CAPITOLUL XXIII

Nu prea avea harriet inimă pentru vizite. Numai cu jumătate de oră înainte ca prietena ei s-o caute la doamna Goddard, soarta ei crudă o condusese tocmai către locul unde, în acel moment, un cufăr, cu adresa Rev. Philip Elton, White Hart, Bath, putea fi văzut pe când era urcat în căruţa măcelarului, care urma să-l ducă până la diligentă, şi totul în această lume, în afară de acel cufăr şi acea adresă, era prin urmare pentru ea un gol imens.

Se duse totuşi. Şi când ajunseră la fermă, şi ea trebui să coboare la capătul aleii largi, ordonate, acoperite cu pietriş, mărginită de meri cu coroane rotunde, care ducea spre uşa din faţă, văzând tot ceea ce cu o toamnă înainte îi făcuse atâta plăcere, începu să-i renască un oarecare sentiment tulburător. Când se despărţiră, Emma observă că se uita în jur cu un fel de curiozitate înfricoşată, ceea ce o făcu să hotărască să nu permită ca vizita să dureze mai mult decât sfertul de oră propus. Ea îşi continuă drumul, pentru a acorda acest interval de timp unei foste servitoare care se măritase la Donwell.

După un sfert de oră, punctuală, era din nou în faţa portiţei albe şi domnişoara Smith răspunse imediat chemărilor ei şi apăru fără a fi însoţită de nici un tânăr primejdios. Venea singură pe aleea de pietriş – una din domnişoarele Martin o condusese numai până la uşă şi se despărţise de ea cu politeţea cuvenită.

Harriet nu putu să se concentreze foarte repede ca să povestească. Sentimentele o copleşeau, dar, în cele din urmă, Emma obţinu de ajuns de multe amănunte de la ea ca să înţeleagă ce fel de întâlnire fusese şi ce dureri provocase. Văzuse numai pe doamna Martin şi pe cele două fete. O primiseră cu o atitudine îndoielnică., dacă nu chiar rece. Şi în tot cursul vizitei nu vorbiseră nimic, în afară de-obişnuitele banalităţi, până când, în fine, doamna Martin zisese deodată, că i se pare că a mai crescut şi ajunseseră astfel la un subiect mai plăcut şi la un fel de a vorbi mai călduros. Chiar în camera aceea se măsuraseră, ea şi prietenele ei, în septembrie trecut. Făcuseră semne cu creionul şi scriseseră data pe lambriu, lângă fereastră. El le scrisese. Toate păreau să-i aducă aminte ziua, ora, pe cei prezenţi, ocazia, să simtă tot ce nu se putea spune, să regrete la fel de mult, să fie gata să se întoarcă la aceeaşi bună înţelegere, şi tocmai deveniseră din nou ele însele (Harriet, după câte bănuia Emma, era gata prima să se arate prietenoasă şi fericită), când trăsura îşi făcuse din nou apariţia şi totul se terminase. Stilul vizitei şi durata ei scurtă se dovediseră în acel moment decisive. Să acorde numai paisprezece minute acelora cu care, nici şase luni în urmă, petrecuse şase săptămâni! Emma îşi închipuia perfect totul şi îşi dădea seama câtă dreptate aveau să fie supărate şi cât e de firesc ca Harriet să sufere. Era o împrejurare tristă. Ar fi făcut oricât, ar fi suferit oricât, dacă i-ar fi putut ajuta pe cei din familia Martin să urce pe scara socială. Erau plini de merite şi, dacă ar fi fost numai cu puţin mai sus, asta ar fi fost de ajuns, dar aşa cum stătea situaţia, ce putea să facă? Imposibil! Nu putea să se căiască. Trebuia să-i despartă, dar era foarte dureros, chiar pentru ea însăşi, de data asta. Aşa încât simţi nevoia să se consoleze puţin şi hotărî ca, în drum spre casă, să treacă pe la Randalls. Mintea ei obosise de atâta domnul Elton şi familia Martin. Era absolut necesar s-o învioreze la Randalls.

Ideea era bună; dar când traseră la scară, li se spuse că nici doamna, nici domnul nu erau acasă; erau plecaţi amândoi de câtva timp, omul credea că s-au dus la Hartfield.

