CAPITOLUL XXI
Emma nu putea s-o ierte. dar domnul Knightley, care făcuse parte dintre invitaţi şi observase numai că se purtau frumos şi îşi acordau atenţia cuvenită una alteia, îşi exprimă aprobarea a doua zi, când se afla la Hartfield pentru a rezolva nişte afaceri cu domnul Woodhouse. Nu vorbea deschis, aşa cum ar fi făcut dacă tatăl ei n-ar fi fost de faţă, totuşi destul de explicit ca Emma să înţeleagă. O credea nedreaptă faţă de Jane şi acum avea marea plăcere să observe o îmbunătăţire a relaţiilor.
— Foarte plăcută seară, începu el, de îndată ce îl convinsese pe domnul Woodhouse să accepte ceea ce era necesar, îi spusese că îl înţelege şi hârtiile fuseseră date la o parte. Mai plăcută ca niciodată. Tu şi domnişoara Fairfax aţi cântat foarte frumos. Nu ştiu dacă e ceva mai plăcut, domnule, decât să stai confortabil şi să te distreze două asemenea fete, ba cu muzica, ba cu vorba. Sunt sigur că domnişoarei Fairfax i-a plăcut serata, Emma. Ai făcut tot ce trebuia. Mi-a părut bine că ai făcut-o să cânte atât de mult, căci neavând pian la bunica ei, trebuie să fi fost o fericire pentru ea.
— Îmi pare bine că mă aprobi, zise Emma zâmbind, dar sper că nu se întâmplă prea des să nu fac ce se cuvine pentru oaspeţii de la Hartfield.
— Nu, draga mea, zise tatăl ei imediat, asta nu se întâmplă niciodată, sunt sigur. Nu găseşti alta nici măcar pe jumătate atât de atentă pe cât eşti tu. Dacă ai vreun cusur, este acela că eşti prea atentă. Fursecurile, aseară, dacă se serveau numai o dată, cred că era destul.
— Nu, zise domnul Knightley aproape în acelaşi timp. Nu se întâmplă niciodată să nu faci ce se cuvine. Nu ai prea des deficienţe nici în ce priveşte purtarea, nici în ce priveşte puterea de înţelegere. Aşa că sunt încredinţat că ştii ce vreau să spun.
Sprâncenele ridicate voiau să spună „Te înţeleg foarte bine”, dar ea spuse numai:
— Domnişoara Fairfax e rezervată.
— Totdeauna ţi-am spus că este puţin rezervată. Dar vei reuşi să-i învingi rezerva, acea parte de rezervă care trebuie învinsă, care provine din nesiguranţă. Dar rezervele care provin din discreţie merită toată cinstea.
— Crezi că nu e sigură de sine? Nu mi se pare.
— Draga mea Emma, zise el, mutându-se de pe scaunul lui pe altul mai aproape de ea, n-ai să-mi spui, sper, că nu ţi-a plăcut seara trecută?
— Ah, nu, mi-a făcut plăcere perseverenţa cu care eu am pus întrebări şi m-am amuzat socotind cât de puţine informaţii am obţinut.
— Sunt dezolat, era tot ce putea el răspunde.
— Sper că toată lumea s-a distrat bine aseară, zise domnul „Woodhouse în felul său liniştit. Eu cel puţin m-am simţit foarte bine. La un moment dat mi s-a părut prea cald, dar am dat scaunul înapoi, numai puţin, şi nu m-a mai deranjat focul. Domnişoara Bates era foarte vorbăreaţă şi bine dispusă, ca de obicei, deşi vorbeşte cam repede, totuşi e foarte simpatică. Şi doamna Bates, în felul ei. Îmi plac prietenii vechi, şi domnişoara Fairfax este o tânără foarte drăguţă, foarte drăguţă şi se poartă foarte frumos, zău. Probabil şi ei i-a plăcut aseară, pentru că era cu Emma.
— Adevărat, domnule, şi Emmei, pentru că era cu domnişoara Fairfax.
Emma văzu nervozitatea lui şi, dorind s-o potolească, cel puţin, pentru moment, zise, cu o sinceritate pe care nimeni n-o» putea pune la îndoială:
— E o persoană atât de distinsă, că nu-ţi poţi lua ochii de la ea. Mă uit mereu la ea ca s-o admir şi mi-e milă din tot sufletul.
