Capitolul XLVI
ÎNTR-O DIMINEAŢA, CAM LA ZECE ZILE după decesul doamnei Churchill, Emma fu chemată jos de domnul Weston, care „nu putea să mai stea nici cinci minute şi dorea neapărat să-i vorbească”. O întâmpină la uşa salonului şi după ce de-abia dacă o salută cu sunetul obişnuit al vocii sale, coborî imediat tonul ca să spună, fără ca tatăl ei să audă:
— Poţi veni la Randalls în cursul dimineţii? Vino, dacă se poate. Doamna Weston vrea să te vadă. Trebuie să te vadă.
— Nu se simte bine?
— Nu, nu, nu e vorba de asta. E numai puţin agitată. Ar fi venit încoace cu trăsura, dar vrea să te vadă între patru ochi şi hm… (arătând spre tatăl ei). Poţi să vii?
— Desigur, vin imediat, dacă vreţi. E imposibil să vă refuz, dacă mă rugaţi aşa. Dar, despre ce e vorba? Nu cumva e totuşi bolnavă?
— Crede-mă pe cuvânt şi nu mai pune întrebări. O să afli totul la timpul potrivit. Ceva cu totul neaşteptat, dar, şşt, şşt!
Era chiar şi pentru Emma imposibil de ghicit ce însemnau toate astea. Privirile lui păreau să anunţe ceva cu adevărat important; dar dacă prietena ei se simţea bine, încercă să nu se neliniştească, şi, stabilind cu tatăl ei să-şi facă acum plimbarea, plecă împreună cu domnul Weston, cu pas iute spre Randalls.
— Acum, zise Emma, când ajunseră departe de poartă, acum, domnule Weston, spuneţi-mi vă rog, ce s-a întâmplat?
— Nu, nu, răspunse el grav. Nu mă întreba! I-am promis soţiei mele să las totul în seama ei. Îţi va comunica ea mai bine decât mine! Nu fi nerăbdătoare, Emma, vei afla în curând totul.
— Să-mi comunice! strigă Emma încremenită de groază. Dumnezeule mare! Domnule Weston, spuneţi-mi imediat! S-a întâmplat ceva în Brunswick Square? Ştiu, asta e! Spuneţi-mi imediat!
— Nu, zău, e cu totul altceva!
— Domnule Weston, nu glumiţi cu mine! Gândiţi-vă câţi dintre cei pe care îi iubesc se află acum în Brunswick Square! Despre care din ei e vorba? Vă rog, în numele a tot ce am mai sfânt, nu încercaţi să-mi ascundeţi!
— Pe cuvântul meu, Emma…
— Pe cuvântul dumneavoastră, de ce nu pe onoarea dumneavoastră? De ce nu-mi juraţi pe onoarea dumneavoastră că nu i s-a întâmplat nimic nici unuia din ei? Doamne, Dumnezeule! Ce poate să mi se comunice mie dacă nu ceva legat de familia mea?
— Pe onoarea mea, zise el serios, nu e vorba de asta. Nu există nici cea mai mică legătură cu vreo fiinţă pe numele de Knightley.
Emma îşi recapătă curajul şi merse mai departe.
— Am greşit, zise el, când am spus „o să-ţi comunice”. Nu trebuia să folosesc expresia asta. De fapt, nu te priveşte pe tine, mă priveşte numai pe mine – adică, aşa sperăm! Hm, pe scurt, dragă Emma, nu e cazul să fii neliniştită. N-aş zice că nu e ceva neplăcut, dar se întâmplă lucruri şi mai rele. Dacă mergem repede, vom ajunge în curând la Randalls.
Emma îşi dădu seama că trebuie să aştepte, dar acum asta nu-i cerea mare efort. Prin urmare, nu mai puse întrebări, ci îşi folosi numai imaginaţia şi ajunse repede la concluzia că trebuie să fie vorba despre bani – ceva ce se ivise, ceva neplăcut în situaţia familiei, ceva ce recentul eveniment de la Richmond scosese la iveală. Imaginaţia ei era foarte activă. Poate era vorba de jumătate de duzină de copii din flori şi bietul Frank rămâne fără moştenire. Asta, deşi nu era câtuşi de puţin de dorit, nu era de natură s-o arunce pe ea într-o stare de agonie. Nu-i inspira nimic mai mult decât o vie curiozitate.
