Capitolul XLVIII

Până acum, atâta timp cât nu era ameninţată să o piardă, Emma nu ştiuse niciodată cât de mult depindea fericirea ei de atenţia pe care i-o dădea domnul Knightley, de interesul şi afecţiunea lui. Mulţumită că lucrurile stau aşa şi crezând că i se cuvine, se bucurase de ea fără să se gândească şi numai îngrozită de perspectiva de a fi înlocuită de o altă femeie, îşi dădea seama ce extraordinar de importantă era. Multă, foarte multă vreme, se ştiuse favorita lui, căci, el neavând nici o rudă de parte femeiască a lui, numai Isabella putea avea pretenţii comparabile cu ale ei, şi ştiuse întotdeauna exact cât o iubea şi o stima el pe Isabella. Emma era favorita lui de mulţi ani încoace. Nu merita, fusese adesea neglijentă sau răutăcioasă, nu-i luase în seamă sfatul sau chiar i se împotrivise, nu îi preţuise cum se cuvine meritele şi se certaseră pentru că el nu voia să recunoască meritele ei false relevate cu insolenţă. Totuşi, din dragoste pentru familie şidin obişnuinţă şi pentru că era un om de o inteligenţă deosebită, o iubise şi o veghease, de când era mică, străduindu-se să o ajute şi dorind cu aprindere ca ea să facă totul bine, sentimente pe care nimeni nu i le împărtăşise. Ştia că în ciuda tuturor defectelor ii era dragă, n-ar putea spune chiar foarte dragă? Totuşi, când asemenea gânduri o făceau să spere, nu îndrăznea să se lase pradă lor. Harriet Smith putea să creadă că e demnă de a fi iubită în mod special, exclusiv şi pasionat de domnul Knightley. Ea nu putea. Nu putea să se măgulească la gândul că el ar putea să aibă un sentiment pentru ea. Primise de curând dovada că faţă de ea era imparţial. Ce şocat fusese de purtarea ei faţă de domnişoara Bates! Ce direct şi ce dur se exprimase el în această privinţă! Nu prea dur pentru fapta ei, dar mult prea dur ca să fi pornit din altceva decât din simţ de dreptate şi clarvăzătoare bunăvoinţă. Nu avea nici o speranţă că el ar putea avea pentru ea un sentiment de dragoste, dar o speranţă tot avea, câteodată mai slabă, câteodată mai puternică, aceea că Harriet s-ar fi putut înşela şi că a supraapreciat stima lui pentru ea. Îşi dorea, trebuia să-şi dorească, chiar dacă ei nu-i aducea fericirea, ca el să rămână burlac toată viaţa. Dacă putea să fie sigură de asta, de faptul că nu se va căsători niciodată, ar fi fost perfect mulţumită. Să rămână acelaşi domn Knightley pentru ea şi pentru tatăl ei, acelaşi domn Knightley pentru toată lumea, să rămână aceleaşi relaţii de prietenie şi încredere între Donwell şi Hartfield, şi liniştea ei nu va fi tulburată. Căsătoria, de fapt, nu era pentru ea. Ar fi fost incompatibilă cu tot ce-i datora tatălui ei şi tot ce simţea pentru el. Nimic nu o va despărţi de tatăl ei. Nu se va mărita nici dacă o va cere domnul Knightley.

