ce ne facem? Trece anul, dacă toate merg aşa, şi noi;n-am făcut nimic. Anul trecut, la vremea asta, făcusem deja o excursie de la Maple Grove la King's Weston.

— Mai bine aţi veni la Donwell, răspunse domnul Knightley. Asta se poate şi fără cai. Veniţi să gustaţi din căpşunile mele. Sunt deja coapte.

Dacă domnul Knightley nu începuse pe un ton serios, fu nevoit să îl adopte în continuare, pentru că propunerea lui fu primită cu încântare, iar strigătul „Oh, mi-ar plăcea grozav!” era cât se poate de convingător fiind însoţit de gesturile adecvate. Donwell era un loc vestit pentru straturile de căpşuni, ceea ce era un argument în sprijinul invitaţiei. Dar nu era nevoie de nici un argument, doamna ar fi fost tentată chiar şi de nişte straturi de varză, căci ceea ce voia era să meargă undeva, oriunde. Îi promise în repetate rânduri că va veni, atât de des repetate încât nu-i lăsa timp să se îndoiască şi era extrem de măgulită de o asemenea dovadă de intimitate, de un compliment atât de deosebit pe care găsea că trebuie să-l onoreze:

— Poţi să fii sigur de mine, zise ea. Vin negreşit. Stabileşte ziua şi vin, îmi dai voie s-o aduc şi pe Jane Fairfax?

— Nu pot să stabilesc ziua până nu vorbesc şi cu ceilalţi pe care vreau să-i întâlniţi acolo.

— Ah, lasă totul în seama mea! Dă-mi numai mână liberă! Eu sunt patroana, e petrecerea mea. Voi aduce toţi prietenii mei.

— Sper să-l aduceţi pe domnul Elton, dar nu vă osteniţi cu alte invitaţii!

— Ah, acum arăţi foarte şiret, dar, gândeşte-te, n-ai de ce să-ţi fie teamă să-mi dai mie o asemenea libertate. Nu sunt o domnişoară care să aibă anumite preferinţe. Unei femei măritate poţi Să-i dai fără frică mână liberă. E petrecerea mea, lasă totul în seama mea! Fac eu invitaţiile!

— Nu, spuse el calm, nu există decât o singură femeie măritată pe lume pe care o voi lăsa să se ocupe de invitaţii la Donwell, şi aceea este…

— Doamna Weston, presupun, zise doamna Elton, puţin umilită.

— Nu. Doamna Knightley, şi până când va exista mă ocup singur de problemele astea.

— Ah, ce creatură ciudată eşti, strigă ea mulţumită că nimeni nu trecea înaintea ei. Ai umor, zău aşa, şi poţi spune orice! Zău că ai umor. Ei, bine, o aduc numai pe Jane, pe Jane şi pe mătuşa ei. Restul îi las în seama dumitale. N-am nici o obiecţie împotriva celor de la Hartfield. Nu-ţi face scrupule, ştiu că ţii la ei.

— Vor fi acolo, desigur, dacă reuşesc să-i conving. Şi voi trece şi pe la domnişoara Bates, în drum spre casă.

— Asta chiar n-are rost. O văd pe Jane în fiecare zi, dar fă cum vrei. Ştii, Knightley, vreau să venim dimineaţa, ceva simplu şi improvizat. O să-mi pun o pălărie mare şi iau cu coşuleţ mic pe mână, uite, poate coşuleţul ăsta cu fundă roz. Nimic mai simplu, vezi! Şi îi dau unul şi Janei. N-are rost să ne formalizăm şi să facem paradă – un fel de petrecere câmpenească. Vom merge la dumneata în livadă şi vom aduna căpşunile cu mâna noastră şi ne vom aşeza la umbră şi dacă vrei să ne serveşti ceva, să fie tot afară – o masă întinsă la umbră, înţelegi? Totul să fie simplu şi firesc. Nu crezi?

— Nu tocmai! Eu cred că simplu şi firesc e să pui masa în sufragerie. Firescul şi simplitatea unor domni şi doamne este să se afle printre mobile şi servitorii lor, când iau masa. Când veţi obosi de mâncat căpşuni afară, veţi putea servi friptură rece, în casă.