— Cine este domnul rălaie? zise ea în timp ce continuau să meargă. Vorbea mai mult ca să-l ajute pe domnul Weston să păstreze secretul decât cu vreun alt scop.
— Nu ştiu, unul din băieţii Otway. Nu e Frank, nu e Frank, te asigur. N-o să-l vezi prea curând. E în drum spre Windsor, acum.
— Asta înseamnă că a fost pe la dumneavoastră?
— Ah, da, nu ştiai? Ei, lasă, n-are importanţă.
O clipă tăcu şi apoi adăugă pe un ton mai prudent şi rezervat:
— Da, Frank a trecut azi-dimineaţă numai ca să ne întrebe ce mai facem.
Se grăbiră spre Randalls.
— Ei, dragă, zise el, când intrară în cameră. Ţi-am adus-o şi acum sper că te vei simţi mai bine. Vă las împreună, n-are rost să amâni. Nu plec departe, dacă ai treabă cu mine…
Şi Emma îl auzi clar adăugând cu voce mai joasă, când ieşea din cameră:
— M-am ţinut de cuvânt. N-are nici cea mai mică idee.
Doamna Weston arăta atât de rău şi avea un aer atât de tulburat încât neliniştea Emmei crescu şi, când rămaseră singure zise:
— Ce se întâmplă, draga mea prietenă? Am impresia că a survenit ceva foarte neplăcut. Spune-mi imediat despre ce e vorba. Am venit tot drumul în plin mister. Nici dumitale şi nici mie nu ne place să fim misterioase. Nu mă lăsa aşa! O să-ţi facă bine să vorbeşti despre supărarea dumitale, oricare ar fi ea.
— Chiar nu bănuieşti nimic? zise doamna Weston, cu o voce tremurătoare. Nu poţi, scumpa mea Emma, nu poţi să ghiceşti deloc ce urmează să auzi?
— Tot ce pot ghici este că e vorba de domnul Frank Churchill.
— Ai dreptate. De el e vorba. Îţi spun imediat (reluându-şi luciul şi părând hotărâtă să nu se uite în sus). A fost pe aici, chiar în dimineaţa asta, cu un scop cu totul excepţional. Am avut o surpriză nemaipomenită. A venit să-i vorbească tatălui său asupra unui subiect – să anunţe că e îndrăgostit.
Se opri să-şi tragă suflarea. Emma se gândi întâi la ea, apoi la Harriet.
— Mai mult decât îndrăgostit, am putea zice, reluă doamna Weston. E logodit, da, chiar logodit. Ce vei spune tu, Emma, ce va spune toată lumea, când se va afla că Frank Churchill şi domnişoara Fairfax sunt logodiţi, şi încă de multă vreme?
Emma aproape că sări în sus de uimire şi, cuprinsă de groază, exclamă:
— Jane Fairfax, Dumnezeule! Nu-i adevărat! Nu poţi vorbi serios!
— Poţi foarte bine să fii uluită, îi răspunse doamna Weston, tot fără să se uite la ea şi vorbind într-una ca să-i dea Emmei timp să-şi revină, poţi foarte bine fi uluită, dar ăsta-i adevărul. S-au logodit, jurându-şi credinţa încă din octombrie la Wey-mouth, şi au ţinut asta în cel mai mare secret. Nimeni n-a ştiut în afară de ei doi, nici familia Campbell, nici familia ei, nici a lui. E aşa o minune, încât, deşi sunt convinsă de adevărul faptelor, nu mi se pare credibil. Nu-mi vine să cred. Mi se părea că îl cunosc.
Emma nu prea auzea ce i se spunea. Mintea ei se lupta cu două gânduri: conversaţiile anterioare, pe care le avusese cu el şi despre domnişoara Fairfax şi biata Harriet, şi câtva timp nu putu decât să exclame şi să ceară să i se confirme în mod repetat ceea ce auzise.