Domnul Knightley părea să fie mai mulţumit decât voia să arate şi, înainte ca el să poată răspunde, domnul Woodhouse, ale cărui gânduri se îndreptau spre familia Bates, zise:
— Mare păcat că au mijloace atât de restrânse, zău, mare păcat! Şi-am vrut de multe ori, dar n-am putut face prea mult, aşa nişte mici daruri, lucruri mărunte. Acum am tăiat un porc şi Emma vrea să le trimită nişte muşchi sau un picior, e foarte mic şi fraged – carnea de porc de la Hartfield e cu totul deosebită – deşi tot carne de porc e, şi, scumpa mea Emma, dacă nu o tai bucăţi şi nu o frigi aşa bine, cum se frige la noi, fără pic de grăsime, nu la cuptor, pentru că nici un stomac nu suportă carne de porc la cuptor! Cred că e mai bine să trimitem un picior, nu crezi, draga mea?
— Dragă tată, am trimis toată jumătatea. Ştiam că şi dumneata ai vrea aşa. Vor avea piciorul să-l pună la saramură şi spatele să-l gătească imediat aşa cum le place.
— Asta-i bine, draga mea, foarte bine. Nu mă gândisem înainte, dar aşa e cel mai bine. Nu trebuie să pună prea multă sare la picior. Dacă nu e prea sărat, şi e bine fiert, exact aşa cum îl fierbe Serie, şi mâncat câte puţin, cu ridiche fiartă şi niţel morcov, sau păstârnac, nu cred să fie nesănătos.
— Emma, zise deodată domnul Knightley, am o noutate pentru tine. Iţi plac noutăţile, nu? Când veneam încoace, am auzit ceva care cred că te-ar interesa.
— Noutăţi? A, da, ador noutăţile! Despre ce-i vorba? De ce zâmbeşti aşa? Unde ai auzit-o, la Randalls?
Avu numai timpul să spună:
— Nu, nu la Randalls, n-am fost la Randalls, când uşa se deschise trântindu-se şi domnişoara Bates cu domnişoara Fairfax intrară în încăpere. Plină de mulţumiri şi de veşti, domnişoara Bates nu ştia ce să spună mai întâi. Domnul Knightley văzu că a pierdut momentul şi că nu va mai avea prilejul să rostească nici o silabă.
— Ah, dragă domnule, cum vă simţiţi în dimineaţa asta? Dragă domnişoară Woodhouse, am venit, sunt copleşită. O jumătate de porc. şi ce frumoasă! Sunteţi prea generoasă. Aţi auzit noutatea? Domnul Elton se însoară!
Emma nu avusese timp nici măcar să se gândească la posibilitatea că ar fi vorba de domnul Elton şi fu atât de total surprinsă încât nu putu să evite o mică tresărire şi se înroşi la auzul veştii.
— Asta era şi noutatea mea. Credeam că te interesează, zise domnul Knightley, cu un zâmbet care arăta că se gândea la ceva despre care ei mai vorbiseră.
— Dar de unde ştiţi dumneavoastră? strigă domnişoara Bates. De unde Dumnezeu aţi putut afla, domnule Knightley? Pentru că nu sunt nici cinci minute de când am primit un bileţel de la doamna Cole, nu se poate să fie mai mult de cinci minute, hai, zece, pentru că mi-am pus boneta şi jacheta ca să ies, m-am dus numai până jos să vorbesc cu Patty despre carnea de porc, Jane aştepta în hol, nu-i aşa, Jane? Pentru că mama zicea că nu crede că avem o cratiţă destul de mare pentru saramură. Aşa că, am zis, mă duc jos să văd, şi Jane a zis „Nu vrei să mă duc eu în locul dumitale, fiindcă eşti cam răcită şi Patty tocmai spală bucătăria”, „Ah, draga mea, am zis, bine, şi tocmai atunci a venit biletul. O anume domnişoară Hawkins, asta e tot ce ştiu. O anume domnişoară Hawkins, din Bath. Dar, domnule Knightley, cum de-aţi auzit, pentru că imediat ce domnul Cole i-a spus doamnei Cole, ea s-a aşezat la masă şi mi-a scris. O domnişoară cu numele de Hawkins…
— Am avut nişte treburi cu domnul Cole, acum o oră şi jumătate. Tocmai terminase de citit scrisorile domnului Elton şi -când am intrat mi-a arătat-o imediat.
