Capitolul XLIII

PENTRU EXCURSIA LA BOX HILL AVEAU O zi splendidă, şi toate celelalte condiţii exterioare ale aranjamentului, adăpostul şi punctualitatea promiteau o petrecere minunată. Domnul Weston conducea totul, făcând, în bune condiţii, legătura între Hartfield şi casa parohială şi toată lumea sosi la timp. Emma merse împreună cu Harriet, domnişoara Bates şi nepoata ei, cu familia Elton, iar domnii, călare. Doamna Weston rămase cu domnul Woodhouse. Nu le lipsea nimic să fie fericiţi când ajunseră acolo. Călătoriră şapte mile cu speranţa de a se distra şi toată lumea avu o izbucnire de admiraţie în primul moment al sosirii, dar în decursul zilei, amuzamentul nu fu complet. Era o atmosferă placidă, o lipsă de voie bună, o lipsă de unitate, peste care nu se putea trece. Se formaseră, într-un mod mult prea evident, grupuri. Domnul şi doamna Elton mergeau împreună; domnul Knightley se ocupa de domnişoara Bates şi de Jane, iar Emma şi Harriet cădeau în sarcina lui Frank Churchill. Domnul Weston căuta în zadar să stabilească între ei o armonie. La început, păru o grupare accidentală, dar se dovedi stabilă. Domnul şi doamna Elton, ce e drept, nu aveau nimic împotrivă să se amestece cu alţii şi să fie simpatici, pe cât puteau, dar, în cursul celor două ore petrecute pe deal, se părea că asupra celorlalte părţi, domnea un principiu al separaţiei prea puternic pentru ca vreo perspectivă reuşită, vreo apropiere rece sau vreun vesel domn Weston să-l poată submina.

La început, Emmei i se păru totul o plictiseală curată. Nu-l văzuse pe Frank Churchill niciodată atât de tăcut şi de tâmpit. Nu spunea nimic vrednic de a fi auzit, se uita fără să vadă, admira fără inteligenţă, o asculta fără să ştie ce spune. Dacă el era atât de plictisitor, nu-i de mirare că şi Harriet era plictisitoare şi amândoi la un loc erau insuportabili.

Când se aşezară, lucrurile începură să meargă mai bine, după gustul ei, mult mai bine, pentru că Frank Churchill deveni vorbăreţ şi vesel, făcând din ea obiectul atenţiei sale. Orice compliment deosebit, care putea fi rostit, îi era adresat ei. Părea că tot ce-şi dorea el era s-o amuze pe ea şi să-i fie simpatic, şi Emma, bucuroasă de acest reviriment, deloc supărată să fie măgulită, era veselă şi în largul ei şi îl şi încuraja prieteneşte, cât se putea. Îi admise galanteriile, aşa cum făcuse în prima perioadă şi cea mai animată a cunoştinţei lor. Acum, după părerea ei, toate acestea nu aveau nici o valoare, deşi în ochii celor care îi vedeau puteau să aibă aspectul a ceea ce nici un alt cuvânt englezesc nu descrie mai bine decât cuvântul „flirt”.

„Domnul Churchill şi domnişoara Woodhouse au flirtat foarte mult.” Se lăsau amândoi pradă acestei fraze şi primejdiei ca ea să fie trimisă într-o scrisoare la Maple Grove, de către una din doamne, şi în Irlanda, de o anume domnişoară. Emma nu avea nici un motiv real să fie veselă şi nepăsătoare, făcea tot ce făcea pentru că era dezamăgită şi, deşi îi era simpatic pentru că îi dădea atenţie şi ea găsea că face asta aşa cum se cuvine, indiferent dacă era din prietenie, admiraţie sau în joacă, el nu-i putea recuceri inima. Voia totuşi să-i fie numai prietenă.

— Îţi sunt foarte recunoscător, zise el, că mi-ai spus să vin azi! Dacă n-ai fi fost dumneata, aş fi pierdut toată bucuria petrecerii. Chiar mă hotărâsem să mă întorc.

— Da, erai foarte supărat şi nu ştiu de ce, nu văd alt motiv afară de faptul că ai ajuns prea târziu pentru cele mai bune căpşuni. Am fost o prietenă mai bună decât meritai. Dar ai fost destul de modest. Ai cerşit aproape ordinul de a veni încoace.

— Nu spune că eram supărat. Eram obosit. M-a copleşit căldura.

