Capitolul XLIV

EMMA SE GÂNDI TOATĂ SEARA LA nereuşita excursiei de la Box Hill. Nu-şi dădea seama în ce fel o apreciau ceilalţi. Ei, la ei acasă şi cu felul lor de-a fi diferit de al Emmei, şi-o aminteau poate cu plăcere, dar, după părerea ei, fusese dimineaţa cea mai prost petrecută, cea mai total lipsită de satisfacţii intelectuale şi care constituia cea mai oribilă amintire din câte avusese ea vreodată. O seară întreagă petrecută la joc de table cu tatăl ei era o fericire pe lângă ce fusese dimineaţa asta. În asta de fapt consta adevărata fericire, căci ea renunţa la plăcerile personale de dragul lui şi simţea că, oricât de puţin ar fi meritat dragostea lui tandră şi stima lui plină de încredere, totuşi, purtarea ei faţă de el era fără reproş. Ca fiică, spera că nu e total lipsită de inimă. Spera că nimeni nu-i va putea spune: „Cum poţi să fii atât de insensibilă faţă de tatăl tău? Trebuie şi am să-ţi spun adevărul de câte ori se poate!” Domnişoara Bates! Asta nu se va mai întâmpla niciodată, nu, niciodată. Dacă atenţiile viitoare puteau răscumpăra vina din trecut, spera că va fi iertată. Fusese neglijentă de multe ori, aşa îi spunea conştiinţa ei, neglijentă, poate mai mult cu gândul decât cu fapta, dispreţuitoare, lipsită de amabilitate. Dar asta nu se va mai întâmpla. Sub imperiul unei căinţe adevărate, hotărî s-o viziteze chiar a doua zi şi să înceapă în acest fel un şir de vizite regulate, egale, pline de amabilitate din partea ei.

Era la fel de hotărâtă a doua zi şi porni de dimineaţă ca să nu i se ivească vreo piedică în cale. Nu era exclus să-l întâlnească pe domnul Knightley pe drum; sau poate o să vină la ei în timp ce ea era în vizită. Nu avea nimic împotrivă. Nu-i va fi ruşine de pedeapsa pe care şi-o impunea şi care i se cuvenea pe bună dreptate, îşi întoarse ochii spre Donwell când porni, dar nu-l văzu.

„Doamnele erau acasă, toate.” Nu se bucurase niciodată atât de mult la auzul acestor cuvinte, nici nu intrase în gang, nici nu urcase scara vreodată cu atâta dorinţă de a face plăcere, ci mai mult cu ideea de a face o favoare sau de a o căpăta, pentru ca apoi să-şi bată joc.

Când intră, se stârni o oarecare agitaţie, mişcare şi vorbe. Auzi vocea domnişoarei Bates. Ceva trebuia făcut în grabă, servitoarea arăta înfricoşată şi încurcată, spera că nu o deranjează să mai aştepte două minute, dar apoi o conduse prea repede înăuntru. Mătuşa şi nepoata păreau amândouă să se refugieze în camera cealaltă. O zări pe Jane destul de clar, arăta foarte bolnavă şi, înainte ca uşa să se închidă în urma lor, o auzi pe domnişoara Bates spunând:

— Draga mea, voi spune că eşti culcată şi oricum eşti destul de bolnavă.

Biata doamnă Bates cea bătrână, politicoasă şi umilă ca întotdeauna, arăta ca şi când n-ar fi înţeles despre ce e vorba.

— Mi-e teamă că Jane nu se simte foarte bine, zise ea. Dar nu ştiu, ele nu-mi spun când e ceva rău. Cred că fiica mea revine imediat, domnişoară Woodhouse. Fiţi drăguţă şi luaţi loc. Hetty n-ar trebui să plece. Eu nu prea sunt în stare… Aţi găsit un scaun? E bine unde v-aţi aşezat. Sunt sigură că vine imediat.

Emma spera foarte mult să vină. O clipă, îi fu teamă că domnişoara Bates vrea să o evite, dar domnişoara Bates reveni imediat.

