CAPITOLUL XXII.

FIREA OMULUI E într-atât APLECATA spre aceia care se află într-o situaţie neobişnuită, încât despre o tânără persoană care se căsătoreşte sau moare se vorbeşte cu siguranţă numai de bine.

Nici nu trecuse o săptămână de când numele domnişoarei Hawkins fusese pentru prima oară rostit la Highbury, că se şi află, prin Dumnezeu ştie ce mijloace, că are toate calităţile – e frumoasă, distinsă, ştie de toate şi e extraordinar de simpatică; şi când domnul Elton însuşi sosi să-şi soarbă triumful minunatelor sale perspective şi să comunice tuturor vestitele ei merite, nu avu prea mult de adăugat. În afară de numele ei de botez şi compozitorii a căror muzică o cânta în special.

Domnul Elton se întoarse un om fericit. Plecase respins şi umilit, dezamăgit în speranţa lui aprinsă, după un şir de ceea ce i se păruseră a fi încurajări serioase. Nu numai că pierduse pe cea pe care şi-o dorea, dar fusese înjosit, plasat la nivelul aceleia pe care nu şi-o dorea deloc. Plecase purtând în suflet o jignire profundă şi se întorcea logodit cu o alta, cu o alta care era fără îndoială superioară celei dintâi. Aşa cum se întâmpla întotdeauna, ceea ce am câştigat e mai bun decât ceea ce am pierdut. Se întoarse vesel şi mulţumit de sine, plin de avânt şi ocupat nevoie mare, puţin păsându-i de domnişoara Woodhouse şi sfidând-o pe domnişoara Smith.

Încântătoarea Augusta Hawkins, pe lângă toate avantajele obişnuite de a fi de o frumuseţe perfectă şi cu merite incontestabile, poseda şi o avere personală de atâtea mii de lire cât să poată spune prin rotunjire zece – ceva care sublinia demnitatea şi era şi convenabil pe deasupra. Povestea suna destul de bine; nu-şi irosise farmecele, câştigase o femeie de zece mii de lire, sau aproape zece mii, şi o cucerise atât de minunat de repede; după ce făcuseră cunoştinţă, i se dăduse imediat o deosebită atenţie. Relatarea pe care el o făcuse doamnei Cole cu privire la naşterea şi creşterea acestui amor, era atât de plină de glorie; paşii se făcuseră atât de repede, începând cu întâlnirea din întâmplare la cina de la domnul Green, la petrecerea de la domnul Brown – zâmbetele şi îmbujorările obrajilor crescând în importanţă, cu subînţelesuri şi emoţia care se răspândeau din belşug. Tânăra fusese atât de repede impresionată, atât de tandru aplecată spre el, fusese, pe scurt, ca să folosim o expresie pe înţelesul tuturor, atât de dispusă să-l accepte, încât atât vanitatea cât şi prudenţa lui erau satisfăcute.

Pusese mâna atât pe cele cereşti, cât şi pe cele pământeşti, atât pe avere, cât şi pe dragoste şi era cât se poate de fericit. Vorbea numai despre el şi ale lui, se aştepta să fie fericit, să se facă glume pe socoteala lui şi cu zâmbete prietenoase şi fără teamă, se adresa tuturor domnişoarelor din localitate, faţă de care, câteva săptămâni în urmă, s-ar fi purtat cu o galanterie mai reţinută.

Căsătoria urma să aibă loc în curând, cum cei doi nu aşteptau altceva şi numai pregătirile strict necesare făceau să mai întârzie şi, când plecă din nou spre Bath, toată lumea se aştepta, şi anume priviri ale doamnei Cole nu contraziceau părerea, că atunci când va reveni la Highbury îşi va aduce şi mireasa.

De această dată, cum stătuse destul de scurt timp, Emma îl văzuse foarte puţin, destul însă ca să considere că a trecut peste momentul greu al primei întâlniri de după cererea lui şi să-şi dea seama că nu şi-a mai subţiat purtările, după aerul înţepat şi pretenţios pe care îl avea. Începea acum să se întrebe în mod serios cum de îl găsise mai înainte simpatic şi de câte ori îl vedea, i se trezeau nişte sentimente atât de profund nesuferite, încât dacă n-ar fi fost dintr-un punct de vedere moral o pedeapsă, o lecţie, o sursă de umilinţă folositoare pentru mintea ei, ar fi preferat să aibă certitudinea că nu-l va mai vedea niciodată. Îi dorea numai bine, dar prezenţa lui o deranja şi dacă ar fi fost fericit, dar la o distanţă de douăzeci de mile, asta i-ar fi produs cea mai mare satisfacţie.

Faptul că el continua să locuiască la Highbury va deveni probabil mai puţin sâcâitor datorită căsătoriei lui. Aceasta va împiedica multe amabilităţi fără rost, multe situaţii stânjenitoare vor fi evitate. O doamnă Elton era scuza cea mai bună să nu se mai vadă la fel de des, intimitatea de mai înainte va dispărea fără ca aceasta să se remarce. Va fi aproape ca şi când şi-ar lua de la capăt relaţiile sociale.