— Ah, asta e foarte… Cred că de mult n-au mai fost noutăţi care să intereseze pe toată lumea. Dragă domnule, sunteţi, zău, prea generos! Mama transmite complimente şi urări de bine şi mii de mulţumiri şi zice că o copleşiţi, zău aşa.
— Noi găsim că la Hartfield carnea de porc e cu totul superioară celei din alte părţi, zise domnul Woodhouse, şi chiar aşa, şi Emma şi cu mine nu avem plăcere mai mare decât să…
— Ah, dragă domnule, cum zice şi mama, prietenii noştri sunt prea buni cu noi. Dacă există oameni care, fără să fie bogaţi,au tot ce îşi doresc, sigur noi suntem aceia. Putem foarte bine spune că nu ne-a ocolit norocul. Ei bine, dragă domnule Knightley, deci dumneavoastră chiar aţi văzut scrisoarea…
— Era scurtă – numai ca să anunţe —, dar plină de bucurie i entuziasm, desigur. Aici aruncă o privire şireată către Emma. Am avut norocul să… am uitat cuvintele exact, de fapt, n-are rost să le ţii minte. Vestea era, după cum spuneţi şi dumneavoastră, că se însoară cu o domnişoară cu numele de Hawkins. După felul cum scria, cred că lucrurile sunt deja aranjate.
— Domnul Elton se însoară, zise Emma de îndată ce putu vorbi. Cred că toată lumea îi va dori numai fericire.
— E cam tânăr pentru însurătoare, observă domnul Wood-ouse. Mai bine nu s-ar grăbi. Mi se părea că stă foarte bine aşa. Eram bucuros să-l văd pe la Hartfield.
— O să avem o vecină nouă, domnişoară Woodhouse, zise domnişoara Bates, plină de veselie, mama e aşa de încântată, zice că nu putea să sufere să vadă casa parohială fără o stăpână. O veste mare, într-adevăr, Jane, tu nu l-ai văzut niciodată pe domul Elton. Nu-i de mirare că eşti aşa de curioasă să-l vezi.
Curiozitatea Janei nu părea să fie atât de arzătoare încât s-o reocupe pe de-a-ntregul.
— Nu, nu l-am văzut niciodată pe domnul Elton, zise ea tresărind puţin la această chemare, e, e un bărbat înalt?
— Cine să răspundă la întrebarea asta, strigă Emma. Tata ar spune „da”, domnul Knightley ar spune „nu”, iar domnişoara Bates i cu mine am spune că are statura domnişoarei Fairfax, veţi înţelege că domnul Elton este considerat modelul de perfecţiune în Iighbury, atât ca fizic cât şi ca spirit.
— Foarte adevărat, domnişoară Woodhouse, aşa e, o să înţeleagă. E tânărul cel mai bine, dar, dragă Jane, dacă-ţi aduci aminte, ţi-am spus ieri, e exact de înălţimea domnului Perry. Domnişoara Hawkins! Cred că e o tânără minunată. E aşa de atent cu mama şi o invită să stea în strana rezervată vicarului, ca să audă mai bine, pentru că, ştiţi, mama e puţin surdă, nu foarte mult, dar nu aude imediat. Jane spune că şi domnul colonel Campbell e puţin surd. Şi credea că băile pot să-i facă bine, băile calde, dar se pare că nu i-au făcut cine ştie cât de bine. Colonelul Campbell e un înger pentru noi. Şi domnul Dixon e un tânăr minunat, aşa cum merită. Ce fericire că oamenii buni se adună, şi se adună întotdeauna. Acum, domnul Elton şi domnişoara Hawkins, şi familia Cole, ce oameni cumsecade, şi familia Perry, cred că nu e nici o pereche mai potrivită şi mai fericită ca domnul şi doamna Perry. Cred, domnule, întorcându-se spre domnul Woodhouse, cred că puţine sunt locurile unde să se găsească o societate ca cea din High-bury. Întotdeauna am spus: vecinii noştri sunt o adevărată bine-cuvântare. Dragă domnule, dacă mamei îi place ceva mai mult decât orice pe lume, apoi aceea este carnea de porc, muşchi de porc la cuptor…
— Dar cine este şi ce face această domnişoară Hawkins, sau de când se cunosc? zise Emma. Nu se ştie nimic, presupun. Se vede că n-o cunoaşte de prea multă vreme. E plecat numai de câteva săptămâni.