— Asta-i foarte rău, strigă Emma, când trăsura întorcea. Şi acum o să-i pierdem, foarte supărător! Nu ştiu dacă am fost vreodată mai dezamăgită. Şi se aşeză din nou în colţul ei să-şi rumege supărarea sau s-o gonească pe baza unor argumente, sau, cel mai probabil, şi una şi alta, acestea fiind manifestările unei naturi optimiste. Deodată trăsura se opri. Se uită afară; se oprise lângă domnul şi doamna Weston, care voiau să-i vorbească. Bucuria o cuprinse dintr-o dată la vederea lor şi crescu, de îndată ce auzi ce spuneau, pentru că domnul Weston i se adresă imediat cu:

— Ce mai faceţi, ce mai faceţi? Am fost pe la tatăl dumitale şi ne-am bucurat că se simte aşa de bine. Frank soseşte mâine pe la ora cinci – azi e la Oxford, şi vine încoace pentru două săptămâni. Ştiam eu că aşa o să fie. Dacă venea de Crăciun, n-ar fi putut sta nici trei zile. Mi-a părut bine că n-a venit de Crăciun; acum vremea va fi cât se poate de bună. Frumos, fără ploaie, exact cum trebuie. O să ne bucurăm de vizita lui aşa cum se cuvine, totul s-a aranjat exact aşa cum îmi doream eu.

Veste era uluitoare, iar bucuria care se citea pe faţa domnului Weston, de-a dreptul molipsitoare şi pe deplin confirmată de vorbele doamnei Weston şi de atitudinea ei. Într-un fel mai liniştit, şi în cuvinte mai puţine ea exprima bucurie egală. Văzând că şi ea este sigură de venirea fiului, Emma începu să creadă că e adevărat şi se bucură sincer de bucuria lor. Era o veste minunată, care aproape împrospăta spiritul ei obosit. Necazurile trecute erau acum date la o parte de noutatea a ceea ce avea să urmeze şi cu iuţeala gândului, într-o jumătate de secundă, i se aprinse speranţa că nu se va mai vorbi despre domnul Elton.

Domnul Weston îi povesti toate aranjamentele de la Enscombe, în urma cărora fiul său putea să-şi permită să petreacă două săptămâni după voia lui, ca şi amănuntele despre călătoria lui, drumul pe care îl va urma, şi ea ascultă zâmbind şi felicitându-l.

— Curând, îl vom aduce la Hartfield, zise el în încheiere. Emma văzu, sau îşi închipui că vede cum doamna Weston îl atinse uşor pe braţ, la auzul acestor vorbe.

— Mai bine hai să mergem, domnule Weston, zise ea, le reţinem pe fete.

— Da, da, am terminat, şi întorcându-se spre Emma. dar probabil te aştepţi să vezi un tânăr foarte, foarte frumos. Numai de la mine ai auzit despre el. Poate că nu e cu nimic extraordinar, deşi ochii lui strălucitori vorbeau în acelaşi timp în numele unei atari convingeri.

Emma reuşi să se prefacă a nu şti despre ce e vorba şi răspunse într-un fel care nu lăsa să se ghicească nimic.

— Gândeşte-te la mine mâine, dragă Emma, pe la patru, o rugă doamna Weston la despărţire, vorbindu-i numai ei.

— La patru! Crede-mă, o să fie aici la trei, corectă domnul Weston, repede; şi astfel se termină o întâlnire foarte plăcută. Emma era într-o bună dispoziţie care semăna foarte bine cu fericirea. Totul se schimbase în jur. James şi caii lui nu mai erau aşa de greoi ca înainte. Când îşi aruncă privirea la gardul viu, îi veni în minte că pomişorul cel mai mare o să înmugurească în curând şi când se întoarse spre Harriet văzu şi la ea ceva primăvăratec, un zâmbet fraged.

— Domnul Churchill va trece numai pe la Oxford, sau şi pe la Bath?

Era o întrebare care nu prevestea nimic bun. Dar noţiunile de geografie şi liniştea sufletească nu se pot căpăta dintr-o dată şi Emma era acum dispusă să decidă că toate vor veni la timpul potrivit.

Dimineaţa acelei zile extraordinare sosi şi eleva credincioasă a doamnei Weston nu uită nici la zece, nici la unsprezece, nici la douăsprezece că trebuie să se gândească la ea la patru.

„Ah, draga mea prietenă grijulie. Îşi zicea ea în gând, în timp ce cobora din camera ei, întotdeauna ai prea multă grijă faţă de alţii şi de dumneata deloc. Parcă te văd foindu-te mereu şi alergând în camera lui ca să te asiguri că totul e în ordine.” Când trecu prin hol, ceasul sună douăsprezece.

„E douăsprezece, n-am să uit să mă gândesc la dumneata peste patru ore, şi mâine pe la ora asta, sau poate ceva mai târziu, pot să mă pregătesc pentru venirea lui aici. Sunt sigură că-l vor aduce curând încoace.”

