Capitolul XLVII

„HARRIET, BIATA HARRIET”, ACESTEA ERAU cuvintele în care stăteau gândurile chinuitoare de care Emma nu putea scăpa şi care constituiau de fapt o nenorocire pentru ea. Frank Churchill se purtase foarte urât cu ea – foarte urât din multe puncte de vedere —, dar nu atât din cauza purtării lui, cât din cauza propriei purtări era ea supărată pe el. Încurcătura în care o pusese pe Harriet era jignirea cea mai cruntă pe care i-o adusese Emmei. Biata Harriet! Să fie încă o dată victima ideilor ei greşite şi a laudelor ei deşarte. Domnul Knightley fusese profetic odată, când spusese: „Emma nu-i eşti prietenă Harrietei Smith.” îi era teamă că nu-i făcuse decât deserviri. Era adevărat că de data asta nu putea fi acuzată, ca mai înainte, de a fi fost prima şi unica autoare a nenorocirii, de a fi sugerat nişte sentimente care altfel nu s-ar fi născut în imaginaţia Harrietei, pentru că Harriet recunoscuse admiraţia şi preferinţa pentru Frank Churchill înainte ca ea să fi făcut aluzie la acest subiect, dar se simţea pe de-a-ntregul vinovată de a fi încurajat ceea ce ar fi trebuit să reprime. Ar fi putut împiedica naşterea şi cultivarea unor astfel de sentimente. Influenţa ei ar fi fost de ajuns. Şi acum era foarte conştientă că ar fi trebuit să le împiedice. Simţea că a riscat fericirea prietenei ei din motive total neîntemeiate. Bunul simţ ar fi făcut-o să-i spună Harrietei că nu trebuie să se mai gândească la el şi că era numai o şansă la cinci sute ca el să se îndrăgostească de ea. „Dar, cu bunul simţ, adăugă ea, mi-e teamă că n-am prea avut de-a face.”

Era extrem de supărată pe ea însăşi. Dacă n-ar fi avut motive să fie supărată şi pe Frank Churchill, ar fi fost îngrozitor. Iar în ce o privea pe Jane Fairfax, putea cel puţin asupra acestui punct să fie liniştită. Harriet îi producea destulă nelinişte. Nu mai trebuia să fie nefericită şi din cauza Janei, ale cărei necazuri şi boli, având probabil aceeaşi origine, se vor sfârşi în curând. Situaţia ei obscură şi ingrată urma să fie înlocuită de o alta mai bună. În curând va fi sănătoasă, fericită şi bogată. Emma îşi dădea acum seama de ce atenţiile ei fuseseră respinse. Descoperirea explica şi unele probleme mai mărunte. Fără îndoială, se purtase aşa din gelozie, în ochii Janei ea era o rivală şi se poate foarte bine ca tot ce oferea ea în semn de stimă să fie respins. O plimbare în trăsura de la Hartfield ar fi fost o tortură, crema de ţelină din cămările de la Hartfield ar fi fost o otravă. Înţelegea tot, şi atât cât mintea ei se putea desprinde din egoismul şi părtinirea provocate de supărarea ce o încerca admise că Jane Fairfax merită pe deplin poziţia socială şi fericirea pe care le va câştiga. Dar, biata Harriet, ce soartă tristă! Era persoana cea mai vrednică de milă. Emmei îi era foarte teamă că această a doua dezamăgire va fi mai gravă decât prima. Trebuia să fie aşa considerând calităţile superioare ale celui despre care era vorba acum şi, judecând după efectul aparent mai puternic asupra minţii Harrietei – o făcuse mai rezervată şi mai stăpânită —, va fi aşa cu siguranţă. Trebuia totuşi să-i comunice tristul adevăr, şi cât se poate de repede. Domnul Weston o rugase la despărţire să păstreze secretul: „Pentru moment, totul trebuia păstrat în cel mai mare secret. Domnul Churchill dorise foarte mult, în semn de respect pentru soţia lui care murise de curând, şi toată lumea era de acord că aşa se cade.”