Nimeni nu-i putea da nici o informaţie şi, după ce mai făcu nişte presupuneri, Emma zise:
— Tăceţi, domnişoară Fairfax, dar sper că vă va interesa această veste. Dumneavoastră aţi auzit şi văzut multe lucruri în privinţa asta, fiind atât de mult antrenată de căsătoria domnişoarei Campbell. Nu vă putem lăsa să rămâneţi indiferentă faţă de domnul Elton şi domnişoara Hawkins.
— După ce-l voi vedea pe domnul Elton, probabil că o să mă intereseze, răspunse Jane, dar nu cred că trebuie să mi se ceară asta. Au trecut luni de zile de la căsătoria domnişoarei Campbell şi impresiile de atunci s-au cam şters.
— Da, a plecat numai de câteva săptămâni, cum aţi spus, domnişoară Woodhouse, zise domnişoara Bates, s-au făcut ieri patru săptămâni. O domnişoară Hawkins! Ei, eu totdeauna mă gândisem că trebuie să fie o domnişoară de pe aici, nu c-aş fi zis vreodată, dar doamna Cole mi-a şoptit ceva. dar eu am zis imediat „Nu. domnul Elton e un tânăr foarte bine, dar…” Pe scurt, nu prea cred că sunt deosebit de pricepută în asemenea probleme. N-am nici o pretenţie. Ce este limpede văd şi eu. Dar în acelaşi timp, cred că nu s-ar fi mirat nimeni dacă domnul Elton ar fi aspirat, domnişoara Woodhouse mă lasă să vorbesc, e aşa de drăguţă. Ştie că n-aş fi în stare să jignesc pe nimeni. Ce mai face domnişoara Smith? Cred că s-a făcut bine de acum. Aţi primit ceva de la doamna John Knightley? Ah, copilaşii aceia scumpi. Jane ştii, totdeauna mi-l închipui pe domnul Dixon ca domnul John Knightley. Vreau să zic, ca fizic – Înalt, cu înfăţişarea aceea, şi nu prea vorbăreţ.
— N-ai dreptate deloc, mătuşica, nu seamănă nici un pic.
— Foarte ciudat, dar niciodată nu poţi să ştii exact cum arată cineva pe care nu l-ai văzut. Îţi imaginezi ceva şi nu te mai opreşti. Domnul Dixon, nu e, după câte spui tu, tocmai frumos?
— Frumos? Ah. nu, departe de asta, e desigur destul de urâţel. Ţi-am spus că e urâţel.
— Draga mea, mi-ai spus că domnişoara Campbell n-ar admite că e urât şi că tu…
— Ah, în ceea ce mă priveşte, judecata mea nu face două parale. Dacă stimez o persoană spun totdeauna că arată bine. Dar ţi-am spus care e părerea generală şi l-am numit urât.
— Ei, draga mea Jane, cred că trebuie să plecăm. Vremea nu prea pare bună şi bunica o fi îngrijorată. Sunteţi foarte bună, domnişoară Woodhouse, dar trebuie neapărat să plecăm. O să trec şi pe la doamna Cole, dar nu stau decât trei minute, iar tu Jane, du-te imediat acasă. Nu vreau să te apuce ploaia pe drum. Deja arată mai bine de când e la Highbury. Mulţumesc, da, într-adevăr. N-am să încerc să trec pe la doamna Goddard, pentru că ei nu-i place carnea de porc decât fiartă. După ce aranjăm jambonul, e altceva. La revedere, dragă domnule. Ah, vine şi domnul Knightley! Ei, asta-i grozav de… Sunt sigură că Jane e obosită, o să fiţi aşa de bun să-i daţi braţul. Domnul Elton şi domnişoara Hawkins… La revedere!
