Capitolul XLV

DISPOZIŢIA MEDITATIVA A EMMEI NU FU deloc tulburată pe drumul spre casă, dar, intrând în salon, îi găsi pe aceia care îi puteau stârni interesul. Domnul Knightley şi Harriet sosiseră în lipsa ei şi stăteau de vorbă cu domnul Woodhouse. Domnul Knightley se ridică imediat şi, într-un fel mult mai grav decât de obicei, zise:

— N-am vrut să plec fără să te văd, dar nu am timp de pierdut, aşa că trebuie să plec imediat. Plec la Londra, să stau câteva zile cu John şi Isabella. Ai ceva de trimis sau de spus în afară de „dragoste”, pe care n-o poate duce nimeni?

— Nimic. Dar cum de te-ai hotărât aşa deodată?

— Da, adică, m-am gândit destul de mult la asta.

Emma era sigură că nu o iertase. Părea că nu e în apele lui. Timpul, totuşi, gândi ea, îi va spune că trebuie să fim din nou prieteni. În timp ce el stătea în picioare, ca şi când ar fi vrut să plece, dar nu pleca, tatăl ei începu să-i pună întrebări:

— Ei, draga mea, ai ajuns cu bine? Şi ce făceau buna mea prietenă şi fiica ei? Cred că s-au bucurat foarte mult că te-ai dus. Emma, draga de ea, a fost în vizită la doamna şi domnişoara Bates, domnule Knightley. E atât de atentă cu ele, întotdeauna.

Obrajii Emmei se colorară la această laudă nemeritată şi cu un zâmbet şi clătinare a capului, care spuneau multe, se uită la domnul Knigthley. Se părea că afirmaţia făcuse o impresie imediată în favoarea ei, ca şi când ochii lui ar fi priceput adevărul din ochii ei, şi sentimentele bune pe care le trăise în dimineaţa aceea fură imediat înţelese şi li se făcu cinstea cuvenită. Se uită la ea plin de stimă. Ea fu extrem de satisfăcută şi peste o clipă încă şi mai mult, pentru că el făcu un gest care însemna nu numai prietenie. Îi luă mâna, nu ştia dacă nu cumva ea făcuse prima mişcare, poate i-o oferise chiar, îi luă mâna şi o strânse şi fu pe punctul de a i-o duce la buze, când, probabil închipuindu-şi ceva, îi dădu drumul. De ce să simtă asemenea reţineri, de ce să se răzgândească tocmai când era gata s-o facă? Asta Emma nu putea înţelege. Ar fi fost mai bine judecat din partea lui dacă nu s-ar fi oprit. Intenţia, totuşi, fusese neîndoielnică şi, poate, pentru că de obicei nu se purta prea galant, ori cine ştie de ce, Emma găsi că i se potrivea foarte bine atitudinea de acum. Caracterul lui era atât de simplu şi demn. Nu putea să-şi amintească gestul fără o mare satisfacţie. Mărturisea o mare prietenie. Plecă imediat după aceea. Se mişca întotdeauna cu repeziciunea celor care fac lucrurile hotărât şi fără zăbavă, dar, de data asta, dispariţia lui păru şi mai bruscă.

Emma nu avea de ce să regrete vizita la domnişoara Bates, dar ar fi vrut să fi plecat cu zece minute mai devreme. Ar fi fost o mare plăcere să discute cu domnul Knightley despre postul Janei Fairfax. Nu regreta nici că el pleacă la Brunswick Square, pentru că ştia ce mult se vor bucura cei de acolo de vizita lui, dar mai bine ar fi fost altă dată şi dacă ar fi ştiut din timp i-ar fi făcut mai mare plăcere. Se despărţiseră totuşi buni prieteni. Nu putea să se înşele asupra purtării lui, a gestului lui galant neterminat, făcuse totul ca s-o asigure că se bucura din nou de stima lui. Află că stătuse acolo, în aşteptarea ei, o jumătate de oră. Păcat că nu se întorsese mai devreme.