— Ei bine, zise ea în cele din urmă, încercând să-şi revină, asta e o întâmplare la care trebuie să mă gândesc cel puţin jumătate de zi ca s-o înţeleg. Cum? A fost logodit cu ea toată iarna, înainte chiar de a veni la Highbury?
— Logodit, din octombrie, în secret. M-a lovit asta, foarte mult, Emma! Şi pe tatăl lui l-a lovit. Parte din purtarea lui n-o putem ierta.
Emma se gândi o clipă, apoi răspunse:
— N-am să mă prefac că nu vă înţeleg şi ca să vă liniştesc atât cât pot eu, fiţi siguri că atenţiile lui n-au avut asupra mea efectul pe care îl credeaţi dumneavoastră doi.
Doamna Weston îşi ridică privirea, fiindu-i teamă să creadă, dar înfăţişarea Emmei era la fel de calmă ca şi cuvintele ei.
— Ca să-ţi vină mai uşor să crezi că nu mă laud cu indiferenţa mea de-acum, continuă ea, am să-ţi mărturisesc că a fost o perioadă la început când ne-am cunoscut, când mi-a plăcut, ba chiar am fost îndrăgostită de el, dar cum s-a întâmplat de s-a terminat e probabil de mirare. Din fericire, totuşi, s-a terminat. De câtva timp, de cel puţin trei luni, nu-mi mai pasă deloc de el. Crede-mă, doamnă Weston, ăsta-i adevărul curat.
Doamna Weston o sărută cu lacrimi de bucurie în ochi şi când reuşi din nou să articuleze ceva o asigură că această mărturisire îi făcuse cel mai mare bine.
— Domnul Weston va fi la fel de uşurat, ca şi mine. Din cauza asta eram tare nenorociţi. Era dorinţa noastră scumpă să vă îndrăgostiţi unul de altul şi eram convinşi că e aşa. Închipuie-ţi ce neliniştiţi eram în privinţa ta.
— Am scăpat, şi mare mirare că am reuşit. Mă uimeşte şi pe mine nu numai pe dumneavoastră. Dar asta nu-l scuză pe el, doamnă Weston. Şi trebuie să-ţi spun că îl găsesc foarte vinovat. Ce drept avea să vină încoace, când dragostea şi credinţa lui erau date, şi să se poarte ca şi când ar fi fost liber? Ce drept avea să încerce să facă plăcere, cum a făcut în mod clar, să acorde unei tinere o atenţie insistentă, ceea ce iarăşi a făcut în mod clar, când el aparţinea de fapt alteia? Cum putea să ştie dacă nu provoacă o nenorocire? Cum putea să ştie dacă nu mă face să mă îndrăgostesc de el? Foarte urât, foarte urât din partea lui!
— Din câte spunea el, dragă Emma, îmi închipui mai degrabă că…
— Şi cum a putut ea să suporte o asemenea purtare? Să te stăpâneşti când eşti martoră la spectacolul repetatelor atenţii care le arată unei alte femei în prezenţa ta şi să nu te superi. Asta dovedeşte atâta placiditate încât nu pot nici s-o înţeleg, nici s-o respect.
— Au fost neînţelegeri între ei, Emma, mi-a spus asta clar. N-a avut timp să ne dea prea multe explicaţii. A stat numai un sfert de oră şi era într-o agitaţie care nu i-a permis să ne spună totul pe îndelete, dar au fost unele neînţelegeri, ne-a asigurat de asta. Criza de acum se pare că a fost din cauza lor, şi aceste neînţelegeri e foarte posibil să se fi ivit din cauza purtării sale necuviincioase.
— Necuviincioase! Ah, doamnă Weston, e un epitet prea blând. A fost mult, mult mai mult decât necuviincioasă. Nu pot să-ţi spun cât l-a scăzut în ochii mei. Atât de departe de ce ar trebui să fie un bărbat! Nimic din integritatea absolută, loialitatea completă şi principialitatea unui adevărat bărbat, nimic din dispreţul pentru trucurile ieftine, pe care un bărbat trebuie să le dovedească în orice împrejurare din viaţa lui.