Când Emma rămase singură cu tatăl ei, trebui să-i acorde jumătate din atenţia ei, pentru că el începu să se lamenteze că tinerii din ziua de azi se grăbesc atât de tare să se însoare – şi cu fete necunoscute – iar cealaltă jumătate şi-o păstra pentru a-şi forma propria ei opinie. Pentru ea era o noutate amuzantă şi binevenită, dar îi părea aşa de rău pentru Harriet – Harriet va fi lovită – şi tot ce putea spera era să-i poată transmite ea însăşi vestea, pentru a o scuti de neplăcerea de a o auzi de la alţii fără menajamente. Era timpul la care ea venea deobicei la Hartfield. Şi dacă se întâlnea cu domnişoara Bates pe drum! Şi când începu să plouă, Emma socoti că vremea o va reţine la doamna Goddard şi că ştirea îi va fi transmisă, fără ca ea să fie pregătită.
Ploaia fu puternică, dar scurtă şi nici nu trecuseră cinci minute de la sfârşitul ei că Harriet intră îmbujorată, agitată – era clar că venise într-acolo într-un suflet, şi acel „Oh, domnişoară Woodhouse, ce credeţi că s-a întâmplat” cu care izbucni imediat, era o dovadă concludentă că primise vestea şi era în mod corespunzător tulburată. Cum lovitura îi fusese dată, Emma găsi că nu poate să facă nimic mai bun pentru ea decât să o asculte; şi Harriet, fără control, porni cu avânt să spună tot. Plecase de la doamna Goddard acum jumătate de oră, îi era teamă că începe să pice în orice clipă, dar crezuse că are totuşi timp să ajungă la Hartfield. Se grăbise cât putuse de tare, dar, când trecuse pe lângă casa croitoresei, unde îşi făcea o rochie, se gândise să intre să vadă cum merge lucrul, şi deşi nu stătuse decât un minut acolo, de îndată ce a ieşit, a început să plouă şi nu ştia ce să facă; aşa că, a fugit, cât a putut de repede să se adăpostească la Ford. Ford avea un magazin, cel mai mare din localitate, care vindea stofe, pânzeturi, mercerie, – cel mai mare şi mai modern magazin, şi se aşezase, fără să se gândească la nimic, stătuse cam zece minute, când deodată, cine credeţi că a intrat pe uşă – În mod sigur era foarte ciudat! – dar ei cumpărau întotdeauna de la Ford – cine credeţi că a intrat?
— Elisabeth Martin şi fratele ei.
— Dragă domnişoară Woodhouse. gândiţi-vă numai. Credeam că leşin! Nu ştiam ce să fac. Stăteam lângă uşă şi Elisabeth m-a văzut imediat, dar el nu putea, pentru că era ocupat cu umbrela. Sunt sigură că ea m-a văzut, dar s-a uitat imediat în altă parte şi nu m-a băgat în seamă şi s-au dus amândoi tocmai în fundul magazinului şi eu am rămas lângă uşă. O, Doamne, eram aşa de nenorocită. Sunt sigură că eram albă ca varul. Nu puteam să plec, din cauza ploii, dar aş fi vrut să fiu oriunde, numai acolo nu. Ah, dragă domnişoară Woodhouse, ei, în fine, aşa cred, el s-a uitat în jur şi m-a văzut, pentru că, în loc să continue să cumpere, au început să şuşotească între ei. Sunt sigură că vorbeau despre mine. Cred că atunci el a convins-o să-mi vorbească (ce credeţi, domnişoară Woodhouse?), pentru că imediat ea a venit la mine şi m-a întrebat ce mai fac. şi părea dispusă să dea mâna, dacă i-aş fi dat-o şi eu. Şi nu s-a purtat deloc ca de obicei, vedeam că era schimbată! totuşi încerca să se arate prietenoasă şi am dat mâna, şi am vorbit niţel. Dar nu mai ştiu ce-am spus, tremuram toată! Mi-aduc aminte că ea a zis că îi pare rău că nu ne mai vedem şi mi s-a părut chiar mult prea drăguţ din partea ei. Dragă domnişoară Woodhouse, eram aşa de nenorocită! în timpul ăsta mai stătuse ploaia şi eram cât se poate de hotărâtă să plec şi nimic nu-mi putea sta în cale şi atunci, gândiţi-vă numai, am văzut că vine şi el spre mine, încet, de parcă nu ştia ce să facă, şi a venit şi a vorbit şi eu am răspuns şi am mai stat o clipă. Mă simţeam îngrozitor, nu se poate spune, şi pe urmă mi-am luat inima-n dinţi şi-am spus că nu mai plouă şi trebuie să plec şi am pornit şi nici nu mă dezlipisem bine de casă, că a venit după mine, numai să-mi spună că dacă mă duc la Hartfield e mai bine s-o iau prin spatele grajdurilor domnului Cole, pentru că drumul a fost probabil inundat de ploaie. O, Doamne, credeam că mor. I-am spus deci că îi mulţumesc foarte mult. Ştiţi bine că nu puteam să nu-i mulţumesc şi pe urmă el s-a întors la Elisabeth şi eu am luat-o pe după grajduri, aşa cred, dar habar n-aveam unde mă aflu, sau ce fac. Ah, domnişoară Woodhouse, orice aş fi făcut, numai să nu mi se în-tâmple una ca asta şi, totuşi, am avut o mulţumire să-l văd că se poartă aşa de frumos şi prieteneşte, şi Elisabeth! Ah, domnişoară Woodhouse, vorbiţi-mi, vă rog, şi împăcaţi-mă cumva!