În speranţa de a distrage gândurile tatălui ei de la neplăcerea că domnul Knightley pleca la Londra, că pleca pe neaşteptate şi că se ducea călare, neplăcere care, ştia bine, va fi mare pentru el, Emma le comunică noutatea despre Jane Fairfax şi încrederea pe care o avea în efectul ei fu pe deplin justificată. Era o frână foarte potrivită, îl interesa fără să-l tulbure. De mult se gândea, că Jane Fairfax va deveni guvernantă şi putea să vorbească despre asta cu veselie, dar plecarea domnului Knightley fusese o lovitură neaşteptată.

— Mă bucur din toată inima, draga mea, să aud că şi-a găsit un post bun. Doamna Elton e foarte bună şi simpatică şi cred că prietenii ei sunt oameni cumsecade. Sper că e într-o regiune cu climă uscată şi că sănătatea ei nu va suferi. Asta ar trebui să fie prima lor grijă, aşa cum prima mea grijă era sănătatea domnişoarei Taylor. Ştii, draga mea, ea va fi pentru această doamnă cum a fost domnişoara Taylor pentru noi. Şi sper că ea se va simţi mai bine într-o anume privinţă şi nu va fi tentată să plece după ce a trăit atâţia ani într-o casă.

A doua zi sosi o veste de la Richmond care făcu să pălească tot restul preocupărilor. Un mesager rapid sosi la Randalls să anunţe moartea doamnei Churchill. Deşi nepotul nu avusese motive să-şi grăbească plecarea din cauza ei, nu mai trăise decât treizeci şi şase de ore după venirea lui. Un atac neaşteptat de natură să nu fie suportat de starea în care se găsea ea îi pusese capăt zilelor după o luptă scurtă. Măreaţa doamnă Churchill nu mai exista.

Lucrul fu luat aşa cum sunt luate astfel de lucruri de obicei. Toată lumea arăta o oarecare gravitate şi întristare, duioşie faţă de cea dispărută, solicitudine pentru prietenii rămaşi în viaţă şi, după ce trecu oarecare timp, curiozitatea de a afla unde va fi îngropată. Goldsmith spune că atunci când o femeie frumoasă se lasă pradă nebuniei n-are de ales decât să moară, iar când se lasă pradă răutăţii, e de asemenea recomandabil, pentru că astfel scapă de faima proastă.

Doamna Churchill, după ce fusese urâtă cel puţin douăzeci şi cinci de ani, deveni acum obiectul concesiilor şi compasiunii generale. Dintr-un punct de vedere, i se făcea deplină dreptate. Nimeni, niciodată, nu voise să admită că e într-adevăr bolnavă. Evenimentul o absolvea de toate capriciile şi egoismul bolilor ei imaginare.

„Biata doamnă Churchill – fără îndoială că suferise mult; mai mult decât se crezuse vreodată —, şi durerea continuă te face mai rău. Era o întâmplare tristă – o lovitură grea —, cu toate defectele ei, ce se va face domnul Churchill fără ea? Pierderea era îngrozitoare, într-adevăr, pentru domnul Churchill!” Chiar domnul Weston clătină din cap şi făcu o figură solemnă, zicând:

— Ah, biata femeie, cine ar fi crezut!

Şi decise ca hainele lui de doliu să fie cât se poate de elegante, iar soţia sa stătea oftând, făcându-i morală, croşetând la dantelele ei late, cu sinceră şi tenace compătimire şi bun simţ. Cum îl va atinge asta pe Frank Churchill? fu primul gând care le veni la amândoi în minte. Fu de asemenea printre primele întrebări pe care şi le puse Emma. Caracterul doamnei Churchill, durerea soţului ei – mintea ei trecu peste ele cu groază şi compasiune şi apoi se opri cu sentimente mai puţin apăsătoare asupra efectului pe care-l va avea evenimentul asupra lui Frank Churchill, de ce avantaje şi de câtă libertate se va bucura. Într-o clipă, văzu totul numai spre bine. Acum, o dragoste pentru Harriet Smith nu va mai întâmpina nici o piedică. Domnul Churchill, independent de soţia lui, nu înfricoşa pe nimeni, era un om care putea fi condus cu uşurinţă şi convins să facă orice de către nepotul său. Tot ce rămânea de dorit era ca nepotul să se îndrăgostească, şi, cu toată bunăvoinţa ei în materie, Emma nu putea fi deloc sigură că s-a îndrăgostit deja.