— Nu, dragă Emma, acum trebuie să-i iau apărarea! Căci, deşi a greşit de data asta, îl cunosc destul de bine şi de destulă vreme ca să-mi dau seama că are multe calităţi şi…
— Doamne, Dumnezeule, zise Emma, fără să o asculte. Şi doamna Smalldridge! Jane era chiar pe punctul de a se angaja guvernantă! Ce-a vrut cu o asemenea grosolănie oribilă? S-o lase să se angajeze, s-o lase să se gândească la o asemenea măsură!
— Nu ştia nimic despre asta, Emma! în privinţa asta eu îl scuz cu totul. A fost o hotărâre a ei personală pe care nu ia comunicat-o sau cel puţin nu i-a comunicat-o în mod convingător. Până ieri, din câte ştiu, a zis că nu aflase nimic despre planurile ei. Au ajuns la el, nu ştiu cum, printr-o scrisoare sau printr-un mesaj, şi tocmai descoperirea asta a intenţiilor ei l-a făcut să vină imediat să-i mărturisească totul unchiului său şi să se lase în voia bunăvoinţei lui şi, pe scurt, să pună capăt stării nenorocite de tăinuire care dura de atâta vreme.
Emma începu să fie mai atentă.
— Voi primi în curând veşti de la el, continuă doamna Weston. Mi-a spus la plecare că va scrie în curând şi din felul cum vorbea am înţeles că promite multe amănunte pe care nu mi le putea spune imediat. Să aşteptăm scrisoarea lui. Poate să aducă multe argumente în favoarea lui. Poate să ne facă să înţelegem şi să uităm multe lucruri care acum ni se par de neînţeles. Să nu fim prea severe, să nu ne grăbim să-l condamnăm. Să avem răbdare. Eu trebuie să-l iubesc şi acum că sunt liniştită asupra unui punct, a punctului care contează cel mai mult, doresc din toată inima ca şi restul să iasă bine şi sunt gata să sper că va ieşi. Trebuie să fi suferit mult, amândoi, cu felul ăsta de a ţine totul ascuns.
— Suferinţele lui nu par, zise Emma, să-i fi făcut mult rău. Ei, şi cum a reacţionat domnul Churchill?
— Foarte favorabil pentru nepotul său. Şi-a dat consimţământul fără nici o dificultate. Gândeşte-te ce schimbări au produs evenimentele unei singure săptămâni într-o familie. În timp ce trăia biata doamnă Churchill presupun că n-ar fi existat nici o speranţă, nici o şansă. Dar, de-abia i-au fost depuse rămăşiţele în cavoul familiei, şi soţul ei se lasă convins să facă exact contrariul a ceea ce i-ar fi cerut ea. Ce binecuvântare că influenţele rele nu supravieţuiesc oamenilor. Şi-a dat consimţământul fără nici o dificultate.
Ah, se gândi Emma. Ar fi făcut asta şi pentru Harriet.”
— Asta s-a discutat seara trecută, şi Frank a pornit de îndată ce s-a luminat. S-a oprit la Highbury, la doamna Bates, îmi închipui, şi apoi a venit încoace, dar era atât de grăbit sa se întoarcă la unchiul lui, care are acum mai multă nevoie de el ca niciodată, încât, cum îţi spun, n-a putut sta mai mult de un sfert de oră. Era foarte agitat, foarte agitat, zău, în aşa măsură încât părea cu totul alt om. Pe lângă tot restul, a mai fost şi surpriza de a o găsi pe ea atât de bolnavă. De asta habar n-avea şi se pare că asta l-a zdruncinat foarte mult.
— Şi chiar crezi că totul s-a petrecut în taină? Familia Campbell familia Dixon, nu ştia nimeni despre logodnă?
Emma nu putea pronunţa numele de Dixon fără să roşească puţin.
— Nimeni, niciunul din ei. A spus că nu ştia nimeni în afară de ei doi.