— Ce plăcere, vă mulţumesc că aţi venit, dar conştiinţa îi spunea Emmei că nu era aceeaşi voioşie de mai înainte, era mai puţină degajare în purtarea ei. O întrebare foarte prietenoasă despre sănătatea domnişoarei Fairfax putea duce, spera ea, la reîntoarcerea vechilor sentimente. Ţinta fu atinsă imediat:

— Ah, domnişoară Woodhouse, ce bună sunteţi. Cred că aţi auzit şi aţi venit să vă bucuraţi împreună cu noi. De fapt, mai ales pentru mine, nu e prea mare bucurie (clipind şi zdrobind intre gene o lacrimă), va fi foarte greu pentru noi să ne despărţim de ea, după ce a stat atât de mult. Şi acum are o durere de cap îngrozitoare, a scris toată dimineaţa nişte scrisori atât de lungi pentru domnul colonel Campbell şi pentru doamna Dixon. „Draga mea, i-am zis, o să orbeşti” pentru că mereu avea lacrimi în ochi. Nu-i de mirare, nu-i deloc de mirare. E o mare schimbare şi, deşi are foarte mult noroc, o asemenea situaţie nu găseşte uşor o fată, în ziua de azi, când iese prima dată în lume, să nu credeţi că suntem ingrate, domnişoară Woodhouse, pentru un asemenea noroc nesperat (ştergându-şi din nou lacrimile), dar biata fată, dacă aţi şti cum o doare capul! Când ai o mare durere, ştiţi, nici nu poţi să te bucuri că ţi s-a întâmplat un lucru bun. E cât se poate de tristă. Dacă te uiţi la ea, nici nu-ţi dai seama ce încântată şi fericită e că a obţinut un asemenea post. O scuzaţi că nu poate să vină, nu poate, şi s-a dus la ea în cameră. Aş fi vrut să se culce. „Draga mea, i-am spus, am să spun că eşti în pat”, dar cu toate astea, nu s-a culcat, se plimbă prin cameră. Dar, acum că a terminat scrisorile de scris, zice că o să-i fie mai bine. O să-i pară rău că nu v-a văzut, domnişoară Woodhouse, dar dumneavoastră veţi fi atât de bună să o scuzaţi. Aţi aşteptat la uşă, zău, mi-e şi ruşine. A fost o mică încurcătură, pentru că n-am auzit când aţi bătut şi până n-aţi ajuns pe scară n-am ştiut că a venit cineva. „E numai doamna Cole, am spus eu, crede-mă, nimeni altcineva n-ar fi venit atât de devreme.” „Ei, a zis ea, tot trebuie să îndur asta odată şi odată, şi de ce nu, acum.” Dar a venit Patty şi ne-a spus că sunteţi dumneavoastră. „Ah, am zis eu, e domnişoara Woodhouse, sigur că vrei s-o vezi.” „Nu pot să văd pe nimeni”, a zis ea şi s-a sculat şi a dat să plece şi din cauza asta v-am lăsat să aşteptaţi şi ne pare foarte rău, mi-e şi ruşine”. Dacă trebuie să te duci dincolo, draga mea, am zis, foarte bine, şi o să spun că eşti în pat.”

Interesul Emmei era cât se poate de sincer. Inima ei se mai înmuiase faţă de Jane şi imaginea suferinţelor acesteia de acum avu efectul de a o vindeca de orice bănuială lipsită de generozitate pe care mai înainte ar fi putut-o avea. O făcu să simtă numai milă şi, la amintirea sentimentelor mai puţin blânde de altă dată, fu nevoită să recunoască dreptul Janei de a hotărî s-o vadă pe doamna Cole sau pe oricare altă prietenă credincioasă, în timp ce pe ea nu putea să o suporte. Vorbi după cum simţea, plină de regret şi solicitudine, dorind sincer ca întâmplarea despre care vorbea domnişoara Bates, hotărârea care fusese luată să fie cât se poate de avantajoasă şi convenabilă pentru domnişoara Fairfax. „Era probabil o încercare grea pentru toate. Înţelege că totul urma să fie amânat până la venirea domnului colonel Campbell!”

— Ce drăguţă sunteţi, răspunse domnişoara Bates, dar dumneavoastră sunteţi întotdeauna drăguţă.

Nu putea suporta acest „întotdeauna” şi ca să scape de îngrozitoarea ei generozitate trecu direct la întrebarea:

— Unde, dacă pot să vă întreb, va merge domnişoara Fairfax?

— La o anume doamnă Smalldridge, o femeie minunată, cultivată, să aibă grijă de cele trei fetiţe ale ei, încântătoare fetiţe! Imposibil de găsit un alt post mai convenabil, fireşte, dacă nu socotim poate chiar pe doamna Suckling, sau pe doamna Bragge, dar doamna Smalldrige e intimă prietenă cu amândouă, şi tot din partea locului, locuieşte numai patru mile de Maple Grove. Jane va sta numai la patru mile de Maple Grove.