Despre domnişoara respectivă Emma avea o părere proastă. Era fără îndoială destul de bună pentru domnul Elton, ştia să facă destule, pentru cât era nevoie la Highbury, era destul de frumoasă ca să arate urâtă alături de Harriet. Cât priveşte poziţia socială, Emma nu avea nici o îndoială – era convinsă că, în ciuda lăudăroşeniei şi pretenţiilor lui, a dispreţului pentru Harriet, nu realizase nimic. Asupra acestui punct se pare că adevărul nu era greu de aflat. Ce era de capul ei nu se putea şti, dar cine era se putea auzi şi lăsând la o parte cele zece mii de lire nu părea să-i fie superioară Harrietei. N-avea nume, sânge sau rude nobile. Domnişoara Hawkins era cea mai mică dintre cele două fiice ale unui negustor – negustor, desigur, aşa se putea numi, din Bristol, dar cum totalul profiturilor sale din toată viaţa sa de negustor se vădea a fi atât de modest, nu era necinstit să presupui că demnitatea comerţului de care se ocupa era de asemenea modestă. Obişnuia să-şi petreacă o parte din iarnă la Bath, dar casa ei era la Bristol, chiar în inima oraşului. Pentru că deşi tatăl şi mama ei muriseră câţiva ani în urmă, rămăsese un unchi, care era om al legii, nu se avântase nimeni să spună ceva mai onorabil decât „om al legii”; iar fata locuia cu el. Emma ghici că trebuie să fie vorba de trepăduşul vreunui notar, prea prost ca să i se dea un post mai bun. Şi toată nobleţea rudelor părea că se sprijină pe sora cea mare, care era foarte bine măritată, cu un gentleman de viţă, în apropiere de Bristol, care avea două trăsuri. Cam aşa se desfăşura povestea şi asta era faima domnişoarei Hawkins.

De-ar fi putut să-i mărturisească Harrietei tot ce simţea! O făcuse să-l iubească şi, vai. din păcate, era greu să o facă să nu-l mai iubească. Farmecul aceluia care umpluse un gol mare din inima Harrietei nu putea fi distrus prin vorbe. Poate va fi înlocuit de un altul, va fi înlocuit în mod sigur, nimic mai clar; ar fi fost de ajuns şi un Robert Martin, dar nimic altceva nu o putea vindeca. Harriet era una din acele femei care odată ce s-au îndrăgostit rămân îndrăgostite. Şi acum, biata fată se simţea mult mai rău, pentru că domnul Elton apăruse din nou şi îl vedea mereu într-un loc sau altul. Emma îl văzu numai o dată, dar în mod sigur, de două-trei ori pe zi, Harriet tocmai se întâlnise cu el, sau tocmai trecuse după ce a trecut el, sau tocmai îi auzise vocea, sau îi văzuse un umăr, tocmai apăruse ceva care îl făcea mereu prezent în imaginaţia ei, înconjurat de toată lumina favorabilă în care surpriza şi fantezia ei îl umpleau. Şi mai mult, întruna auzea vorbindu-se despre el, pentru că în afara orelor când se afla la Hartfield era mereu printre acelea care nu-i găseau cusur şi nu aveau nimic mai interesant de discutat decât ce-l privea pe el şi, prin urmare, tot ce se afla, se ghicea, tot ce se întâmplase, tot ce se putea întâmplă în mersul treburilor sale se flutura mereu pe la urechile ei. Stima ei era întărită de laudele care i se aduceau mereu şi regretele ei nu mai mureau. Sentimentele îi erau tot timpul rănite de fraze repetate fără încetare cu privire la fericirea domnişoarei Hawkins şi de continua constatare că el e foarte îndrăgostit. Atitudinea cu care trecea pe lângă casă, însăşi înclinarea pălăriei lui, erau toate dovezi grăitoare că era extrem de îndrăgostit.

Dacă şi-ar fi permis să se distreze, dacă n-ar fi existat durerea prieteniei ei şi mustrările propriei conştiinţe, oglindite în şovăielile sufletului Harrietei, Emma ar fi fost foarte amuzată de aceste variaţii. Câteodată predomina domnul Elton, câteodată familia Martin, şi fiecare din aceste gânduri era de folos pentru a pune capăt celuilalt. Nefericirea produsă de ştirea că domnul Elton s-a logodit fu lăsată la o parte o vreme, pentru că Elisabeth Martin veni în vizită la doamna Goddard, câteva zile după aceea. Harriet nu era acasă, dar îi lăsase un bileţel scris într-un stil menit s-o înduioşeze, un stil în care se amesteca puţin reproş cu multă blândeţe şi, până când nu apăru domnul Elton însuşi, fusese foarte preocupată de asta, gândindu-se mereu ce poate face în schimb şi dorind să facă mai mult decât ceea ce îndrăznea să mărturisească. Dar domnul Elton În persoană, risipi aceste griji. În timpul şederii sale, familia Martin fu uitată şi chiar în dimineaţa când el pleca din nou spre Bath, Emma, ca să potolească tristeţea prilejuită de această plecare, găsi că e cel mai bine să-i aducă aminte de vizita Elisabethei Martin.

Se gândise mult şi avusese multe îndoieli în privinţa modului de a răspunde vizitei: ce ar fi fost mai necesar şi ce ar fi fost mai sigur. Să le neglijeze cu totul, pe mamă şi pe surori, când a fost invitată, ar fi însemnat să se arate ingrată. Nu trebuia să facă asta şi, totuşi, primejdia de a reînnoi relaţiile!

După multă meditaţie, nu găsi nimic mai bun decât ca Harriet să întoarcă vizita, dar într-un fel în care, dacă aveau minte să înţeleagă, să le convingă că e vorba numai de nişte relaţii politicoase. Intenţiona s-o ducă în trăsura ei s-o lase la Abbey Mill, să-şi continue drumul şi să se întoarcă după ea, repede să nu le dea timp să apeleze insinuant la amintiri primejdioase din trecut şi să dea cea mai hotărâtă dovadă că, în viitor, intimitatea se va rezuma la atât şi nimic mai mult.

Socotea că e cel mai bun lucru, deşi era ceva ce nu putea aproba din toată inima, ceva ce semăna a nerecunoştinţa abia mascată, trebuia să procedeze aşa, altfel ce s-ar alege de Harriet?