— Ei, bine, cum vrei, numai să nu faci cine ştie ce aranjamente. Apropo, pot să-ţi fiu de folos, eu sau menajera mea, cu vreo sugestie. Te rog, fii sincer, Knightley, dacă vrei să vorbesc cu doamna Hodges sau să controlez eu personal ceva…

— Nu am nici cea mai mică dorinţă, mulţumesc.

— Bine, dar dacă se iveşte vreo dificultate, menajera mea e foarte deşteaptă…

— Pot să garantez că şi a mea e la fel de deşteaptă şi s-ar zbârli la oricine i-ar oferi ajutorul.

— Tare-aş vrea să avem un măgar! Ar fi frumos ca noi să venim călare pe măgari, Jane, domnişoara Bates şi cu mine, şi caro sposo al meu pe lângă noi, pe jos. Zău, trebuie să vorbesc cu el să cumpere un măgar. Viaţa la ţară te obligă, după părerea mea, pentru că, oricâte resurse sufleteşti ar avea o femeie, nu e posibil să stea tot timpul închisă în casă, şi plimbările prea lungi, înţelegi, vara e praf, iarna e noroi…

— Intre Donwell şi Highbury nu veţi găsi aşa ceva. Drumul spre Donwell nu e niciodată prăfuit, iar acum e perfect uscat. Veniţi pe măgar, totuşi, dacă preferaţi. Puteţi să-l împrumutaţi de la doamna Cole. Aş vrea ca totul să fie cât mai pe gustul dumneavoastră.

— De asta sunt sigură, zău, eu te înţeleg, bunul meu prieten! Sub purtarea asta rece, seacă, ştiu că se ascunde o inimă fierbinte. Cum îi spun eu şi domnului E., ai foarte mult umor. Da, crede-mă Knightley, ştiu foarte bine câtă onoare îmi faci cu invitaţia asta. M-ai lovit la punctul sensibil.

Domnul Knightley avea şi alte motive să evite a pune masa afară, la umbră. Voia să-l convingă pe domnul Woodhouse şi pe Emma să vină şi ei. Şi ştia că pe acesta numai ideea de a mânca afară, sau de a-i permite asta fiicei sale, putea să-l îmbolnăvească. Domnul Woodhouse nu trebuia ispitit, sub pretextul unei plimbări cu trăsura de dimineaţă şi al perspectivei de a petrece o oră, două la Donwell, către ceea ce el considera o nenorocire.

Fu invitat cu bună credinţă. Nu exista nici o grozăvie ascunsă Care să constituie o pedeapsă pentru credulitatea sa. Fu imediat de acord. Nu mai fusese la Donwell de doi ani. Într-o dimineaţă frumoasă, el şi Emma, şi Harriet, puteau foarte bine să meargă, şi el putea să stea foarte liniştit cu doamna Weston, în timp ce fetele se vor plimba prin grădină. Nu credea că va fi umezeală la vremea asta a anului, în mijlocul zilei. I-ar face plăcere să mai vadă o dată sşi pe oricare dintre bunii lor vecini. Nu avea nici o obiecţiune împotriva unei plimbări la Donwell cu Emma şi Harriet, într-o dimineaţă frumoasă. Găsea că e foarte drăguţ din partea domnului Knightley că îi invită, foarte amabilă invitaţie şi bine gândită: e mult mai bine decât să mănânce afară, lui nu-i plăcea deloc să mănânce afară.

Domnul Knightley se bucură de asentimentul şi chiar entuziasmul tuturor. Invitaţia lui fu atât de bine primită peste tot, încât se părea că, la fel ca doamna Elton, toţi luau întregul plan drept un mare compliment care li se făcea lor personal. Emma şi Harriet se aşteptau la nemaipomenite plăceri, iar doamna Weston, fără să o roage nimeni, promise să-l aducă şi pe Frank, dacă va fi posibil, ceea ce era o mare dovadă de amabilitate şi recunoştinţă, care ar fi putut lipsi de altfel. Domnul Knightley fu nevoit atunci să spună că va fi foarte bucuros să-l vadă şi doamna Weston promise să-i scrie neîntârziat şi să se folosească de toate argumentele spre a-l convinge să vină.