Harriet se purtă extrem de bine în această împrejurare, cu multă stăpânire de sine. Oricâte speranţe i s-ar fi aprins, nu lăsa nimic să se trădeze. Emma fu încântată să observe la ea o asemenea dovadă de tărie de caracter şi se abţinu de la orice aluzie care ar fi pus în primejdie existenţa acesteia. Vorbiră deci despre doamna Churchill cu multă rezervă, amândouă.

Frank trimise scrisori scurte la Randalls, comunicând planurile şi stările de lucruri de importanţă imediată. Domnul Churchill se simţea mai bine decât era de aşteptat şi urmau să plece pentru funeralii în Yorkshire, iar după aceea să se îndrepte spre Windsor, la un prieten căruia domnul Churchill îi tot promitea de zece ani o vizită. Deocamdată nu era nimic de făcut pentru Harriet. Din partea Emmei nu putea căpăta decât urări de bine pentru viitor.

Era mai important să se ocupe de Jane Fairfax, căreia i se închideau toate perspectivele, în timp ce Harrietei i se deschideau, şi care urma să plece atât de curând, încât oricine dorea să-şi arate bunătatea faţă de ea trebuia să se grăbească. Pentru Emma era cea mai aprigă dorinţă. Regreta cum nu se poate mai mult răceala ei din trecut şi persoana pe care timp de atâtea luni de zile o neglijase era acum cea pe care voia s-o copleşească prin consideraţie şi compasiune. Dorea să-i fie de folos, dorea să-i arate că îi preţuieşte tovărăşia şi să-şi dovedească respectul şi consideraţia. Hotărî s-o înduplece să petreacă o zi la Hartfield. Scrise un bilet s-o invite. Invitaţia fu refuzată printr-un mesaj verbal: „Domnişoara Fairfax era bolnavă şi nu putea nici să scrie”, iar când domnul Perry trecu pe la Hartfield, în aceeaşi dimineaţă, se-dovedi că era atât de bolnavă încât trebuise să-i facă el o vizită, deşi împotriva voinţei ei, şi că suferea de îngrozitoare dureri de cap şi o febră nervoasă, în aşa hal, încât el se îndoia că se va putea prezenta la doamna Smalldridge la timpul stabilit. Sănătatea ei părea deocamdată foarte proastă – poftă de mâncare nu avea deloc şi, deşi nu erau nici un fel de simptome neliniştitoare, nimic să dovedească prezenţa tuberculozei pe care o bănuia familia, domnul Perry era alarmat de starea ei. Găsea că s-a angajat la mai mult decât putea şi asta era şi părerea ei, numai că nu voia să recunoască. Nervii, se pare, o lăsau. Casa în care locuia acum nu era deloc favorabilă unei boli de nervi, închisă mereu într-o cameră! El ar fi dorit să fie altfel. Şi buna ei mătuşă, deşi e o prietenă veche, trebuie să recunoască şi el că nu e cel mai bun tovarăş pentru cineva cu asemenea suferinţe. Grija şi atenţiile ei nu puteau fi puse la îndoială, erau, de fapt, prea mari. Îi era foarte teamă că domnişoara Fairfax avea de suferit mai mult decât de profitat de pe urma lor. Emma asculta cu cea mai vie atenţie. Din ce în ce mai tristă pentru ea, căuta cu febrilitate un mod de a se face folositoare. Dacă ar lua-o, fie măcar pentru o oră două, de lângă mătuşa ei, poate i-ar face bine să schimbe decorul şi să discute în linişte. A doua zi, scrise din nou, în cuvinte cât se poate de calde, că va trece cu trăsura, la orice oră va dori Jane, menţionând că domnul Perry era de părere ca pacienta sa să iasă la plimbare. Răspunsul fu numai un bileţel scurt: „Complimente şi mulţumiri de la domnişoara Fairfax, dar nu e în stare să iasă la plimbare.”