Probabil că era cea mai puternică dorinţă a ei ca Harriet să fie dezamăgită şi spera că atunci când va avea posibilitatea să-i vadă pe amândoi în acelaşi timp va putea cel puţin să-şi dea seama în mod sigur ce şanse existau în privinţa asta. De acum înainte trebuie să-i observe cu mare atenţie şi, cu toate că până acum avusese numai ghinioane când încercase să înţeleagă ce se petrecea în sufletul altora, nu voia să admită că şi de data asta s-ar putea înşela. El trebuia să sosească din zi în zi. Şi atunci va avea posibilitatea să-i observe – clipa se apropia înfricoşător de repede, sau cel puţin aşa i se păru când îşi orândui gândurile. Intre timp, hotărî să n-o mai vadă pe Harriet. Nici uneia nu i-ar face bine şi n-ar fi deloc profitabil să mai dezbată acelaşi subiect. Era hotărâtă să nu se lase convinsă atâta timp cât se mai putea îndoi şi totuşi nu avea destulă autoritate să se împotrivească încrederii Harrietei. A discuta înseamnă să se enerveze. Îi scrise aşadar pe un ton binevoitor dar hotărât, rugând-o să nu mai vină pe la Hartfield deocamdată, recunoscându-şi convingerea că nişte discuţii suplimentare referitoare la un anume subiect trebuie mai degrabă evitate şi sperând că, dacă treceau câteva zile înainte ca ele să se întâlnească, în afară de cazul că se întâlneau în societate – obiecţia era numai împotriva unui tęte-ŕ-tęte – ar putea să se comporte ca şi când ar fi uitat discuţia de ieri. Harriet se supuse, era de acord şi era recunoscătoare.

Tocmai terminase de rezolvat această problemă când sosi un musafir care avea darul să o desprindă pe Emma din gândurile care îi ocupaseră tot timpul, şi somnul şi veghea, în ultimele douăzeci şi patru de ore, doamna Weston, care fusese în vizită la viitoarea ei noră şi trecea pe la Hartfield în drum spre casă, nu atât din datorie faţă de Emma cit din plăcerea de a relata amănuntele unei întâlniri atât de interesante. Domnul Weston o însoţise în vizita la doamna Bates şi îşi făcuse cu succes datoria de viitor socru; dar dânsa nu se mulţumise numai cu o întrevedere de un sfert de oră în salonul domnişoarei Bates, unde nu se spărsese încă gheaţa şi mai domnea oarecare stânjeneală, ci reuşise s-o convingă pe domnişoara Fairfax să iasă cu dânsa la plimbare şi prin urmare avea multe de povestit şi nu fără satisfacţie.

Emma avea puţină curiozitate şi încercă să arate cât mai multă când prietena sa ii povesti. Doamna Weston pornise în vizita asta destul de agitată şi în primul rând nu dorise să se ducă deloc deocamdată, ci să i se dea voie să-i scrie numai domnişoarei Fairfax, în loc de a o vedea, şi să amâne această vizită ceremonioasă până mai trecea câtăva vreme şi domnul Churchill va fi împăcat cu ideea de a face cunoscută logodna, căci, având în vedere toate împrejurările, i se părea că asemenea vizită nu se putea face fără a provoca tot felul de zvonuri. Dar domnul Weston gândea cu totul altfel, era cât se poate de nerăbdător să-i arate domnişoarei Fairfax şi familiei că e de acord cu această căsătorie şi nu concepea că din asta s-ar naşte suspiciuni sau, chiar dacă s-ar fi născut, tot n-ar avea nici o importanţă, pentru că „asemenea lucruri”, observa el, „tot se află până la urmă”. Emma zâmbi şi gândi că domnul Weston avea motive întemeiate să spună asta. Plecaseră aşadar, şi domnişoara se arătase foarte disperată şi încurcată la venirea lor. De-abia dacă putea scoate un cuvânt şi toate privirile şi gesturile ei arătau ce mult suferea simţindu-se vinovată. Mulţumirea liniştită, pornită din inimă a bătrânei, şi încântarea nemaipomenită a fiicei ei, care se dovedea a fi atât de fericită încât nici nu mai vorbea ca de obicei, erau un spectacol care făcea să fie văzut. Era chiar mişcător. Erau amândouă atât de cuviincioase în fericirea lor, atât de dezinteresate în tot ce simţeau, se gândeau atât de mult la Jane, la toată lumea şi atât de puţin la ele însele, încât meritau toate sentimentele bune. Recenta boală a domnişoarei Fairfax îi oferise doamnei Weston un bun prilej s-o invite la plimbare. Întâi se retrăsese şi refuzase, dar, la insistenţele ei, cedase. Şi în cursul plimbării cu trăsură, doamna Weston reuşise, încurajând-o cu blândeţe, să-i învingă stânjeneala şi s-o facă să vorbească despre subiectul atât de important. Scuzele pentru tăcerea nepotrivită pe care o păstrase când îi primise şi exprimarea celei mai călduroase recunoştinţe pentru dânsa şi domnul Weston trebuiau desigur, să facă începutul. Dar când se terminară aceste efuziuni, vorbiră mult despre situaţia prezentă şi viitoare a logodnei. Doamna Weston era convinsă că o asemenea conversaţie îi va aduce o mare uşurare tovarăşei sale, căci până acum fusese silită să ascundă totul şi dorea probabil să se descarce şi fu foarte mulţumită de tot ce auzi.