Intre timp, calul cel şchiop se vindecă atât de repede, încât ziua la Box Hill deveni din nou o perspectivă fericită. În fine, se stabili o zi pentru a merge la Donwell şi hotărâră să meargă la Box Hill chiar a doua zi, deoarece vremea era exact aşa cum trebuie.

Sub soarele strălucitor al unei amiezi de miez de vară, domnul Woodhouse fu transportat cu bine în trăsura sa, cu o fereastră deschisă, ca să se împărtăşească din această petrecere al-fresco şi, se aşeză fericit în una din cele mai comode camere de la Abbey, pregătită special pentru el (focul arsese toată dimineaţa). Se simţea în largul lui şi era gata să vorbească plin de plăcere despre ceea ce reuşise şi să sfătuiască pe toată lumea să vină şi să se aşeze şi să nu se încălzească prea tare. Doamna Weston, care, după câte se părea, venise pe jos, dinadins ca să fie obosită şi să stea tot timpul cu ei, rămase, după ce toţi fură invitaţi sau convinşi să iasă, să-i asculte cu răbdare şi să-l facă să se simtă bine.

Emma nu fusese demult la Abbey şi de îndată ce se asigură că tatăl ei se simte bine, îl părăsi bucuroasă să se uite în jur, dornică să-şi împrospăteze şi să-şi corecteze amintirile prin observaţii mai detaliate, printr-o apreciere mai justă a unei case şi moşii care fuseseră totdeauna obiectul interesului ei şi al familiei ei.

Simţea toată mândria şi mulţumirea de sine justificate de rudenia cu actualul şi viitorul proprietar, când se uita la dimensiunile respectabile şi stilul casei, locul extrem de potrivit unde fusese clădită, la adăpost, în vale. Grădinile mari se întindeau până la poienile de lângă pârâu, care, datorită neglijenţei, faţă de perspectivă, nu se vedeau de la Abbey şi în jur creşteau şiruri de brazi formând alei naturale, care nu erau opera modei sau a extravaganţei. Casa era mai mare decât cea de la Hartfield şi total diferită de aceasta, întinzându-se pe o suprafaţă destul de mare, cu o formă neregulată, dispunând de multe camere comode, dintre care una sau două erau chiar minunate. Era exact ce trebuia să fie şi arăta exact aşa cum era,ca reşedinţa unei familii cu adevărat nobile. John Knightley avea desigur multe defecte, dar Isabella făcuse o partidă ireproşabilă. Adusese în familie un soţ bun, un hume şi o avere care nu-i puteau face să roşească. Cu aceste sentimente plăcute se plimba ea şi se bucura până când trebuia să se adune împreună cu ceilalţi în jurul straturilor de căpşuni. Veniseră toţi invitaţii în afară de Frank Churchill care trebuia să sosească în orice clipă de la Richmond; şi doamna Elton, cu toată aparatura ei de fericire, cu pălăria mare şi coşuleţul mic pe braţ, era gata să preia conducerea la adunat de căpşuni, asta era tot despre ce se putea vorbi şi gândi „Cel mai bun fruct din Anglia – place la toată lumea – foarte sănătos. Acestea sunt cele mai frumoase straturi şi din cel mai bun soi. Minunat, să culegi şi să mănânci – numai aşa poţi să le savurezi – dimineaţa era desigur cel mai bine – nu eşti obosit – toate soiurile de aici sunt minunate – «creastă de cocoş» e infinit superior – nu se compară – celelalte de-abia se pot mânca – şi se găseşte foarte rar – unii preferă Chili – dar cele sălbatice sunt cele mai parfumate – preţul căpşunilor la Londra – la Bristol sunt o mulţime – Maple Gover – culturi – când se reînnoiesc straturile – grădinarii au păreri contradictorii – nu e o regulă generală – delicios fruct – numai că sunt prea dulci şi nu poţi mânca multe – În privinţa asta cireşele – strugurii sunt mai răcoritori – singura parte proastă e că trebuie să te apleci – ce soare orbitor, sunt moartă de oboseală – nu mai pot, trebuie să ne aşezăm undeva la umbră.”

Astfel decurse conversaţia timp de o jumătate de oră, întreruptă fiind numai o dată de doamna Weston, care ieşi din casă, plină de solicitudine faţă de fiul ei adoptiv, ca să întrebe dacă a venit, şi fu puţin alarmată, îi era teamă să nu i se fi întâmplat ceva calului.