— Doamna Elton este, presupun, persoana căreia domnişoara Fairfax îi datorează…

— Da, buna noastră doamnă Elton. Prietena cea mai sinceră şi mai neobosită. N-a vrut să audă de nici un refuz, n-a vrut s-o lase pe Jane să spună nu; pentru că Jane, când a auzit prima dată (alaltăieri, mi se pare, când eram la Donwell), când a auzit Jane prima dată, era foarte hotărâtă să nu accepte oferta şi din motivele care le pomeneaţi dumneavoastră, exact cum spuneaţi se hotărâse să nu facă nimic până nu se întoarce domnul colonel Campell, şi nimeni pe lume n-o putea îndupleca să se angajeze chiar acum, şi i-a spus asta de câteva ori doamnei Elton, şi, zău, nici eu n-aş fi crezut să se răzgândească! Dar prea buna doamnă Elton, care nu greşeşte niciodată, a văzut mai departe ca mine. Nu oricine ar fi insistat atâta, şi a fost aşa de bună să nu ia în seamă refuzul Janei. Dar dânsa a spus clar şi răspicat că nu vrea ca Jane să respingă oferta, aşa cum voia ea ieri. A aşteptat şi aseară a făcut-o pe Jane să accepte. Pentru mine a fost o surpriză, n-am bănuit deloc. Jane a luat-o pe doamna Elton de-o parte şi i-a spus că, judecând mai bine de ce avantaje se va bucura la doamna Smalldridge, s-a hotărât să accepte. N-am ştiut nimic, până nu s-a aranjat.

— Aţi fost aseară la doamna Elton?

— Da, toate, ne-a invitat dânsa. Ne-a spus la Box Hill, în timp ce ne plimbam cu domnul Knightley. „Trebuie să veniţi cu toţii la noi deseară. Am hotărât că trebuie să veniţi cu toţii.”

— A fost şi domnul Knightley, nu-i aşa?

— Nu, domnul Knightley n-a fost. A refuzat de la început, şi, deşi credeam că vine, pentru că doamna Elton a zis că nu-l lasă până nu vine, el n-a venit. Dar mama şi Jane şi cu mine am fost toate, a fost o seară foarte plăcută. Cu asemenea buni prieteni, domnişoară Woodhouse, te simţi întotdeauna bine, deşi lumea era cam obosită după excursia de dimineaţă. Chiar plăcerile, ştiţi, te obosesc uneori! N-aş putea spune că a fost cineva căruia să-i fi plăcut foarte mult. Totuşi, eu găsesc că a fost o excursie frumoasă şi sunt foarte recunoscătoare bunilor prieteni care ne-au invitat.

— Probabil că domnişoara Fairfax, deşi noi habar n-aveam, s-a gândit la asta toată dimineaţa.

— Cred că da.

— Când va veni ziua, cred că ea şi prietenii ei vor fi foarte loviţi şi sper că acolo va avea parte de alinare, pe cât e posibil, adică, prin caracterul şi manierele familiei.

— Mulţumesc, domnişoară Woodhouse, într-adevăr, va avea tot ce se poate ca să fie fericită. În afară de familia Suckling şi familia Bragge, nu mai sunt alte familii atât de generoase şi distinse printre cunoscuţii doamnei Elton. Doamna Smalldridge, minunată femeie! Un fel de viaţă aproape la fel ca la Maple Grove,. iar în ce priveşte fetiţele, în afară de copiii familiei Suckling şi ai familiei Bragge, nu există alţii mai drăguţi şi mai distinşi Jane îi va tratată cu atâta consideraţie şi bunăvoinţă. Va fi o plăcere – o viaţă de plăcere. Şi salariul, zău, nu-mi vine să vă spun ce salariu are, nici chiar dumneavoastră domnişoară Woodhouse! Chiar dumneavoastră, care sunteţi obişnuită cu sume mari, tot n-o să vă vină să credeţi că i se poate oferi atât de mult unei fete tinere ca Jane.

— Ah, doamnă, strigă Emma, dacă şi alţi copii sunt aşa cum mi-aduc aminte că eram eu, cred că nu merită să faci asta nici dacă ai primi de cinci ori cea mai mare sumă despre care am auzit că se oferă în asemenea ocazii.

— Aveţi nişte gânduri atât de nobile!

— Şi când urmează să plece domnişoara Fairfax?