Emma promisese, dar Harriet trebuia să facă excepţie. Era o datorie a ei mai importantă.

În ciuda faptului că era jignită, nu se putea opri să nu găsească aproape ridiculă ideea că trebuie să îndeplinească pentru Harriet aceeaşi misiune pe care doamna Weston o îndeplinise pentru ea. Vestea care îi fusese anunţată ei cu atâta nelinişte trebuia să o transmită acum, cu aceeaşi nelinişte, alteia. Inima începu să-i bată mai repede când auzi paşii şi glasul Harrietei; aşa se simţise probabil şi biata doamnă Weston când ea se apropiase de Randalls. Puteau oare cele două situaţii să semene până la capăt? în privinţa asta, din păcate, nu era nici o şansă.

— Ei, domnişoară Woodhouse, strigă Harriet intrând plină de entuziasm în cameră. Nu e cea mai ciudată noutate?

— Ce noutate? răspunse Emma, nefiind în stare să ghicească din privire sau din glas dacă Harriet a auzit într-adevăr ceva.

— Despre Jane Fairfax. Aţi auzit vreodată ceva atât de ciudat? Ah, nu trebuie să vă fie teamă să-mi spuneţi, pentru că domnul Weston însuşi mi-a spus. Tocmai l-am întâlnit. Mi-a spus că trebuie păstrat cel mai mare secret şi deci să nu mă gândesc să spun altcuiva decât dumneavoastră, dar mi-a spus că ştiţi.

— Ce ţi-a spus domnul Weston? întrebă Emma, încă uluită.

— A, mi-a spus tot, că Jane Fairfax şi domnul Frank Churchill se căsătoresc, că au fost logodiţi în secret atâta vreme. Ce lucru ciudat!

Era într-adevăr ciudat, purtarea Harrietei era atât de ciudată încât Emma nu ştia cum s-o interpreteze. Caracterul ei părea că se schimbase cu totul. Era aparent hotărâtă să nu arate nici o tulburare, nici o dezamăgire, nici măcar un interes special pentru această descoperire. Emma se uita la ea fără a putea scoate un cuvânt.

— V-aţi fi închipuit, strigă Harriet, că el e îndrăgostit de ea? Dumneavoastră, poate. Dumneavoastră (înroşindu-se când vorbea), care puteţi citi inimile tuturor, dar nimeni altcineva.

— Pe cuvântul meu, zise Emma, încep să mă îndoiesc că aş avea un asemenea talent. Harriet, chiar poţi să mă întrebi în mod serios dacă nu mi-am închipuit că el e îndrăgostit de o altă femeie, tocmai în momentul când, tacit, dacă nu deschis, te-am încurajat să dai curs sentimentelor tale? N-am avut nici cea mai mică bănuială, până acum o oră, de faptul că domnul Frank Churchill are vreun sentiment faţă de Jane Fairfax. Poţi să fii foarte sigură de asta, dacă aş fi ştiut te-aş fi prevenit?

— Pe mine? strigă Harriet înroşindu-se de uimire. De ce să mă preveniţi pe mine? Doar nu credeţi că mă interesează domnul Frank Churchill?

— Sunt încântată să te aud vorbind atât de ferm despre subiectul ăsta, răspunse Emma zâmbind, dar nu cred că vrei să negi că a fost o vreme, nu mult în urmă, când mi-ai dat motive să cred că ţii la el.

— La el? Niciodată! Dragă domnişoară Woodhouse, cum se poate să mă înţelegeţi atât de greşit (întorcându-şi capul întristată).