— Azi e şi mai cald.

— Nu pentru sentimentele mele. Azi mă simt bine.

— Te simţi bine pentru că eşti stăpânit.

— Stăpânit? De dumneata, da.

— Poate că mă aşteptam să spui asta, dar mă refeream la stăpânirea de sine. Ieri, într-un fel sau altul, îţi ieşiseşi din fire şi scăpaseşi de sub propriul control. Dar azi ţi-ai revenit, şi cum eu nu pot să fiu tot timpul cu dumneata e mai bine să-ţi stăpâneşti singur pornirile, decât să aştepţi asta de la mine.

— De fapt, e acelaşi lucru. Nu mă pot stăpâni dacă nu mă îndeamnă ceva. Dumneata îmi comanzi, fie că vorbeşti, fie că nu. Şi poate că eşti tot timpul cu mine. Da, tot timpul eşti cu mine

— Începând de ieri, de la orele trei. Influenţa mea veşnică nu poate să fi început mai devreme, altfel nu ai fi fost atât de prost dispus înainte.

— Ieri, la orele trei! Aşa gândeşti dumneata? Credeam că ne cunoaştem din februarie.

— E într-adevăr greu de găsit un răspuns la galanteria dumitale. Dar (coborându-şi vocea) nu mai vorbeşte nimeni în afară de noi şi nu prea merită să vorbim prostii de dragul de a distra şapte oameni care tac.

— N-am spus nimic de care să-mi fie ruşine, răspunse el vioi şi obraznic. Ne cunoaştem din februarie. Toţi cei care au urechi de auzit să audă. Să se întindă fraza asta de la Mickleham la Dorking. Ne-am cunoscut în februarie. Şi apoi, în şoaptă:

— Tovarăşii noştri sunt extrem de proşti. Ce să facem ca să-i trezim? Orice prostie e bună pentru asta. Trebuie să înceapă să vorbească! Doamnelor şi domnilor, domnişoara Woodhouse îmi ordonă (dânsa prezidează oriunde s-ar afla) să vă spun că doreşte să ştie la ce vă gândiţi fiecare!

Unii râseră şi răspunseră cu bunăvoinţă. Domnişoara Bates spuse foarte multe vorbe. Doamna Elton se simţi înţepată de ideea că domnişoara Woodhouse prezidează oriunde. Răspunsul domnului Knightley fu cel mai clar:

— E sigură domnişoara Woodhouse că vrea să audă ce gândim?

— Ah, nu, nu, strigă Emma, râzând cât de nepăsătoare putea, sub nici un motiv! E ultimul lucru pe care l-aş suporta acum. Măi bine să aud orice decât ceea ce gândiţi. Adică, n-aş putea zice toţi, există poate o persoană sau două (uitându-se spre domnul Weston şi Harriet), ale căror gânduri nu mi-ar fi teamă să le aud.

— Sunt lucruri, strigă doamna Elton apăsat, pe care eu nu m-aş fi simţit îndreptăţită să le cercetez. Deşi poate în calitatea mea de conducătoare a grupului —, n-am mai fost într-un cerc de felul ăsta – excursii – domnişoare – femei măritate.

Murmurele şi nemulţumirile erau adresate în principal soţului ei, care îi şopti ca răspuns;

— Foarte adevărat, draga mea, foarte adevărat. Exact aşa, într-adevăr, nemaipomenit, dar unele îşi permit să spună orice. Mai bine s-o luăm în glumă. Toată lumea ştie ce ţi se cuvine.

— Nu merge, îi şopti Frank, Emmei. Cei mai mulţi sunt indignaţi, îi atac pe alt front. Doamnelor şi domnilor, domnişoara Woodhouse îmi ordonă să vă spun că renunţă la dreptul dânsei de a şti exact ce gândiţi şi cere numai să audă ceva foarte distractiv din partea fiecăruia dintre dumneavoastră. Iată, sunteţi şapte în afară de mine, care, aşa cum a avut plăcerea să-mi spună, am fost deja foarte amuzant), şi vă cere fiecăruia în parte să spuneţi ceva foarte inteligent, în versuri sau în proză, original sau imitaţie, sau două lucruri inteligente numai pe jumătate sau trei tâmpenii curate, şi ea se angajează să râdă din toată inima la toate.

