CAPITOLUL XVI

DUPĂ CE ÎŞI ARANJA PARUL ŞI O TRIMISE pe servitoare la culcare, Emma se aşeză să se gândească la nenorocirea ei. Era o poveste foarte încurcată, într-adevăr. O asemenea răsturnare a tot ceea ce îşi dorise ea! o asemenea revărsare de lucruri neplăcute şi – ce lovitură pentru Harriet – asta era partea cea mai proastă. Totul fusese neplăcut şi umilitor, dar în comparaţie cu răul pe care îl făcea Harrietei nimic nu mai conta. Dacă efectele gafelor s-ar fi răsfrânt numai asupra ei însăşi, Emma ar fi suportat mai uşor constatarea că nu judecase cum trebuie, chiar dacă erorile ar fi fost şi mai mari.

„Dacă n-aş fi făcut-o pe Harriet să-l placă, aş putea îndura orice. Poate să creadă ce vrea despre mine, dar biata Harriet!

Cum se putuse lăsa înşelată astfel! El spusese protestând că nu s-a gândit niciodată la Harriet, niciodată! Încercă să-şi amintească pe cât putea, dar totul era învălmăşit. Probabil că îndată ce-i venise ideea începuse să i se pară că totul era aşa cum gândea ea. „Totuşi, purtarea lui fusese nedecisă, şovăitoare, îndoielnică, altfel nu s-ar fi putut înşela atât de rău.

Portretul! Ce dornic fusese să facă tabloul! şi ghicitoarea! şi încă o sută de alte împrejurări, când el părea că i se adresează Harrietei. Cu siguranţă ghicitoarea cu acel „spirit ascuţit”, dar pe urmă „ochi dulci”, nu i se potrivea nici uneia, nici celeilalte, era un talmeş-balmeş de minciuni şi lipsă de gust. Cine ar fi putut să-şi dea seama despre ce e vorba în mijlocul atâtor prostii?

Desigur, în ultima vreme, purtarea lui faţă de ea era mai curtenitoare decât s-ar fi cuvenit, dar asta putea să treacă drept un cusur al lui, un fel de greşeală de judecată, de cunoaştere, de gust, ca o dovadă că el nu trăise întotdeauna în cea mai bună societate, că, în ciuda delicateţei cu care i se adresa, îi lipsea ceva. Dar, până în ziua de azi, nu bănuise nici o clipă că poate să însemne altceva decât respectul cuvenit ei ca prietenă a Harrietei.

Îi datora domnului John Knightley prima bănuială că lucrul ar fi posibil. Fără îndoială că cei doi fraţi erau perspicace. Îşi aminti ce îi spusese domnul Knightley despre domnul Elton, cum o prevenise, convingerea pe care o arătase că domnul Elton nu ar face niciodată o imprudenţă în ce priveşte însurătoarea şi roşi la gândul că el dovedise că-l cunoştea mai bine pe domnul Elton decât se lăudase ea. Era groaznic de umilitor. Dar domnul Elton se dovedea, în multe privinţe, a fi reversul a ceea ce ea dorise şi crezuse – mândru, îngâmfat, plin de el; avea atâtea pretenţii şi se gândea atât de puţin la sentimentele celorlalţi.

Într-un mod destul de ciudat, faptul că domnul Elton dorise să-i facă şi chiar îi făcuse curte îl scăzuse mult în ochii ei. Mărturisirile şi propunerile pe care le avansase nu-i făcuseră nici un serviciu. Nu dădea doi bani pe iubirea lui şi se simţea insultată de speranţele lui. Voia să facă o partidă şi pentru că avusese obrăznicia să-şi ridice ochii până la ea se prefăcea îndrăgostit, dar ea era sigură că el nu va suferi deloc, că nu va avea o dezamăgire prea mare şi nu e nevoie să-i ducă grija. Nu era o dragoste adevărată, după câte se vedea din cuvintele şi purtarea lui. Îşi căuta expresiile şi ofta din plin, dar cu greu s-ar fi putut imagina ceva mai departe de o dragoste adevărată. Nu trebuia să-şi dea osteneala să-i plângă de milă. Dorea numai să se umfle în pene şi dacă domnişoara Woodhouse de la Hartfield, moştenitoarea a treizeci de mii de lire sterline, nu va fi aşa de uşor de cucerit, cum îşi închipuia el, îşi va încerca în curând norocul cu o altă domnişoară cu numai douăzeci sau zece mii de lire zestre.