Emma simţea că biletul ei merita un răspuns mai bun; dar era imposibil să te superi pe nişte cuvinte scrise inegal şi tremurat, ceea ce dovedea boala atât de evident, şi se gândi numai cum ar putea face ceva împotriva acestei rele voinţe. În ciuda răspunsului, deci, chemă trăsura şi se duse la doamna Bates, în speranţa că Jane se va lăsa înduplecată să vină cu ea, dar în zadar. Domnişoara Bates fu nevoită să se întoarcă fără succes. Jane nu putea fi convinsă. Numai propunerea de a ieşi la aer o îmbolnăvea şi mai rău. Emma ar fi vrut s-o vadă şi să-şi încerce puterile asupra ei, dar, aproape înainte ca ea să facă aluzie la această dorinţă domnişoara Bates îi dădu a înţelege că-i promisese nepoatei să n-o lase pe domnişoara Woodhouse să intre, sub nici un motiv. „Zău, ăsta era adevărul, Jane, draga de ea, nu suporta să vadă pe nimeni, nimeni. Pentru doamna Elton se putea face o excepţie, şi pentru doamna Cole care insistase, şi pentru doamna Perry, care zisese atâtea, dar în afară de ele, Jane nu vrea să vadă pe nimeni.”

Emma nu voia să fie categorisită cu doamnele Elton, Cole şi Perry, care şi-ar fi făcut loc cu coatele oriunde. Nici nu găsea că poate să aibă vreo pretenţie specială. Se supuse aşadar şi o întrebă numai pe domnişoara Bates despre pofta de mâncare şi regimul nepoatei sale, în care privinţă spera să poată fi de folos. Asupra acestei probleme domnişoara Bates era foarte nenorocită şi avea foarte multe de spus. Jane nu voia să mănânce mai nimic. Domnul Perry recomandase mâncare hrănitoare, dar tot ce puteau să-i aducă (şi cine mai avea vecini atât de buni?) nu avea nici un gust pentru ea.

Emma, când ajunse acasă, o chemă pe menajera ei să examineze proviziile şi nişte pastă de ţelină, de cea mai bună calitate, fu trimisă repede la domnişoara Bates cu un bileţel plin de prietenie. În jumătate de oră, borcanul era trimis înapoi cu o mie de mulţumiri din partea domnişoarei Bates, dar „scumpa de Jane n-a fost mulţumită până nu l-au trimis înapoi, era ceva ce nu putea mânca şi, mai mult, insista să-i spună că nu are nevoie de nimic.”

Când Emma află, după aceea, că Jane Fairfax fusese văzută plimbându-se prin poiană, departe de Highbury, în după-amiaza acelei zile când, sub motiv că nu poate ieşi, refuzase vehement să meargă cu ea cu trăsura, nu mai avu nici o îndoială, punând lucrurile cap la cap, că Jane era hotărâtă să nu primească nimic de la ea. Ii părea rău, rău de tot. Inima ei era îndurerată pentru o stare de lucruri care părea cu atât mai lamentabilă din cauza existenţei acestor enervări, inconsecvenţe şi inegalitate a puterilor. O umilea faptul că i se acorda atât de puţin ca prietenă. Se consola însă la ideea că intenţiile ei erau bune şi că îşi putea spune că dacă domnul Knightley ar fi fost martor la toate încercările ei de a veni în ajutorul Janei Fairfax, dacă ar fi putut chiar să vadă în adâncul inimii ei, de data asta, n-ar fi găsit nimic să-i reproşeze.