— Ah, minunat, exclamă domnişoara Bates, atunci pentru mine e simplu. Trei tâmpenii curate! Asta-i ceva ce mi se potriveşte, în mod sigur voi spune trei tâmpenii curate de îndată ce voi deschide gura, nu-i aşa? (uitându-se în jur plină de binevoitoare încredere în asentimentul tuturor). Nu credeţi?

Emma nu putu să reziste:

— Ah, doamnă, dar s-ar putea să fie o dificultate. Iertaţi-mă, numărul e destul de limitat. Numai trei o dată…

Domnişoara Bates, înşelată de ceremonia prefăcută din glasul ei, nu se supără, deşi o roşeaţă uşoară arăta că o duruse totuşi.

— Ah, sigur, văd ce vrea să spună (întorcându-se spre domnul Knightley), o să încerc să-mi ţin gura. Probabil că am devenit foarte antipatică, altfel n-ar zice aşa ceva unei vechi prietene.

— Îmi place planul vostru, strigă domnul Weston. De acord, de acord. Fac tot ce pot. Compun o şaradă. Cum se consideră o şaradă?

— Slab, mi-e teamă, domnule, slab, răspunse fiul său, dar vom fi indulgenţi, mai ales cu cel care deschide drumul.

— Nu, nu, zise Emma. Nu consider că e prea puţin. O şaradă de la domnul Weston îl achită pe dânsul şi pe cel de alături. Haideţi, domnule, vă rog, vreau să aud!

— Chiar şi eu mă îndoiesc dacă e inteligentă sau nu, zise domnul Weston. E un lucru recunoscut. Iată, spuneţi două litere din alfabet, care să exprime perfecţiunea.

— Două litere care să exprime perfecţiunea? Zău nu ştiu.

— Ah, n-o să ghiciţi niciodată! Tu (întorcându-se spre Emma), sunt sigur că n-o să ghiceşti niciodată. Vă spun eu: M şi A. Emma! înţelegeţi?

Înţeleseră şi îl felicitară totodată. Poate că nu era cine ştie ce deşteptăciune, dar Emma găsi multe motive să râdă şi să fie încântată. La fel, Frank Churchill şi Harriet. Ceilalţi nu păreau la fel de încântaţi, unii arătau chiar miraţi, şi domnul Knightley spuse grav:

— Asta arată ce fel de lucruri inteligente se cer, şi domnul Weston s-a descurcat foarte bine, dar a handicapat pe toată lumea. Perfecţiunea nu trebuie să apară atât de repede!

— Ah, din partea mea, zise doamna Elton, protestez, trebuie să fiu scuzată. Realmente, nu pot să încerc. Nu-mi plac deloc asemenea lucruri. Mi s-a trimis o dată un acrostih cu numele meu, şi nu mi-a făcut deloc plăcere. Ştiam de la cine vine. Era un papiţoi dezgustător! Ştii despre cine vorbesc! (dând din cap către soţul ei). Lucrurile astea sunt bune de Crăciun, când stai în jurul focului, dar total deplasate când mergi vara în excursie. Domnişoara Woodhouse trebuie să mă scuze. Nu sunt dintre aceia care să spună lucruri inteligente la dispoziţia oricui. De felul meu sunt foarte volubilă, dar, realmente, trebuie să mi se permită să judec eu când să vorbesc şi când să-mi ţin gura. Săriţi peste noi, dacă sunteţi drăguţ, domnule Churchill. Săriţi peste domnul E., Knightley, Jane şi peste mine. Nu avem nimic inteligent de spus, niciunul din noi.

— Da, da, săriţi peste mine, adăugă soţul ei cu un zâmbet complice. N-am nimic de spus care s-o distreze pe domnişoara Woodhouse sau pe vreo altă domnişoară. Sunt un bărbat bătrân, la casa mea – bun de nimic. Mergem, Augusta?

— Din toată inima, M-am săturat să stau mereu în acelaşi loc. Vino, Jane, ia-mă de celălalt braţ.

Jane refuză totuşi, iar soţul şi soţia plecară.

— Fericită pereche, zise Frank Churchill, de îndată ce se îndepărtară şi nu-l mai putea auzi. Ce bine se potrivesc! Au avut noroc – căci aşa cum s-au cunoscut, la băi, şi s-au căsătorit imediat… Am impresia că abia se cunoscuseră de câteva săptămâni, la Bath! Excepţional noroc! Cum poţi cunoaşte firea cuiva la Bath, printre atâţia oameni, nu poţi şti nimic. Numai dacă vezi femeia în casa ei, printre ai ei, aşa cum se comportă de obicei, poţi să-ţi dai cu adevărat seama. Dacă nu faci asta, mergi la nimereală şi la noroc şi de obicei ai ghinion. Câţi bărbaţi nu s-au angajat, cu o cunoştinţă scurtă, şi s-au căit după aceea toată viaţa.