Dar să vorbească despre încurajare, s-o creadă pe ea conştienta de intenţiile lui, gata să-i accepte propunerile, pe scurt, să vrea să se mărite cu el! să se creadă egalul iei, ca situaţie şi ca inteligenţă, s-o desconsidere pe prietena ei, înţelegând inferioritatea unora faţă de el, dar orb la superioritatea altora, să-şi închipuie că nu e deloc prea îndrăzneţ dacă i se adresează ei, asta era prea de tot.

Poate nu trebuia să se aştepte de la el să simtă cât de mult îi era inferior în privinţa talentului şi a distincţiei intelectuale. Tocmai lipsa unei asemenea egalităţi putea să-l facă să nu o simtă; dar în privinţa averii şi situaţiei, ştia probabil că ea ii e mult superioară. Mai mult ca sigur ştia că familia Woodhouse se stabilise la Hartfield de câteva generaţii şi erau o ramură mai tânără a unei familii foarte vechi, în timp ce Elton nu era deloc un nume aici. Moşia de la Hartfield era desigur neînsemnată, fiind numai un fel de bucăţică din moşia Donwell Abbey, la care aparţinea tot restul din Highbury, dar averea lor din alte surse era aproape la fel de mare ca Donwell Abbey şi le dădea un statut egal. Familia Woodhouse se bucura de mare stimă în vecinătate, în timp ce domnul Elton venise aici numai de doi ani, să-şi facă loc cum o putea, cu nici un fel de relaţie în afara celor profesionale şi cu nimic care să-l recomande în afară de postul şi comportamentul lui. Dar îşi închipuise că ea s-a îndrăgostit de el, probabil că pe asta se baza. Şi, după ce bătu puţin câmpii, zicându-şi că bunele maniere nu se potrivesc cu un cap înfumurat, Emma fu obligată, în numele bunului simţ, să se oprească şi să admită că însăşi purtarea ei faţă de el fusese atât de atentă, îndatoritoare, atât de plină de curtoazie şi grijă, încât (presupunând că motivul adevărat rămânea necunoscut, putea să-i permită unui bărbat cu un spirit de observaţie obişnuit, ca domnul Elton, să-şi închipuie că e în mod hotărât favorizat. Dacă ea fusese în stare să interpreteze sentimentele lui atât de greşit, de ce n-ar fi putut şi el, cum propriul interes îl orbea, să le interpreteze greşit pe ale ei?

Prima greşeală, şi cea mai gravă, o făcuse ea. Era o prostie şi o nesocotinţă să te străduieşti atât să faci doi oameni să se placă. Însemna să te încumeţi prea departe, să presupui prea mult, să iei uşor ceea ce trebuie luat în serios, să complici ceea ce trebuie să se întâmple de la sine. Era foarte îngrijorată şi ruşinată şi hotărî să nu mai facă niciodată asemenea lucruri.

„Se pare, îşi zise ea, că eu am convins-o pe biata Harriet să se îndrăgostească de acest om. Ea putea să nici nu se gândească la el dacă nu eram eu şi, desigur, nu s-ar fi gândit cu speranţă dacă eu n-aş fi asigurat-o că el e îndrăgostit, pentru că ea e modestă şi umilă, aşa cum credeam că e şi el. Oh, dacă m-aş fi mulţumit numai s-o conving să-l refuze pe domnul Martin! Atunci am avut dreptate, a fost frumos din partea mea. Dar ar fi trebuit să mă opresc şi să las restul pe seama timpului şi a soartei. Îi făceam cunoştinţă cu oameni din lumea bună şi îi dădeam ocazie să-i placă vreunuia care să o merite. Nu trebuia să încerc mai mult. N-am fost decât pe jumătate prietena ei! şi dacă n-ar fi atât de dezamăgită de asta, n-am deloc idee cine i s-ar putea potrivi. William Cox – o, nu, nu pot să-l sufăr pe William Cox —, un avocat tânăr şi obraznic.”