Foarte sincer, Emma nu dorea să facă asta, dar, pe moment, nu avea încotro. Fu nevoită să se oprească pentru a medita. Nici ea nu era prea împăcată. Purtarea tânărului şi a surorii sale păreau a fi izvorâte dintr-un sentiment curat şi nu putea decât să-i fie milă de ei. După descrierea Harrietei, se părea că în purtarea lor se vedea amestecul unei afecţiuni jignite cu o reală fineţe, dar şi înainte îi considerase oameni de bună-credinţă şi cumsecade şi la urma urmei ce conta asta faţă de dezavantajul unei asemenea căsătorii. Era o prostie să te laşi tulburată de asta. Desigur, lui îi pare probabil rău că nu a câştigat-o, la toţi probabil, le pare rău, ambiţia şi dragostea fusese probabil jignită. Probabil, toată familia spera să se ridice datorită înrudirii cu Harriet şi, în afară de asta, te poţi baza pe ce spunea Harriet? E aşa de uşor să-i faci plăcere, are aşa de puţin discernământ, ce contează laudele ei?
Făcu tot ce-i sta în putinţă şi încercă să o împace, s-o facă să considere tot ce se întâmplase un fleac care nu merită atenţie deloc.
— Poate că te întristează pe moment, zise ea, se pare însă că te-ai purtat destul de bine; dar, s-a terminat şi nu se mai poate repeta, în mod sigur, niciodată. Trebuia să existe o primă întâlnire. Prin urmare nu trebuie să te mai gândeşti la asta.
Harriet zise:
— Foarte adevărat!
Şi ea nu se mai gândi la asta, totuşi, numai despre asta vorbea şi despre nimic altceva. Şi, în cele din urmă, Emma, pentru a-i scoate pe cei din familia Martin din capul ei, fu nevoită să se grăbească să-i dea vestea pe care voise să i-o anunţe cu mai multă prudenţă. Nu prea ştia nici ea ce să facă, să se bucure sau să se supere, să-i fie ruşine sau numai să se amuze pe seama stării de-spirit a bietei Harriet – o asemenea încheiere a importantului episod care era în viaţa ei domnul Elton.
Totuşi, domnul Elton îşi reluă drepturile. Deşi în primul moment ea nu înregistra ştirea cu intensitatea de care ar fi fost capabilă cu o zi înainte, interesul ei creştea. Şi, înainte de a-şi termina convorbirea ajunsese la senzaţia de curiozitate, mirare şi regret, durerea şi plăcerea în privinţa acestei norocoase domnişoare Hawkins, care senzaţie urma să plaseze familia Martin pe locul doi în gândurile ei.
Emma ajunse treptat să se bucure chiar de acea întâlnire. Fusese de folos pentru a amortiza primul şoc, fără a lăsa vreo urmă îngrijorătoare. Aşa cum trăia Harriet acum, cei din familia Martin nu puteau ajunge la ea fără să o caute acolo unde până acum le lipsise curajul sau bunăvoinţa să o caute; căci, de când îl refuzase pe fratele lor, surorile nu mai veniseră la doamna Goddard şi poate să treacă şi un an până se vor mai întâlni, fie de nevoie, fie pentru a sta de vorbă.