Domnişoara Fairfax, care rareori vorbea tare, vorbi acum:

— Asemenea lucruri se întâmplă, fără îndoială. Fu oprită de o tuse. Frank Churchill se întoarse spre ea ca să o asculte.

— Spuneaţi ceva, zise el, grav. Ea îşi recapătă glasul:

— Voiam numai să observ că deşi asemenea triste situaţii se ivesc câteodată, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, nu-mi închipui că sunt foarte frecvente. O dragoste se poate naşte în pripă:şi fără prudenţă, dar se poate să ai timpul să te vindeci. Cu asta vreau să spun că numai cei cu un caracter slab şi nehotărât (a căror fericire e mereu la discreţia întâmplării) pot să lase ca o cunoştinţă nefericită să devină o povară veşnică.

El nu răspunse; se uită numai şi se înclină supus şi curând după aceea spuse pe un ton vesel:

— Ei bine, eu am atât de puţină încredere în judecata mea, încât, atunci când mă voi însura, sper că se va ocupa cineva să-mi caute o nevastă. Ai vrea (întorcându-se spre Emma), ai vrea să-mi cauţi o nevastă? Sunt sigur că mi-ar plăcea, dacă mi-ai alege-o dumneata. Dumneata eşti furnizorul familiei, ştii (zâmbind către tatăl său). Găseşte-mi pe cineva. Nu mă grăbesc. Poţi s-o adopţi, s-o educi.

— Şi s-o fac ca mine!

— Te rog mult, dacă se poate!

— Foarte bine, primesc propunerea. Vei avea o soţie încântătoare.

— Să fie foarte vioaie şi să aibă ochi căprui. În rest nu mă interesează. Plec în străinătate pentru doi ani şi când mă întorc vin la dumneata să-mi caut soţia. Ţine minte!

Emma nu era deloc în primejdie să uite. Era o misiune care ii atingea coarda sensibilă. Nu era chiar Harriet fata descrisă de el? în afară de ochii căprui, în doi ani putea deveni exact ce voia el. Poate chiar la Harriet se gândise, cine ştie? Dacă lăsa educaţia în seama ei, era implicit.

— Ei, mătuşica, îi spuse Jane domnişoarei Bates, ce-ar fi să mergem după doamna Elton?

— Dacă vrei, draga mea. Din toată inima, sunt gata. Eram gata şi atunci să merg cu ea, dar şi acum e bine. O ajungem repede. Uite-o, a, nu, e altcineva. E una din doamnele din trăsura aceea irlandeză, nu seamănă deloc cu ea. Ei, eu zic…

Plecară, urmate peste un minut de domnul Knightley. Rămaseră numai domnul Weston, fiul său, Emma şi Harriet, şi veselia tânărului crescu într-atât încât deveni supărătoare. Chiar şi Emma se plictisise de complimente şi veselie şi ar fi vrut mai degrabă să meargă liniştită cu ceilalţi sau să rămână singură, cu nimeni în jur, ca să poată admira în pace priveliştea. Se bucură deci la apariţia servitorilor care îi căutau să-i conducă la trăsuri şi chiar zelul pregătirilor pentru plecare şi nerăbdarea doamnei Elton de a avea prima trăsura fură suportate cu bucurie la gândul că are perspectiva de a călători liniştită spre casă şi a încheia şirul de distracţii îndoielnice ale acestei zile. Încă o petrecere ca asta, cu atâţia participanţi prost aleşi, nu va mai putea îndura altă dată.

În timp ce aştepta trăsura, domnul Knightley se opri lângă ea. Se uită în jur, ca şi când ar fi vrut să se asigure că nu e nimeni pe aproape, apoi zise:

— Emma, trebuie să-ţi mai vorbesc o dată în felul în care obişnuiam să-ţi vorbesc. E un privilegiu pe care mai mult îl suporţi decât mi-l acorzi, poate, dar trebuie să fac uz de el. Nu pot să te văd purtându-te urât fără să-ţi atrag atenţia. Cum ai putut să fii atât de crudă cu domnişoara Bates? Cum ai putut să fii atât de insolentă cu glumele tale faţă de o femeie ca ea, cu vârsta„ caracterul şi cu situaţia ei? Emma, n-aş fi crezut una ca asta!