— Harriet, strigă Emma, după o pauză de o clipă, ce vrei să spui? Doamne, ce vrei să spui? Te-am înţeles greşit? Pot să presupun că…

Nu mai putu scoase nici un cuvânt, aşteptând plină de groază ca Harriet să răspundă. Harriet, care stătea în picioare, la o oarecare distanţă şi cu faţa întoarsă de la ea, nu spuse nimic imediat şi, când începu să vorbească, avea un glas la fel de plin de emoţie ca al Emmei:

— N-aş fi crezut că e posibil să mă înţelegeţi atât de greşit! Ştiu că am căzut de acord să nu-i pronunţăm numele, dar, având în vedere că e superior tuturor celorlalţi, n-aş fi crezut că e posibil să se interpreteze că mă refeream la altcineva. Domnul Frank Churchill! Nu ştiu cine s-ar uita la el în comparaţie cu celălalt! Sper că am ceva mai mult gust. Să mă gândesc la domnul Frank Churchill, care nu e nimic pe lângă dânsul! Şi dumneavoastră să greşiţi atât de mult, e uimitor. Sunt sigură că dacă n-aş fi crezut că dumneavoastră aprobaţi şi încurajaţi pasiunea mea aş fi considerat o îndrăzneală prea mare din partea mea să mă gândesc la dânsul. Prima oară mi-aţi spus că s-au întâmplat lucruri şi mai de mirare şi că au fost căsătorii şi mai puţin potrivite (acestea sunt chiar cuvintele dumneavoastră), altfel n-aş fi îndrăznit să mă las pradă… n-aş fi crezut că e posibil… dar dacă dumneavoastră, care îl cunoaşteţi de atâta vreme…

— Harriet, strigă Emma, reculegându-se plină de hotărâre, hai să ne înţelegem de data asta şi să nu ne mai lăsăm posibilitatea de a greşi. Vorbeşti de domnul Knightley?

— Sigur că de dânsul vorbesc! Nu m-am gândit niciodată la nimeni altcineva şi credeam că ştiţi. Când am vorbit despre asta, era cât se poate de clar.

— Nu tocmai, răspunse Emma, forţându-se să fie calmă, pentru că tot ce mi-ai spus atunci părea să se refere la altcineva. Puteam să afirm chiar că aproape l-ai numit pe domnul Frank Churchill. Sunt sigură că am discutat despre serviciul pe care ţi l-a făcut domnul Frank Churchill când te-a scăpat de ţigani.

— Ah, domnişoară Woodhouse, cum aţi uitat?!

— Dragă Harriet, îmi aduc perfect de bine aminte ce ţi-am spus atunci. Ţi-am spus că nu mă miră dragostea ta, că având în vedere serviciul pe care ţi l-a făcut, era cât se poate de firesc, şi ai fost de acord şi te-ai exprimat călduros cu privire la acest serviciu şi chiar ai pomenit ceva despre ce ai simţit când l-ai văzut venind să te salveze. Impresia asta e foarte puternică în memoria mea.

— O, Doamne, strigă Harriet, acum îmi amintesc despre ce vorbiţi, dar mă gândeam la cu totul altceva atunci. Nu voiam să mă refer la ţigani şi nici la domnul Frank Churchill. Nu! (înălţându-se puţin). Mă gândeam la ceva cu mult mai de preţ, la domnul Knightley, când a venit să mă invite la dans atunci când domnul Elton n-a vrut să danseze cu mine şi nu mai era nici un partener liber. Asta a fost salvarea, dovada nobleţii şi generozităţii sale, şi acesta a fost serviciul care m-a făcut să încep să-mi dau seama ce fiinţă superioară e dânsul.

— Doamne, Dumnezeule, strigă Emma. O greşeală îngrozitoare, deplorabilă! Ce e de făcut?

— N-ar fi trebuit să mă încurajaţi, deci, dacă m-aţi fi înţeles? Dar cel puţin nu mă aflu într-o situaţie atât de proastă ca aceea în care m-aş fi aflat dacă m-aş fi gândit la celălalt şi, acum, este posibil…

Se opri câteva clipe. Emma nu putea vorbi.