— Curând, foarte, foarte curând. Asta-i partea cea mai proastă. Peste două săptămâni. Doamna Smalldridge e foarte grăbită. Biata mama, îi vine atât de greu. Aşa că eu mai încerc s-o înveselesc şi-i zic,: „Hai, mamă, să nu ne mai gândim la asta.”

— Probabil că prietenilor le pare rău că o pierd, şi doamnei şi domnului Campbell n-o să le pară rău că s-a angajat înainte-de întoarcerea lor?

— Da, Jane zice că e sigură că o să le pară rău, totuşi, e un post pe care nu se simte îndreptăţită să-l refuze. Am fost atât de uimită când mi-a zis ce a vorbit doamnei Elton şi doamna Elton a venit imediat şi m-a felicitat. Era înainte de ceai, a, nu, nu putea să fie înainte de ceai, pentru că tocmai începusem să jucăm cărţi şi, totuşi, parcă era înainte de ceai, pentru că mi-aduc aminte că mă gândeam, a nu, s-a întâmplat ceva înainte de ceai, dar nu asta. Domnul Elton a ieşit din cameră înainte de ceai, pentru că voia să vorbească băiatul lui John Abdy cu dânsul. Bietul John, am multă stimă pentru el, a fost diacon la tata timp de douăzeci şi şapte de ani şi, acum, bietul de el, om bătrân, a căzut la pat şi îi e foarte rău, are gută la încheieturi, trebuie să trec azi pe la el, şi o să vină şi Jane, desigur, dacă o să poată ieşi. Şi băiatul lui John, bietul de el, a venit să-l roage pe domnul Elton pentru un ajutor de la parohie – el e destul de avut, e mare la Crown, rândaş, câştigă bine —, totuşi nu-şi poate întreţine tatăl fără ajutor de la biserică. Şi când domnul Elton s-a întors ne-a spus ce a auzit, de la John rândaşul, că de la Randalls au trimis după şaretă să-l ducă pe domnul Frank Churchill la Richmond. Asta a fost înainte de ceai. După ceai a vorbit Jane cu doamna Elton.

Domnişoara Bates nu-i dădu Emmei timp să spună că pentru ea era o noutate, dar cum, fără a presupune că nu ştia nimic despre amănuntele plecării domnului Churchill, începu să le enumere, nu avea nici o importanţă, dacă ea ştia sau nu. Ceea ce aflase domnul Elton de la rândaş în problema asta era, din câte ştia grăjdarul, şi, în plus, din câte ştiau servitorii de la Randalls, că venise un mesager de la Richmond, imediat după ce se întorseseră de la Box Hill, care mesager era, se pare, totuşi neaşteptat şi aducea câteva rânduri de la domnul Churchill pentru nepotul său, în care se spunea că doamna Churchill nu se simţea foarte rău şi nu dorea decât să-l vadă a doua zi dimineaţă, dar că domnul Frank Churchill, hotărându-se să plece imediat, fără să mai aştepte, şi calul său fiind, după câte se pare, bolnav, Tom fusese trimis imediat după şareta de la Crown şi rândaşul o văzuse plecând, băiatul mâna destul de repede.

În toate astea nu era nimic de mirare sau de un deosebit interes şi ele îi atraseră atenţia Emmei numai în comparaţie cu subiectul care o preocupa deja. Contrastul dintre importanţa în lume a doamnei Churchill şi a Janei Fairfax o izbea. Una era totul, cealaltă nimic şi medita asupra deosebirilor dintre soarta unei femei şi a alteia. Era foarte absentă, se uita în gol, când domnişoara Bates o trezi, zicând:

— Ah, văd la ce vă gândiţi, la pian. Ce-o să facem cu el? Foarte adevărat, biata Jane tocmai vorbea de el. „Trebuie să plec, zicea ea, ne despărţim. N-are nimic de făcut aici, dar e mai bine să rămână”, a zis, „să-i dăm găzduire până se întoarce domnul colonel Campbell. Voi vorbi cu dânsul despre el, şi va aranja dânsul ceva, mă va ajuta să ies din impas.” Şi nici până azi, sunt sigură, nu ştie dacă a fost un dar de la el sau de la fiica lui.

Acum, Emma fu nevoită să se gândească la pian şi amintirea presupunerilor ei fanteziste şi răutăcioase de mai înainte era atât de puţin plăcută, încât începu să creadă că a stat destul şi repetând toate urările de bine pe care le socotea necesare şi pe care le făcea din toată inima îşi luă rămas bun.