Găsiră un loc cu destulă umbră, şi acum Emma fu nevoită să asculte ce discutau doamna Elton şi Jane Fairfax. Era vorba de un post, de un post foarte bun. Doamna Elton primise veşti despre asta de dimineaţă şi era încântată. Nu era vorba de un post la doamna Suckling, nici la doamna Bragge, dar era un post pe care numai acestea două îl întreceau în noroc şi splendoare; era un post la o anume verişoară a doamnei Bragge, o. cunoştinţă a doamnei Suckling, o doamnă cunoscută la Maple Grove. Încântător, extraordinar, de invidiat, cercuri superioare, sfere înalte, linii de conduită, lume bună, totul; şi doamna Elton nu mai putea de nerăbdare ca oferta să fie acceptată. Din partea ei, ea era plină numai de căldură, energie şi triumf şi refuză, de câte ori, să accepte un răspuns negativ, deşi domnişoara Fairfax continua s-o asigure că deocamdată nu vrea să se angajeze, repetând aceleaşi motive pe care le mai expusese şi altă dată. Totuşi doamna Elton insista să i se dea voie să trimită un răspuns favorabil cu poşta de mâine. Cum putea Jane să îndure toate astea, Emma nu se dumirea deloc. Arăta jignită şi vorbea apăsat, iar în cele din urmă, într-un fel decis, care nu-i era caracteristic, propuse să plece. „N-ar fi mai bine să se plimbe? N-ar vrea domnul Knightley să le arate grădinile, toate grădinile? Ar fi vrut să vadă totul.” Tenacitatea prietenei ei era mai mult decât putea suporta.

Era foarte cald, şi după ce se plimbară mai mult timp prin grădini răzleţiţi, de-abia dacă se adunau câte trei, se îndreptară pe neştiute, unul după altul, către umbra dulce a unei alei largi de tei care, întinzându-se dincolo de grădină, la o distanţă egală de râu, părea a fi marginea grădinilor. Nu ducea nicăieri; la sfârşitul ei se deschidea priveliştea unui zid mic de piatră, străjuit de pilaştri înalţi, care erau meniţi parcă să dea impresia unei intrări într-o casă care nu existase niciodată. Oricât de îndoielnic ar fi părut gustul pentru o asemenea ornamentaţie, plimbarea era plăcută în sine şi priveliştea devenea foarte agreabilă. O pantă destul de abruptă, aproape de poalele căreia se înălţa casa de la Abbey, devenea şi mai abruptă dincolo de curtea ei şi, la o distanţă de; jumătate de milă, era un mal foarte înalt şi grandios, acoperit de pădure, şi la baza acestui mal, bine aşezată şi ferită, se înălţa ferma de la Abbey Mill, cu pajişti verzi în faţă şi un râu în jur, care înfrumuseţa peisajul.

Era o privelişte frumoasă pentru ochi şi încântătoare pentru suflet. Verdele englezesc, cultura englezească, civilizaţia englezească expuse în lumina soarelui, fără ostentaţie.

În cursul plimbării, Emma şi domnul Weston văzură că toţi ceilalţi se grupaseră împreună şi, în fruntea tuturor, desprinşi de rest, păşeau domnul Knightley şi Harriet! Era un tęte-ŕ-tęte ciudat, dar îi plăcea. Fusese o vreme când ar fi dispreţuit-o ca tovarăşă şi ar fi lăsat-o fără prea multă ceremonie, în urmă. Acum, păreau să aibă o conversaţie plăcută. Fusese o vreme când Emmei i-ar fi părut rău s-o vadă pe Harriet atât de aproape de ferma Abbey Mill, dar acum nu-i mai era teamă, cu tot apanajul ei de prosperitate şi frumuseţe, cu păşunile întinse, turmele bogate, livada în floare şi coloana uşoară a fumului care se înălţa din coşul casei. Li se alătură când ajunseră la zid şi îşi dădu seama că îi preocupa mai mult conversaţia lor decât ceea ce vedeau. El îi dădea Harrietei informaţii despre felurile de agricultură etc. şi Emma descifra în zâmbetul ei: „Astea sunt preocupările mele. Am dreptul să atac acest subiect fără să fiu bănuit că vreau să aduc vorba de Robert Martin.” Nu-l bănuia. Era o poveste mult prea veche. Robert Martin încetase probabil să se gândească la Harriet. Se plimbară de câteva ori în lungul aleii. Umbra era foarte răcoroasă şi Emmei i se păru cea mai plăcută parte a zilei.