Nu mă mir, domnişoară Woodhouse, reluă ea, că vi se pare că e o mare diferenţă între ei doi, în comparaţie cu oricine altcineva, nu numai cu mine. Probabil că îl găsiţi de cinci sute de milioane de ori mai mult deasupra mea decât pe celălalt, dar sper, domnişoară Woodhouse, că dacă – oricât ar părea de ciudat – dar ştiţi, chiar dumneavoastră aţi spus: s-au întâmplat lucruri şi mai de mirare, căsătorii şi mai puţin potrivite decât între domnul Frank Churchill şi mine, şi, deci, se poate să se fi întâmplat şi aşa ceva şi dacă aş avea norocul de nespus ca domnul Knightley, într-adevăr, dacă el nu vede nepotrivirea, sper, dragă domnişoară Woodhouse, că n-o să aveţi nimic împotrivă şi n-o să împiedicaţi… Dar sunteţi mult prea bună, sunt sigură.

Harriet stătea în picioare, lângă una dinferestre. Emma se întoarse uluită s-o privească şi zise cu grabă:

— Ai observat cumva dacă domnul Knightley răspunde dragostei tale?

— Da, răspunse Harriet cu modestie, dar fără teamă, trebuie să mărturisesc că am observat.

Ochii Emmei se întoarseră imediat şi ea se aşeză meditând în tăcere, cu privirea fixă, câteva minute. Aceste câteva minute fură de ajuns ca să-şi cunoască propria ei inimă. Într-o minte ca a ei, o bănuială care se ivea creştea cu cea mai mare repeziciune, atingea, admitea, recunoştea adevărul adevărat. De ce să fie cu atât mai rău că Harriet s-a îndrăgostit de domnul Knightley şi nu de Frank Churchill? De ce răul era mărit într-atât de faptul ca Harriet spera că i se răspunde iubirii ei? Un gând îi trecu prin minte cu viteza fulgerului, domnul Knightley nu trebuie să se însoare decât cu ea, cu Emma! îşi explică dintr-o dată purtarea ei şi sentimentele ei. Văzu totul cu o limpezime cu care nu fusese binecuvântată mai înainte. Ce urât s-a purtat cu Harriet! Cu câtă lipsă de consideraţie, de delicateţe, de judecată, de sentiment se purtase! Ce nebunie o orbise! Fu izbită groaznic de ideea că putea să-şi califice purtarea cu cele mai urâte cuvinte. Totuşi, mănată de un oarecare respect pentru ea însăşi, în ciuda acestor scăderi, de oarecare grijă pentru rolul ei şi de un puternic sentiment al dreptăţii în favoarea Harrietei (o fată care se crede iubită de domnul Knightley nu are nevoie de compasiune, dar nu era drept să o facă să sufere prin răceala ei), Emma hotărî să stea şi să îndure mai departe, plină de calm şi chiar cu aparentă bunăvoinţă. În avantajul ei era într-adevăr să afle totul despre speranţele Harrietei şi Harriet nu făcuse la urma urmei nimic pentru a pierde stima şi interesul care se născuseră şi fuseseră întreţinute de bunăvoie şi nici pentru a merita să fie nedreptăţită de o persoană ale cărei sfaturi nu o ajutaseră niciodată. Trezindu-se din reflecţii, deci, şi stăpânindu-şi emoţia, se întoarse din nou spre Harriet şi, cu un ton mai potolită, reîncepu conversaţia, iar subiectul de la care porniseră, miraculoasa poveste a Janei Fairfax, acesta se pierduse cu totul. Niciuna din ele nu se gândea la altcineva în afară de domnul Knightley şi ea însăşi. Harriet rămăsese în picioare, visând şi nu avea vise urâte, dar fu totuşi bucuroasă să fie trezită de vorbele acum încurajatoare ale unei fiinţe în stare de atâta înţelepciune şi prietenie ca domnişoara Woodhouse. Nu se lăsă prea mult rugată să dea glas poveştii despre speranţele ei, cu mare deşi tremurătoare încântare. Tremurul Emmei, când punea întrebări şi asculta răspunsul, era mai bine ascuns decât al Harrietei, dar de aceeaşi intensitate. Vocea ei nu era lipsită de siguranţă, dar mintea îi era tulburată de întorsătura din sufletul ei, de izbucnirea răului ameninţător, de amestecul de emoţii neaşteptate şi uimitoare pe care le atrăgea după sine. Asculta cu multă suferinţă interioară, dar cu aparentă răbdare, amănuntele pe care i le dădea Harriet. Nu se putea aştepta la o relatare metodică, bine organizată, bine concepută, dar aceasta conţinea, dacă separai slăbiciunea şi tautologia naraţiunii, un mesaj care o întrista, mai ales dacă la toate adăuga întâmplările pe care memoria ei le aduna în sprijinul ideii că domnul Knightley are o părere din ce în ce mai bună despre Harriet.

