CAPITOLUL XVII.

Domnul ŞI doamna Jonh Knightley NU zăboviră mult la Hartfield. Curând, vremea se făcu destul de bună pentru ca cei care trebuiau să plece, să plece, şi domnul Woodhouse, care, ca de obicei, încercase s-o convingă pe fiica lui să mai rămână cu copiii, fu nevoit să-i vadă plecând pe toţi şi să revină la lamentările lui cu privire la soarta bietei Isabella. care biată Isabella îşi petrecea viaţa cu cei cărora li se devotase, încredinţată de meritele lor, oarbă la defectele lor şi fiind mereu ocupată putea fi considerată un exemplu de fericire feminină bine înţeleasă.

Chiar în seara zilei când plecară, sosi un bilet de la domnul Elton pentru domnul Woodhouse, un bilet lung, politicos, plin de ceremonie, în care se spunea, că domnul Elton îi doreşte numai bine şi că se hotărâse să plece din Highbury a doua zi dimineaţă, în direcţia Bathtinde, dând curs invitaţiilor insistente ale unor prieteni, promisese să stea câteva săptămâni. Regreta foarte mult că, din cauza unor treburi şi a vremii, se afla în imposibilitate de a-şi lua personal rămas bun de la domnul Woodhouse, căruia îi rămâne pe veci recunoscător pentru amabilitatea pe care i-o arăta; şi dacă domnul Woodhouse are vreo dorinţă, este gata să i-o îndeplinească.

Emma fu surprinsă foarte plăcut. Absenţa domnului Elton în această perioadă era exact ce îşi dorea. Îl admiră pentru că îşi pusese la cale o plecare, deşi nu-i făcea mare cinste modul în care o anunţa. Resentimentul său era exprimat cât se poate de deschis, prin politeţea faţă de tatăl ei, din care ea era atât de vădit exclusă. Nu se bucura nici măcar de un compliment, la început. Numele ei nu era pomenit, şi toată schimbarea asta bruscă, toată solemnitatea prost calculată a acestui bun rămas o făcură să creadă că tatăl ei va bănui imediat ceva.

Totuşi nu bănui nimic. Tatăl ei fu copleşit de surpriza unei călătorii, cu totul neaşteptat, şi de temerile sale că domnul Elton ar putea să n-o scoată bine la capăt, încât nu găsi nimic extraordinar în exprimarea lui. Era un bilet foarte binevenit, pentru că le oferea un subiect nou, la care să se gândească şi despre care să vorbească în timpul serii. Domnul Woodhouse îşi exprimă neliniştile sale şi Emma era dispusă să-l convingă că nu are dreptate, cu obişnuita ei promptitudine.

Hotărî acum să-i dezvăluie totul Harrietei. Avea motive să creadă că s-a vindecat de răceală şi era de dorit ca ea să profite de timpul pe care-l avea la dispoziţie şi s-o vindece, pe cât se putea, şi de cealaltă boală, înainte ca tânărul să se întoarcă. Prin urmare, chiar a doua zi, merse la doamna Goddard spre a-şi ispăşi pedeapsa; şi nu era deloc o pedeapsă uşoară. Trebuia să distrugă toate speranţele pe care le hrănise cu atâta sârg, să joace rolul ingrat al celei preferate şi să-şi mărturisească greşeala observaţiilor, convingerilor şi profeţiilor ei din ultimele şase săptămâni.

Mărturisirea o readuse la starea de ruşine de la început şi vederea lacrimilor Harrietei o făcu să-şi pună în gând să nu mai aibă niciodată milă de ea însăşi.

Harriet suportă ştirea foarte bine, fără să dea vina pe nimeni şi dovedind prin toată atitudinea ei, o candoare a firii şi o părere modestă despre ea însăşi, ceea ce, în acel moment, era spre marele avantaj al prietenei sale.

Emma era dispusă să preţuiască simplitatea şi modestia în cel mai înalt grad, şi toate calităţile, tot ce face ca o fiinţă să fie vrednică de iubire, păreau a aparţine Harrietei şi nu ei. Harriet nu considera că trebuie să se plângă. Dragostea unui bărbat ca domnul Elton ar fi fost o cinste prea mare. Niciodată nu l-ar fi meritat şi„ nimeni în afară de o prietenă atât de părtinitoare şi bună ca domnişoara Woodhouse, n-ar fi crezut că e posibil.

Lacrimile curgeau din belşug; şi durerea ei era atât de sinceră şi neprefăcută, că nici un fel de demnitate n-ar fi fost mai respectabilă în ochii Emmei. O asculta şi încerca s-o consoleze cu toată inima şi înţelegerea, şi reuşi într-adevăr s-o convingă pe Harriet că între ei doi ea era superioară şi că ea însăşi ar fi mai bucuroasă să-i semene Harrietei, decât să fie cea mai deşteaptă şi mai distinsă domnişoară.

Era o oră cam târzie pentru a hotărî să devină proastă şi ignorantă, dar plecă numai după ce se decise să fie modestă şi discretă şi să-şi pună frâu imaginaţiei tot restul vieţii sale. Datoria ei de acum, urmând celor faţă de tatăl ei, era să-i aducă mângâiere Harrietei, să se străduiască a-şi dovedi dragostea printr-o metodă mai bună decât aceea de a pune la cale căsătorii. O aduse la Hartfield şi-i arătă cea mai mare bunăvoinţă, încercând s-o amuze atât cu cititul, cât şi cu conversaţia şi să-l scoată pe domnul Elton din capul ei.

Bănuia că trebuie să treacă ceva timp ca vindecarea să fie deplină. Nu prea ştia multe despre asemenea lucruri din proprie experienţă şi era cu atât mai puţin înclinată să înţeleagă o iubire pentru domnul Elton. I se părea însă posibil ca la vârsta ei, şi datorită faptului că pierduse orice speranţă, Harriet să ajungă la o stare de echilibru înainte de venirea domnului Elton, aşa încât să poată să se întâlnească din nou cu el, în societate, fără a fi în primejdia de a-şi trăda sentimentele, sau de a le face să sporească.

Harriet credea într-adevăr că e perfect şi susţinea că nu există nimeni care „să-i fie egal ca înfăţişare şi bunătate” şi se dovedi de fapt a fi mai îndrăgostită decât prevăzuse Emma. Totuşi, i se părea atât de firesc, de inevitabil, să te lupţi împotriva unei afecţiuni de felul acesta, neîmpărtăşită, încât nu putea să conceapă că aceasta va continua multă vreme cu aceeaşi intensitate.

Dacă domnul Elton, atunci când se va întoarce, se va arăta indiferent fără putinţă de îndoială, cum probabil că va face, nu-şi putea închipui că Harriet va continua să-l viseze numai pentru că îl vede sau îşi aminteşte despre el.

Faptul că făceau parte, fără putinţă de scăpare, din acelaşi cerc era cât se poate de rău pentru fiecare dintre ei trei. Niciunul nu putea să plece sau să-şi schimbe prieteniile. Trebuia să se întâlnească şi să se descurce cum vor putea mai bine.

Harriet mai avea şi nefericirea să le audă mereu pe prietenele ei de la doamna Goddard vorbindu-l de bine, pentru că toate procesoarele şi fetele mai mari îl adorau şi probabil că numai la Hartfield avea şansa să audă despre el vorbe mai puţin entuziaste şi adevăruri mai crude. Rana trebuia vindecată, dacă exista vreo rană, şi Emma nu va avea linişte până când nu o va vedea pe Harriet pe drumul cel bun.