Apoi, intrară cu toţii în casă, să ia masa, se aşezară şi începură să mănânce, dar Frank Churchill tot nu venise. Doamna Weston se tot uita după el, dar degeaba. Tatăl lui nu voia să-şi recunoască nerăbdarea şi râdea de temerile ei, dar ea nu înceta să-şi dorească ca Frank să fi renunţat la iapa neagră. O asigurase mai mult decât de obicei că va veni. „Mătuşa se simţea mult mai bine şi nu avea nici o îndoială că va veni.” Starea doamnei Churchill, totuşi, aşa cum mulţi nu întârziară să-şi amintească, era expusă la schimbări atât de bruşte, încât îl putea dezamăgi pe nepot, având o foarte îndreptăţită nevoie de el, şi doamna Weston fu în cele din urmă făcută să creadă sau să spună că, probabil, din cauza unei crize a doamnei Churchill, Frank nu poate veni. Emma se uită la Harriet când se discuta această problemă: se comporta foarte bine, nu trăda nici o emoţie.

Prânzul cu hrană rece se terminase şi toţi invitaţii urmau să iasă din nou şi să vadă ce mai rămăsese de văzut, vechile balustrade de la Abbey, poate vor ajunge chiar până la lucerna, care urma să înceapă a fi cosită a doua zi, sau, în orice caz, să se bucure de plăcerea de a se încălzi, pentru a se răcori din nou. Domnul Woodhouse, care îşi făcuse deja mica lui plimbare în partea de sus a grădinilor, unde umezeala de la râu nu putea să ajungă nici măcar cu ajutorul imaginaţiei sale, nu mai voi să se mişte, şi fiica lui se hotărî să rămână cu el, pentru ca doamna Weston să se lase convinsă de soţul ei şi să iasă la aer, ceea ce era, după toate aparenţele necesar dispoziţiei sale proaste.

Domnul Knightley făcuse tot ce-i stătea în putinţă ca să-l amuze pe domnul Woodhouse. Cărţi cu gravuri, sertare cu medalii, camee, corali, scoici de orice alt fel de colecţie existentă în vitrinele sale fuseseră pregătite pentru bătrânul său prieten, ca să-şi treacă dimineaţa în mod plăcut şi bunătatea sa fusese pe deplin răsplătită. Domnul Woodhouse se distrase extraordinar de bine. Doamna Weston i le arătase pe toate şi acum el i le arăta Emmei. Din fericire, nu avea o altă asemănare cu un copil, în afară de o lipsă totală de gust, altfel era ponderat, consecvent şi metodic, totuşi, înainte de a începe ca să se uite câteva clipe la intrare şi „n faţa casei şi, nici nu ajunsese bine, când o văzu pe Jane Fairfax venind repede din grădină, purtând pe faţă expresia cuiva care vrea să fugă. Se aştepta prea puţin s-o întâlnească atât de curând pe domnişoara Woodhouse şi tresări în primul moment, dar tocmai pe ea o căuta.

— Vreţi să fiţi atât de drăguţă, zise ea, dacă se observă lipsa mea, să spuneţi că am plecat acasă. Plec chiar acum. Mătuşa mea nu-şi dă seama cât este de târziu şi nici ce mult am lipsit de acasă, dar sunt sigură că bunica e neliniştită. Aş încurca şi aş supăra pe toată lumea. Unii s-au dus la heleştee, aţi pe aleea cu tei. Până nu se întorc nu-mi vor observa lipsa, dar, când vor observa, veţi fi atât de bună să le spuneţi că am plecat acasă?

— Desigur, cum doriţi, dar n-aveţi de gând să plecaţi singură pe jos la Highbury?

— Ba da, ce poate să mi se întâmple? Merg repede. Ajung acasă în douăzeci de minute.

— Dar, e prea departe, zău, e prea departe să mergeţi singură pe jos. Să chem trăsura, vine în două minute.