Harriet îşi dăduse seama de schimbarea purtării lui chiar de la cele două dansuri decisive. Emma ştia că, de acea dată, el o găsise mult peste aşteptări. Din seara aceea, sau cel puţin de când domnişoara Woodhouse o încurajase să se gândească la el, Harriet începuse să observe că el îi vorbea mult mai mult decât înainte şi că avea o purtare într-adevăr schimbată – se purta cu bunătate şi duioşie. În ultima vreme devenise din ce în ce mai conştientă de asta. Când se plimbau cu toţii, venea foarte des alături de ea şi îi vorbea atât de frumos. Părea să vrea să o cunoască mai bine. Emma ştia că aşa era, observase în repetate rânduri schimbarea, aproape în aceeaşi măsură. Harriet repetă expresii aprobative sau laudative, pe care el le pronunţase, şi Emma îşi dădu seama că nu se abăteau cu nimic dela ce ştia şi ea în legătură cu părerea lui despre Harriet. O lăuda că e neprefăcută şi neafectată, că are sentimente simple, cinstite, generoase. Ştia că el apreciază toate acestea la Harriet. Vorbise mult cu ea despre asta şi nu numai o dată. Multe lucruri care erau vii în memoria Harrietei, multe amănunte ale atenţiei de care se bucurase din partea lui, o privire, o vorbă, o mutare de pe un scaun pe altul, un compliment implicit, o preferinţă dedusă fuseseră observate şi de Emma, care nu bănuia nimic, împrejurări în care relaţia se prelungise la jumătate de oră şi care conţineau dovezi nenumărate pentru cea care le văzuse trecuseră fără a fi observate de aceea care abia acum le auzea. Dar ultimele două întâmplări, care-i dădeau Harrietei cele mai mari speranţe, fuseseră bine remarcate şi de Emma.

Prima era plimbarea lui numai cu ea pe aleea cu tei de la Donwell, unde făcuseră câţiva paşi înainte ca Emma să-i ajungă din urmă şi unde el făcuse eforturi (asta era convingerea ei) să o deprindă dintre ceilalţi şi să rămână singuri, şi la început îi vorbise într-un fel deosebit de până atunci – un fel cu totul special! (Harriet nu-şi putea aminti fără să roşească). Păruse pe punctul de a o întreba direct dacă iubeşte pe cineva. Dar de îndată ce ea (domnişoara Woodhouse) se apropiase de ei, el schimbase subiectul şi începuse să vorbească despre agricultură. A doua, era când a stat cu ea de vorbă o jumătate de oră înainte de a se întoarce Emma, ultima dimineaţă când fusese el la Hartfield, deşi când intrase zisese că n-are timp să stea nici cinci minute; şi îi spusese, în timpul conversaţiei, că, deşi trebuie să plece la Londra, nu are nici un chef să-şi părăsească tocmai acum casa, ceea ce era mai mult (simţea Emma) decât recunoscuse faţă de ea. Gradul mai mare de încredere pe care i-o acordase Harrietei în privinţa asta o duru foarte tare. Despre prima din aceste întâmplări îndrăzni, după oarecare reflecţie, să pună întrebarea:

— Nu s-ar putea, e imposibil oare ca atunci când s-a interesat dacă nu eşti îndrăgostită să fi făcut cumva aluzie la domnul Martin? Poate se gândea la interesele domnului Martin!