— Ah, ce nenorocită s-a simţit, atâtea luni de zile să se ascundă, continuă doamna Weston. S-a exprimat categoric. A spus aşa: „N-aş zice că de când m-am logodit nu am avut şi unele clipe fericite, dar pot spune că n-am fost liniştită nici un minut.” Şi tremurul buzelor când zicea asta era o dovadă pe care am simţit-o până în fundul inimii, Emma.

Biata fată, zise Emma, crede deci că a greşit pentru că şi-a dat consimţământul să se logodească în secret?

— Că a greşit! Nimeni nu cred că ar învinui-o mai mult decât se învinuieşte ea însăşi. „Consecinţa, zicea ea, a fost o suferinţă continuă pentru mine şi aşa era firesc să se întâmple. Dar, cu toată suferinţa pe care o atrage după sine o purtare proastă, ea este şi rămâne o purtare proastă. Durerea nu e o ispăşire. Nu voi putea niciodată să fiu socotită nevinovată. Am făcut totul împotriva bunului meu simţ, şi faptul că lucrurile au luat o întorsătură norocoasă şi bunăvoinţa de care mă bucur acum sunt o bine-cuvântare care, după câte îmi spune conştiinţa mea, nu mi se cuvine.

Să nu credeţi, doamnă, că nu am fost bine crescută, să nu-i învinuiţi de lipsă de principii şi de grijă pe cei care m-au educat. Greşeala a fost numai a mea, şi vă asigur, cu toate scuzele pe care-mi le oferă împrejurarea de faţă, îmi va fi totuşi teamă, când îi voi mărturisi totul domnului colonel Campbell.”

— Biata fată, zise Emma din nou. Atunci înseamnă că-l iubeşte foarte mult. Probabil că numai din dragoste a acceptat o asemenea logodnă. Iubirea i-a întunecat judecata!

— N-am nici o îndoială că e foarte îndrăgostită de el.

— Mi-e teamă, zise Emma oftând, că deseori am contribuit la nefericirea ei.

— Din partea ta, draga mea, a fost ceva nevinovat. Dar probabil că ea la asta se gândea când a făcut aluzie la neînţelegerile despre care a vorbit şi el. Zicea că o urmare firească a greşelii săvârşite a fost că a devenit neînţelegătoare. Conştiinţa că a făcut ceva ce nu trebuia a expus-o la mii de nelinişti şi a făcut-o cicălitoare şi nervoasă, într-atât, încât probabil că, sigur, pentru el era greu de suportat. „N-am iertat ceea ce ar fi trebuit să iert, având în vedere firea lui şi voia bună, această minunată voie bună şi aplecarea lui spre veselie şi glume, care, în alte împrejurări, sunt sigură, m-ar fi vrăjit ca prima dată.” Apoi a început să vorbească despre tine şi despre marea bunătate pe care i-ai arătat-o în timpul bolii şi, cu o îmbujorare care mi-a dovedit în ce fel se legau toate, m-a rugat ca, atunci când voi avea ocazia, să-i mulţumesc domnişoarei Woodhouse pentru dorinţa şi străduinţa ei de a-i face bine. Era îngrijorată că n-ai primit nici un semn de mulţumire, aşa cum se cuvine, din partea ei.