Emma îşi aminti, se înroşi, îi păru rău, dar încercă să râdă ca să şteargă totul.

— Ei, dar era o glumă atât de bună. Nu m-am putut abţine. Cine-ar fi putut? Nu cred că a jignit-o. Probabil că nici n-a înţeles.

— Te asigur că a înţeles. A simţit chiar tot ce voiai să spui. Am discutat cu ea despre asta. Tare-aş vrea să fi auzit şi tu ce-a spus, cu ce candoare şi generozitate vorbea. Aş vrea să fi auzit cum lăuda răbdarea ta, faptul că poţi să-i dai atenţie, tu şi tatăl tău, când compania ei e atât de plictisitoare.

— Ah, strigă Emma, ştiu că nu există nici o fiinţă mai cumsecade pe lume, dar trebuie să admiţi că bunătatea şi ridicolul se împletesc în caracterul ei în modul cel mai nefericit!

— Se împletesc, recunosc, zise el, şi dacă ar fi fost bogată aş fi înclinat să cred că ridicolul copleşeşte bunătatea. Dacă ar fi o femeie cu avere, n-aş avea nimic împotriva unor glume inofensive, nu te-aş certa pentru ce ţi-ai permis. Dacă ar fi egala ta în societate – dar, Emma, gândeşte-te cât e de departe de aşa ceva. E săracă, a pierdut înlesnirile pe care le avea când s-a născut şi va mai pierde probabil, la bătrâneţe. Situaţia ei ar trebui să-ţi provoace compasiune. Foarte urât din partea ta, zău! Tocmai tu! Ea te cunoaşte probabil de când erai mică, te-a văzut crescând, la vremea când era o cinste pentru tine să te bage în seamă, şi acum să te vadă râzând cu nepăsare de ea, umilind-o, sub imperiul trufiei de moment – şi asta în faţa nepoatei ei şi a celorlalţi, dintre care mulţi, unii cu siguranţă, vor fi influenţaţi de felul cum tu o tratezi. Nu e plăcut ce-ţi spun, Emma, şi nici mie nu-mi face plăcere, dar trebuie s-o fac – voi spune adevărul, când se poate. Sunt mulţumit să-mi dovedesc prietenia pentru tine şi să-ţi dau fidel sfaturi încredinţat că, odată şi odată, o să-mi dai dreptate, mai mult decât acum.

În timp ce vorbeau se îndreptau spre trăsură şi, înainte ca ea să poată zice ceva, el o ajută să urce. El interpretase greşit sentimentele care o făceau să se uite în altă parte şi să tacă. Erau numai un amestec de furie împotriva ei însăşi, umilinţă şi îngrijorare. Nu apucase să deschidă gura şi când intră în trăsură, se prăbuşi un moment, copleşită, apoi, reproşându-şi că nu şi-a luat rămas bun, că n-a zis nimic, că s-a despărţit cu aparentă răceală, scoase capul strigând, cu mâna întinsă, ca să arate că nu e supărată, dar era prea târziu. El plecase şi caii porniseră deja. Continuă să se uite înapoi, dar în zadar, şi curând, cu o viteză neobişnuită, erau deja la jumătatea drumului şi tot restul rămăsese în urmă. Era supărată, nespus de supărată, mai supărată decât putea ascunde. Niciodată în viaţa ei nu se simţise atât de tulburată, de umilită, întristată. Era adânc lovită. Nu se putea nega adevărul spuselor lui. O simţea din toată inima. Cum de a putut fi atât de crudă, atât de brutală cu domnişoara Bates! Cum de s-a expus la a face o impresie atât de proastă celui pe care îl preţuia şi cum de l-a lăsat să plece fără a-i spune măcar un cuvânt de alinare?

Timpul n-o făcu să-şi vină în fire. Cu cât se gândea mai mult, cu atât creştea supărarea. Nu fusese niciodată atât de tristă. Din fericire, nu era nevoie să vorbească. Era numai cu Harriet, care nici ea nu era bine dispusă, ci istovită şi dornică să tacă. Şi Emma simţi lacrimile curgând pe obrazul ei aproape tot drumul spre casă, fără să-şi dea osteneala să le oprească, oricât de neobişnuite ar fi fost.