— Vă mulţumesc, vă mulţumesc, dar sub nici un motiv nu faceţi una ca asta! îmi place să merg pe jos. Şi tocmai mie să-mi fie teamă să merg singură! în curând va trebui să-i apăr pe alţii.

Vorbea cu mare emoţie şi Emma răspunse cu multă înţelegere:

— Asta nu e un motiv să vă expuneţi la primejdii. Trebuie să chem trăsura. Căldura chiar e foarte primejdioasă. Sunteţi deja obosită.

— Sunt, răspunse ea, sunt obosită, dar e o altfel de oboseală. Dacă merg repede, o să-mi revin. Domnişoară Woodhouse, câteo-dată, simţim fiecare ce înseamnă un suflet obosit. Al meu e obosit peste măsură. Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face pentru mine e să mă lăsaţi să mă descurc singură şi să anunţaţi, numai, la timpul potrivit, plecarea mea.

Emma nu mai avea nimic împotrivă. Văzuse tot şi simţind ceea ce simţea, o îndemnă să plece imediat şi o urmări cu privirea să vadă dacă e în siguranţă, cu zelul unei adevărate prietene. Ea o privi cu recunoştinţă şi îi spuse la despărţire:

— Oh, domnişoară Woodhouse, ce bine e să poţi fi singură câteodată. Cuvintele păreau să izbucnească dintr-o inimă prea grea şi să vorbească despre răbdarea continuă de care trebuia să dea dovadă chiar faţă de acelea pe care le iubea foarte mult.

— Asemenea casă, zău, şi asemenea mătuşă! zise Emma, când se întoarse din nou în hol. Te plâng, draga mea, şi cu cât vei fi mai sensibilă la oroarea asta, cu atât mai dragă îmi vei fi.

Nu trecuse nici un sfert de oră de la plecarea Janei şi de-abia apucaseră să se uite la câteva vederi cu piaţa San Marco din Veneţia, când intră Frank Churchill. Emma nu se gândise la el, uitase să se gândească, dar fu foarte bucuroasă să-l vadă. Doamna Weston va fi uşurată în fine. Iapa neagră nu avea nici o vină. Avuseseră dreptate aceia care ziceau că e din cauza doamnei Churchill. Fusese reţinut de o uşoară criză a ei, ceva nervos, care durase câteva ore. Renunţase chiar la orice gând de a mai veni şi se hotărâse destul de târziu să vină totuşi. Ştiuse că-i va fi cald pe drum şi ce mult va întârzia, în ciuda grabei sale, şi credea că mai bine n-ar fi venit. Căldura era insuportabilă, niciodată nu mai văzuse aşa ceva, aproape că-şi dorea să fi stat acasă, nimic nu-l deranja mai tare decât căldura, putea să suporte frigul oricât de intens, dar căldura era îngrozitoare, şi se aşeză la cea mai mare distanţă posibilă de rămăşiţele vagi ale focului domnului Woodhouse, cu o înfăţişare de plâns.

— O să te răcoreşti, dacă stai liniştit, zise Emma.

— De îndată ce mă răcoresc, va trebui să plec înapoi. Prezenţa mea era necesară acolo, dar s-a contat atât de mult pe venirea mea aici! Plecaţi în curând cu toţii, presupun. Se termină petrecerea. Am întâlnit pe cineva când veneam. O nebunie pe vremea asta, curată nebunie!

Emma asculta, privea şi îşi dădu curând seama că starea lui Frank Churchill putea foarte bine fi definită ca proastă dispoziţie! Unii oameni sunt foarte nervoşi când le e cald. Poate şi el aré o asemenea constituţie şi, cum ştia că a mânca şi a bea e uneori cel mai bun medicament pentru astfel de suferinţe trecătoare, îi recomandă să ia o gustare. Găsea de toate, din belşug, în sufragerie şi, cu multă milă creştinească, îi arătă uşa.

„Nu, nu va mânca, nu-i era foame, asta l-ar încălzi şi mai mult.” După două minute însă, se lăsă înduplecat, spre binele lui, şi mormăind ceva despre berea de bolid, ieşi. Emma îşi dedică din nou atenţia tatălui ei, zicându-şi în secret: „Bine că nu mai sunt îndrăgostită de el. Nu mi-ar plăcea un bărbat care e atât de tulburat de o dimineaţă călduroasă. Harriet, cu firea ei blânda şi cuminte, nu va găsi nimic de obiectat.”