— Dacă n-aş şti că acum e fericită, zise Emma serioasă, căci trebuie să fie, în ciuda scrupulelor pe care le are, n-aş putea suporta aceste mulţumiri, pentru că, ah, doamnă Weston, dacă am face o balanţă între răul şi binele pe care i le-am făcut domnişoarei Fairfax… Ei, (controlându-se şi încercând să fie mai veselă), astea toate trebuie uitate. Foarte drăguţ din partea dumitale că mi-ai povestit aceste amănunte, au pus-o în cea mai bună lumină. Sunt sigură că e o fată foarte bună şi sper că va fi foarte fericită. Foarte bine că el are avere, dar am impresia că meritele sunt de partea ei.

O asemenea concluzie nu putea să rămână fără un răspuns din partea doamnei Weston. Avea o impresie foarte bună despre Frank, în toate privinţele, şi, mai mult, îl iubea ca pe fiul ei, iar cuvintele pe care le spuse în apărarea lui erau pornite din inimă. Raţiunea şi dragostea se împleteau în ceea ce spunea, dar era greu să-i reţină atenţia Emmei, gândul ei zbura către Brunswick Square sau către Donwell, uitase să mai asculte şi când doamna Weston termină cu:

— N-am primit încă scrisoarea pe care o aşteptam cu atâta nerăbdare, ştii, dar cred că va sosi în curând. Emma fu nevoită să facă o pauză înainte de a răspunde şi în cele din urmă trebui să răspundă la întâmplare înainte de a-şi aduce aminte ce anume scrisoare aşteptau cu nerăbdare.

— Te simţi bine, Emma? întrebă doamna Weston la despărţire.

— A, da, perfect. Doar ştii, mie nu mi-e rău niciodată. Să ai grijă să-mi spui despre scrisoare de îndată ce va sosi.

Ştirile de la doamna Weston îi dădură Emmei prilejul unor reflecţii neplăcute, făcând să-i crească stima şi compasiunea şi sentimentul că o nedreptăţise foarte tare în trecut pe domnişoara Fairfax. Regreta amarnic că nu încercase să o cunoască mai bine şi roşea la gândul sentimentelor de invidie care constituiseră, în mare măsură, cauza acestei atitudini. Dacă s-ar fi purtat după dorinţele pe care domnul Knightley şi le exprimase şi i-ar fi arătat domnişoarei Fairfax atenţia care i se cuvenea, dacă ar fi încercat s-o înţeleagă mai bine, dacă ar fi făcut un pas către o apropiere, pentru a găsi în ea prietena dorită şi nu în Harriet Smith, probabil că acum ar fi fost scutită de durerea pe care o încerca. Prin naştere, aptitudini şi educaţie, domnişoara Fairfax i-ar fi fost o tovarăşă cât se poate de potrivită şi prietenia ei ar fi fost primită cu recunoştinţă, pe când cealaltă ce era? Chiar dacă nu ar fi ajuns la atâta intimitate încât domnişoara Fairfax să-i mărturisească acest secret atât de important – ceea ce era cât se poate de probabil —, totuşi, dacă ar fi cunoscut-o atât cât ar fi trebuit şi atât cât ar fi fost posibil, n-ar fi făcut acele îngrozitoare presupuneri cu privire la o iubire necuviincioasă pentru domnul Dixon, pe care ea nu se mulţumise să le conceapă şi să le întreţină, dar, ceea ce era de neiertat, le şi împărtăşise. Aceste presupuneri, se temea acum, o acuzaseră pe Jane, cu delicateţea ei sufletească, să sufere foarte mult, datorită frivolităţii sau neglijenţei lui Frank Churchill.