Se opri pentru a roşi şi a râde la gândul că era să cadă din nou în aceeaşi greşeală şi apoi îşi reluă firul unor gânduri mai serioase, mai puţin încurajatoare, asupra a ceea ce fusese, putea fi şi trebuia să fie. Erau destule gânduri triste care să-i ocupe mintea pentru încă o bună bucată de vreme: explicaţia pe care trebuia să i-o dea Harrietei şi care o va duce pe aceasta la disperare, suferinţele care vor urma, stânjeneala care va domni în întâlnirile lor viitoare, greutatea de a continua sau de a rupe prietenia lor, de a-şi înăbuşi sentimentele, de a-şi ascunde nemulţumirea sau a evita să pară triumfătoare, şi se culcă fără a fi decis nimic altceva decât că a făcut o gafă îngrozitoare.

Unei fete tinere şi vesele din fire cum era Emma, chiar dacă seara a fost tristă, zorii dimineţii îi aduc cu siguranţă înapoi buna dispoziţie. Tinereţea şi bucuria dimineţii sunt în mod fericit la fel de puternice şi au o mare influenţă şi dacă supărarea nu a fost atât de mare încât să-i provoace insomnie atunci când se trezeşte durerea va fi îndulcită şi speranţa din nou luminoasă.

Emma se sculă a doua zi mai încrezătoare decât atunci când se culcase, mai dispusă să găsească soluţii pentru relele ce aveau să i se întâmple şi să creadă că e posibil să rezolve totul într-un mod acceptabil.

Era foarte bine că domnul Elton nu o iubea cu adevărat şi nici nu era atât de simpatic, încât faptul că îl dezamăgeşte să o doară pe ea, că Harriet nu era o natură superioară pentru care sentimentele să fie dureroase şi de durată şi că nimeni nu trebuia să ştie ce se petrecuse în afară de cei trei eroi ai întâmplării şi, mai ales, că tatăl ei va fi scutit de orice stânjeneala în privinţa asta.

Aceste gânduri o înveseleau şi zăpada care se aşternuse afară contribui la bucuria ei, pentru că orice întâmplare care stătea în calea întâlnirii celor trei era binevenită.

Vremea era cât se poate de potrivită cu intenţiile ei; deşi era ziua de Crăciun, nu se putea duce la biserică. Domnul Woodhouse ar fi fost foarte necăjit dacă fiica sa ar fi încercat numai să facă asta şi deci scăpase de neplăcerea de a provoca sau a primi vreo jignire. Pământul acoperit de zăpadă, aerul în starea aceea incertă, între îngheţ şi dezgheţ, care e atât de neprielnic plimbărilor, căci fiecare dimineaţă începea cu ploaie sau ninsoare iar seara se termina cu îngheţ, o ajutară să-şi păstreze câteva zile poziţia de prizonieră onorabilă. Nu putea comunica altfel cu Harriet decât prin scris, nu putea merge la biserică duminica, nici chiar în ziua de Crăciun, şi nu era nevoie să găsească scuze pentru domnul Elton, care lipsea.

Vremea ţinea pe toată lumea în casă şi, deşi speranţa şi părerea ei erau că tatăl ei se simte bine între prieteni, era foarte satisfăcută că-l vede mulţumit să stea singur acasă şi are înţelepciunea de a nu ieşi şi că-l aude spunând domnului Knightley, pe care nici un fel de vreme nu-l împiedica să vină la ei:

— Ah, domnule Knightley, de ce nu stai şi dumneata acasă, ca bietul domn Elton?

Aceste zile de izolare ar fi trecut, dacă n-ar fi fost nelămuririle ei personale, într-un mod foarte plăcut, pentru că singurătatea îi convenea de minune cumnatului ei, ale cărui sentimente contau atât de mult pentru cei din jur; şi în afară de asta, el se dezbărase cu totul de proasta lui dispoziţie de la Randalls şi fu cât se poate de simpatic în tot restul zilelor petrecute la Hartfield. Era mereu vesel şi îndatoritor şi vorbea frumos cu toată lumea. Dar, cu toate că, deocamdată, era veselă şi plină de speranţe din cauza acestei amânări, plana asupra ei neplăcerea clipei când va trebui să aibă o explicaţie cu Harriet, şi din această cauză era imposibil să se simtă cu totul liniştită.