Dar Harriet respinse bănuiala cu însufleţire:

— Domnul Martin? în nici un caz, nu era o aluzie la domnul Martin. Sper că acum n-o să mai fiu aşa de proastă să mai ţin la domnul Martin sau să las să se bănuiască aşa ceva.

Când Harriet îşi termină argumentaţia, apelă la scumpa ei domnişoară Woodhouse să-i spună dacă nu avea motive întemeiate să spere.

— Niciodată n-aş fi îndrăznit să sper, zise ea, dacă nu eraţi dumneavoastră. Mi-aţi spus să-l observ atent şi să fac din purtarea lui regula după care să mă port eu, şi asta am şi făcut. Dar acum, mi se pare că l-aş putea merita şi dacă într-adevăr mă va alege, nu va fi un lucru chiar aşa de mirare.

Sentimentele amare prilejuite de aceste vorbe, numeroasele sentimente amare fură învinse numai printr-o mare sforţare din partea Emmei şi în cele din urmă reuşi să vorbească:

— Harriet, eu voi îndrăzni numai să afirm că domnul Knightley e ultimul bărbat din lume care, cu bună ştiinţă, să lase pe o femeie să creadă că el are pentru ea nişte sentimente pe care de fapt nu le are.

Harriet era gata s-o adore pe prietena ei pentru o propoziţie atât de liniştitoare şi Emma fu salvată de la a suporta extazul şi manifestările ei de dragoste, care în acel moment ar fi fost pentru ea o mare pedeapsă, numai de zgomotul paşilor tatălui ei. Venea din hol. Harriet era atât de agitată încât nu-l putea vedea. Nu putea să se stăpânească – domnul Woodhouse va fi speriat —, mai bine să plece, cu multe încurajări din partea prietenei ei, ieşi pe o altă uşă, şi în momentul când plecă Emma îşi dădu frâu liber sentimentelor astfel: „O. Doamne, de n-aş fi cunoscut-o niciodată!”

Restul zilei şi noaptea care urmă nu ajungeau pentru gândurile Emmei. Era zăpăcită de tot ceea ce i se întâmplase cu atâta repeziciune în ultimele câteva ore. Fiecare clipă aducea o nouă surpriză şi fiecare surpriză însemna o nouă umilinţă pentru ea. Cum să înţeleagă totul? Cum să înţeleagă că se auto-amăgise şi trăise cu aceste amăgiri? Greşelile, orbirea inimii şi minţii ei. Stătea liniştită, apoi se plimba şi ocolea camera, ocolea boschetele, cerceta toate locurile, toate lucrurile şi toate îi spuneau că fusese slabă, că se lăsase condusă de alţii în modul cel mai umilitor şi că ceea ce îşi impusese ea însăşi era şi mai umilitor.

Se strădui mai întâi să-şi înţeleagă inima, s-o înţeleagă bine! Asta ii ocupa fiecare minut de răgaz pe care i-l lăsa tatăl ei şi fiecare moment de involuntară neatenţie faţă de el.

De câtă vreme îi era domnul Knightley atât de drag cât simţea acum că-i este? Când începuse el s-o influenţeze? Când ajunsese el în inima ei la acel loc pe care Frank Churchill îl ocupase pentru scurt timp? încercă să-şi amintească totul, îi compară pe cei doi, îi compară în raport cu aprecierile pe care le făcuse întotdeauna de când îl cunoştea pe cel de-al doilea, aşa cum probabil i-ar fi comparat în fiecare clipă dacă, o, dacă printr-o binecuvântată minune i-ar fi trecut prin cap să-i compare. Îşi dădu seama că niciodată, nici o clipă, nu încetase să-l considere pe domnul Knightley ca infinit superior, nu încetase să preţuiască în cel mai înalt grad stima lui. Înţelese că, prin convingerile ei, prin imaginaţia ei, prin faptul că se purtase tocmai pe dos, dovedea că se amăgise, că nu-şi cunoscuse sufletul şi că, pe scurt, niciodată nu avusese nici un sentiment pentru Frank Churchill.