Din toate izvoarele de răutate care o înconjuraseră pe Jane e la venirea ei în Highbury, era convinsă că ea fusese cel mai păgubitor. Probabil că fusese cel mai rău duşman. Probabil că ori de câte ori erau împreună cu toţii ea îi tulbura pacea Janei în fiecare clipă şi, la Box Hill probabil, fusese suferinţa cumplită a unui flirt care nu mai putea suporta.

Seara acelei zile fu lungă şi tristă la Hartfield. Vremea contribuia şi ea, după puterile ei, la melancolia generală. O ploaie rece cu furtună începu, fără speranţa de a se mai sfârşi, şi n-ai fi zis că e iulie dacă n-ar fi fost pomii şi boschetele verzi pe care – vuitul le despuia şi lungimea zilei care nu făcea decât să prelungească posibilitatea de a contempla această privelişte crudă.

Vremea îl afecta pe domnul Woodhouse, care nu putea fi menţinut într-o stare de bună dispoziţie decât prin atenţiile mărite ale fiicei sale şi prin strădanii care nu o costaseră altădată nici pe jumătate cât acum. Asta îi aducea aminte de primul lor tete-ă-tete nenorocit din seara nunţii doamnei Weston; dar atunci sosise domnul Knightley, imediat după ceai şi risipise orice gând melancolic. Dar vai! Asemenea încântătoare dovezi ale farmecului casei Hartfield ca cele pe care le aduceau vizite de felul aceleia se vor termina în curând. Imaginea pe care şi-o formase atunci despre iarna plină de privaţiuni ce avea să urmeze se dovedise greşită: nu-i părăsiseră prietenii, nu pierduseră nici un fel de plăceri. Dar prevederile ei de acum nu aveau să fie contrazise în acelaşi fel. Perspectiva care stătea acum în faţa ei era atât de ameninţătoare încât nu putea fi uşor dată uitării şi nici măcar nu se putea consola parţial. Dacă se vor întâmplă toate lucrurile probabile cu prietenii lor, Hartfield va deveni în curând un loc părăsit, iar ea rămânea să-l înveselească pe tatăl ei cu o veselie tristă.

Copilul care urma să se nască la Randalls va deveni o preocupare mai scumpă decât ea şi inima şi timpul doamnei Weston vor fi umplute de el. Pe ea o vor pierde şi, probabil, în mare măsură, şi pe soţul ei. Frank Churchill nu se va mai întoarce printre ei, şi domnişoara Fairfax, cum bine se poate presupune, va înceta în curând să mai fie o locuitoare din Highbury. Se vor căsători şi se vor stabili la Enscombe sau undeva în apropiere. Şi tot ce era bun va dispărea şi dacă la aceste pierderi avea să se adauge pierderea celor de la Donwell, ce mai rămâne din prietenii lor veseli şi bine-crescuţi? Să nu mai vină domnul Knightley seara, în căutarea liniştii sufleteşti, după o zi grea? Să nu le mai intre în casă la orice oră, ca şi când ar fi fost gata întotdeauna să-şi schimbe casa lui cu a lor? Cum să înduri toate astea? Şi dacă va fi pierdut de dragul Harrietei, dacă de-acum se va gândi că îşi găseşte în compania Harrietei tot ce îşi doreşte? Dacă Harriet urmează a fi aleasă ca prima şi cea mai scumpă prietenă, ca soţia în care el să găsească toată fericirea din lume? Ce putea oare să facă să crească nenorocirea Emmei dacă nu gândul, de care nu se despărţea deloc, că totul era opera ei?

Când ajungea la un asemenea punct culminant, nu se putea abţine să nu tresară sau să ofteze adânc sau chiar să se învârtă în jurul camerei de câteva ori şi singurul lucru care o consola şi o făcea să-şi vină în fire era hotărârea de a se purta mai bine şi speranţa că iarna viitoare, oricât de puţin ocupată şi lipsită de veselie va fi, o va găsi pe ea mai înţeleaptă, cunoscându-se mai bine pe sine şi o va lăsa fără prea multe de regretat când va fi trecut.