— Ei, zise Emma, presupun că, treptat, ne vom împăca şi cu gândul ăsta şi le doresc numai fericire. Dar n-am să încetez niciodată să găsesc purtarea asta îngrozitoare. Ce-a vrut să însemne dacă nu un sistem de ipocrizie şi înşelăciune, spionaj şi trădare? Să vină printre noi cu pretenţia că sunt sinceri şi cu sufletul deschis şi să ascundă o asemenea legătură ca să ne judece apoi pe noi toţi? Am fost toată iarna şi primăvara traşi pe sfoară, închipuindu-ne că avem de-a face cu doi oameni cinstiţi şi loiali, în timp ce ei făceau comparaţii şi ne judecau pe baza unor cuvinte şi sentimente care n-ar fi trebuit dezvăluite în faţa lor. Trebuie să suporte consecinţele, căci au auzit unul despre celălalt lucruri nu prea măgulitoare.
— N-am nici o grijă în privinţa asta, răspunse doamna Weston. Sunt foarte sigură că n-am spus către unul ceea ce celălalt n-ar fi fost potrivit să audă.
— Ai noroc, singura greşeală a fost cunoscută numai urechilor mele, când ţi-ai imaginat că un anume prieten al nostru e îndrăgostit de ea.
— E adevărat, dar am avut întotdeauna o părere foarte bună despre domnişoara Fairfax şi nu puteam, oricât aş fi greşit, să o vorbesc de rău, iar în ce-l priveşte pe el, nu l-aş fi vorbit de rău în nici un caz.
În acea clipă domnul Weston îşi făcu apariţia la oarecare distanţă în dreptul ferestrei, în mod evident aşteptând să fie chemat. Soţia lui îl invită înăuntru cu o privire şi, în timp ce îl aşteptau, adăugă:
— Acum, dragă Emma, am să te rog să spui şi să arăţi tot ce se poate ca să-i uşurezi inima şi să-l faci să fie satisfăcut de această căsătorie. Să facem tot ce se poate mai bine şi să o sprijinim. Nu e o partidă grozavă, dar dacă domnul Churchill nu are nimic împotrivă, de ce-am avea noi. Şi poate că pentru Frank e un noroc că s-a îndrăgostit de o fată cu asemenea tărie de caracter şi înţelepciune, pentru care am admirat-o întotdeauna şi o mai admir încă, în ciuda acestei abateri de la regula strictă a bunei-cuviinţe. Şi, în situaţia ei, pot fi uitate multe.
— Multe, într-adevăr, zise Emma, cu multă căldură. Dacă poţi ierta o femeie pentru că se gândeşte numai la ea însăşi, aceea este Jane Fairfax. Despre femei în situaţia ei se poate spune că „lumea nu le aparţine, deci ele nu se vor supune legilor lumii”.
Îl întâmpină pe domnul Weston la uşă, zâmbind şi exclamând:
— Mi-aţi jucat o festă formidabilă, domnule, pe cuvântul meu! A fost un procedeu, cred, de a vă amuza pe seama curiozităţii mele şi de a-mi stimula talentul la ghicit. Dar, zău, mi-aţi dat o spaimă! Am crezut că v-aţi pierdut jumătate din avere, cel puţin. Şi iată că, în loc să fie cazul să vă prezint condoleanţe, trebuie să vă felicit. Vă felicit, domnule Weston, din toată inima, pentru perspectiva de a avea ca noră una din cele mai frumoase -şi talentate femei din Anglia.
Un schimb de priviri cu soţia lui îl convinse că lucrurile stăteau aşa cum reieşea din cele spuse de Emma şi efectul fericit asupra dispoziţiei lui fu imediat. Atitudinea şi vocea lui îşi recăpătare vioiciunea obişnuită, îi strânse mâna, plin de entuziasm şi recunoştinţă, şi începu să vorbească într-un fel care dovedea că mai are nevoie numai de puţin timp şi puţine argumente ca să găsească logodna un lucru nu tocmai rău. Tovarăşele lui erau grăbite să găsească scuze imprudenţelor şi să contrazică obiecţiile şi când terminară de vorbit despre asta cu toţii şi el relua argumentele împreună cu Emma pe drumul spre Hartfield era cu totul împăcat şi nu departe de a găsi că era cel mai bun lucru pe care-l putea face Frank.