Aceasta era concluzia primului şir de meditaţii. La această cunoaştere de sine ajunse după o primă cercetare de scurtă durată, de altfel. Era tristă şi indignată, îi era ruşine de tot ce simţise în afară de sentimentul cel nou care i se dezvăluise – iubirea ei pentru domnul Knightley. Orice altă parte a gândurilor ei era dezgustătoare.

Cu câtă insuportabilă vanitate se crezuse obiectul secret al sentimentelor tuturor, cu câtă aroganţă de neiertat îşi propusese să aranjeze destinul altora! Se dovedea că greşise pe toate planurile, că nu reuşise nimic, adusese numai nenorociri. Îi făcuse un rău Harrietei, un rău ei însăşi şi tare îi era teamă că şi domnului Knightley. Dacă această extrem de nepotrivită căsătorie va avea loc, ea va purta toată vina de a fi încurajat începutul; pentru că dragostea lui începuse probabil numai după ce observase că Harriet e îndrăgostită de el; şi chiar dacă nu aşa stăteau lucrurile, el nar fi cunoscut-o pe Harriet dacă n-ar fi fost nebunia ei la mijloc.

Domnul Knightley şi Harriet Smith! – era o pereche care ar fi pus în umbră orice miracol în domeniul căsătoriilor. Dragostea dintre Frank Churchill şi Jane Fairfax devenea oarecare, banală, ştearsă în comparaţie cu aceasta, nu era nici o surpriză, nici o nepotrivire, nu se putea spune şi gândi nimic despre ea. Domnul Knightley şi Harriet Smith! Ce înălţare pentru ea şi ce înjosire pentru el. Emmei i se părea cumplit gândul la părerea generală proastă care se va forma pe seama lui, la zâmbetele, rânjetele şi veselia pe care le va provoca noua lui situaţie, umilirea şi discreditarea fratelui său, miile de inconveniente pentru el însuşi. Se putea oare? Nu, era imposibil. Şi totuşi, era departe, foarte departe de a fi imposibil! Era oare o împrejurare nouă pentru un om cu atâtea calităţi, să fie subjugat de puteri inferioare? Era o noutate pentru un om prea ocupat să caute o femeie, să devină obiectul iubirii unei fetiţe care îl căuta ea pe el? Era oare o noutate inegalitatea, inconsecvenţa, nepotrivirea, faptul că hazardul şi împrejurările domneau asupra soartei omeneşti?

Oh, dacă n-ar fi scos-o niciodată la lumină pe această Harriet! Dacă ar fi lăsat-o unde i se cuvenea şi unde el îi spusese că i se cuvine! Dacă n-ar fi împiedicat-o, dintr-o nebunie pe care nici un cuvânt nu o putea califica, să se mărite cu tânărul acela ireproşabil, care ar fi făcut-o fericită şi respectată în mediul căruia se cuvenea să-i aparţină, totul ar fi fost bine, n-ar fi survenit niciuna dintre aceste urmări îngrozitoare. Cum altfel ar fi putut Harriet să aibă îndrăzneala să-şi ridice ochii către domnul Knightley? Cum şi-ar fi putut închipui că e aleasa unui asemenea om, dacă n-ar fi fost sigură de asta? Dar Harriet era mai puţin umilă, avea mai puţine scrupule decât înainte. Inferioritatea ei, fie în privinţa inteligenţei, fie în privinţa averii, nu mai era atât de acut simţită. Păruse mai conştientă că domnul Elton s-ar coborî prin căsătoria cu ea decât părea acum de înjosirea domnului Knightley. Dar, vai, nu era asta oare tot opera ei? Cine îşi dăduse osteneala să-i dea Harrietei o înaltă consideraţie pentru sine dacă nu Emma? Cine dacă nu ea o învăţase că trebuie să se ridice dacă se poate şi că putea să aibă pretenţii la o poziţie socială înaltă? Dacă Harriet, din umilă devenise vanitoasă, asta era tot opera ei.