Se întoarse, după ce avusese timp să mănânce destul şi era mult mai calm. Se răcorise şi, binecrescut, cum era de obicei, fu în stare să tragă un scaun lângă ei, să se intereseze de ce făceau şi să regrete, într-un fel potolit, că a întârziat atât de mult. Nu era foarte bine dispus, dar încerca, se pare, să-şi revină şi, în cele din urmă, reuşi să spună o mulţime de lucruri plăcute. Se uitau la nişte vederi din Elveţia.

— Când se face bine mătuşa mea, plec în străinătate, zise el. N-o să fiu niciodată liniştit până nu văd câteva din locurile astea. Cândva, veţi primi nişte schiţe de la mine, să le vedeţi, sau însemnările mele de călătorie, să le citiţi —, sau, poate, un poem.:Voi face ceva, să mă remarc.

— Asta se poate, dar nu cu schiţe din Elveţia. Nu vei merge I niciodată în Elveţia, unchiul şi mătuşa nu-ţi vor da voie să părăseşti Anglia.

— Poate îi conving să meargă şi ei. Doctorii îi pot prescrie mătuşii un climat cald. Am chiar o speranţă că s-ar putea să plecăm cu toţii în străinătate. Ar trebui să călătoresc. Am obosit să nu fac nimic. Vreau o schimbare, sunt foarte serios, domnişoară Woodhouse, orice ţi-ai închipui cu ochii dumitale pătrunzători, m-am plictisit de Anglia şi aş pleca mâine, dacă s-ar putea.

— Te-ai plictisit de bogăţie şi răsfăţ. N-ai putea să-ţi inventezi nişte dificultăţi şi să rămâi aici, mulţumit de ele?

— Eu, plictisit de bogăţie şi răsfăţ? Greşeşti amarnic. Nu mă „consider nici bogat, nici răsfăţat. Cât priveşte averea, nu stau deloc bine. Nu sunt deloc un norocos.

— Nu mai eşti însă atât de nenorocit ca atunci când ai sosit. Du-te şi mai mănâncă şi mai bea ceva şi vei avea o situaţie foarte bună. Încă o bucată de friptură rece, încă o înghiţitură de Madeira cu apă şi vei fi la fel de fericit ca noi toţi.

— Nu, nu mai plec. Stau lângă dumneata. Dumneata eşti cel mai bun leac.

— Mergem mâine la Box Hill, vii cu noi. Nu e Elveţia, dar tot e ceva pentru un tânăr atât de dornic de schimbare. Rămâi, sau mergi cu noi?

— Nu, sigur că nu. Plec spre casă pe răcoare, deseară.

— Dar poţi să te întorci pe răcoare mâine dimineaţă.

— Nu, nu merită osteneala. Dacă vin, o să fiu supărat.

— Atunci, te rog, rămâi la Richmond.

— Dar dacă rămân, o să fiu şi mai supărat. Nu suport să ştiu că sunteţi cu toţii acolo, fără mine.

— Astea sunt dificultăţi pe care trebuie să ţi le rezolvi singur. Hotărăşte cât eşti de supărat. Nu mai insist.

Ceilalţi invitaţi se întorceau şi peste puţină vreme se adunaseră cu toţii. Unii din ei se bucurară foarte mult la vederea lui Frank Churchill, alţii tratară evenimentul cu mai mult calm, dar cu toţii fură supăraţi şi tulburaţi când li se explică plecarea domnişoarei Fairfax. Concluzia discuţiei fu că toată lumea trebuie să plece şi după ce stabiliră câteva lucruri în legătură cu excursia de a doua zi se despărţiră. Dorinţa vagă a lui Frank Churchill de a se exclude scăzu atât de mult, încât ultimele lui cuvinte către Emma sunau astfel:

— Ei, bine, dacă vrei să rămân aici, şi să vin şi eu, o voi face! Ea zâmbi, în semn că acceptă şi nimic, în afară de o chemare de la Richmond, nu putea să-l mai urnească până a doua zi seara.