Deschise uşa salonului şi văzu doi domni stând de vorbă cu tatăl ei – domnul Weston şi fiul său. Sosiseră de câteva minute, şi domnul Weston abia terminase de explicat cum a ajuns Frank cu o zi înainte de cea propusă, şi tatăl ei tocmai le ura politicos „bun venit”, şi îl felicita pe domnul Weston, când apăru şi ea să-şi guste porţia de surpriză şi plăcerea de a face cunoştinţă.

Frank Churchill, de care se vorbise atâta, care suscitase atâta interes, era în faţa ei în carne şi oase. Era în faţa ei, şi văzu că laudele nu fuseseră degeaba. Era un tânăr foarte frumos. Statura, atitudinea, felul lui de a vorbi, toate erau ireproşabile şi purtarea lui era plină de spirit şi voioşie ca şi a tatălui său. Părea iute şi inteligent. Simţi imediat că trebuie să-l placă. Avea un fel de degajare a omului de lume, o uşurinţă de a vorbi care o convinseră că venise să o cunoască şi că se vor cunoaşte bine.

Sosise la Randalls cu o seară înainte. Îi făcu plăcere nerăbdarea lui de a veni, care îl făcuse să-şi schimbe planurile şi să plece mai devreme, să călătorească la ore mai târzii şi mai repede, astfel încât să câştige jumătate de zi.

— V-am spus de ieri, strigă domnul Weston cu entuziasm. V-am spus că o să vină înainte de data fixată. Mi-aduc aminte cum făceam eu. Nu poţi să te moşmondeşti pe drum, înaintezi mai repede decât ţi-ai propus. Şi ce plăcere să ajungi la prietenii tăi înainte ca ei să se aştepte. Face, zău, toată osteneala, dacă nu chiar mai mult.

— E o mare plăcere să-ţi dai osteneala pentru asta, zise tânărul, deşi nu spre multe locuri m-aş îndrepta cu atâta grabă. Dar, venind acasă, simţeam că pot face orice.

Cuvântul acasă îl făcu pe tatăl său să se uite la el cu mai multă reînnoită mulţumire. Emma fu imediat sigură că el ştia cum să se facă simpatizat. Convingerea îi fu întărită de ceea ce urmă. Îi plăcea foarte mult la Randalls, găsea casa foarte frumos aranjată, nu voia să accepte ideea că era prea mică, admira poziţia, drumul spre Highbury, satul însuşi şi avea şi o mare admiraţie pentru Hartfield şi jură că se gândise cu mare interes la satul ăsta, aşa cum numai la satul natal te poţi gândi, şi dorise totdeauna să-l viziteze. Emmei îi trecu prin cap o bănuială: să nu fi putut niciodată să dea curs unor sentimente atât de puternice? Dar, chiar dacă nu era sinceră, afirmaţia era plăcută şi spusă astfel, ca să facă plăcere. Maniera lui nu părea studiată sau exagerată. Arăta şi vorbea exact ca cineva din cale-afară de bucuros.

Vorbiră despre lucrurile obişnuite la începutul unei cunoştinţe. El punea întrebări: „Ştia să călărească? îi plăcea să se plimbe? împrejurimile erau frumoase? Poate la Highbury era destulă lume bună. Şi văzuse nişte case foarte drăguţe. Baluri, se dădeau baluri? Se ocupau de muzică?”

Dar, când obţinu suficiente informaţii şi ajunseră să se cunoască ceva mai bine, căută o ocazie, în timp ce taţii lor erau ocupaţi într-o discuţie separată, să aducă vorba de mama lui adoptivă şi să o laude cu multe cuvinte frumoase şi caldă admiraţie, cu multă recunoştinţă pentru fericirea pe care i-o aducea tatălui său şi pentru primirea binevoitoare pe care i-o făcuse lui – Încă o dovadă că ştia cum să se facă iubită – şi el socotea desigur, că merită dragostea lui de fiu. Nu se avântă în laude pe care doamna Weston nu le-ar fi meritat, dar, fără îndoială, nu o cunoştea foarte bine. Ştia ce e binevenit şi ce nu. „Căsătoria tatălui său”, zicea el, „fusese un lucru foarte înţelept, toţi prietenii se bucurau probabil şi familia căreia îi datora această binecuvântare, poate să fie sigură de recunoştinţa lor.”

Era gata să-i mulţumească ei pentru meritele domnişoarei Taylor, fără a părea totuşi să fi uitat că în firea lucrurilor era ca domnişoara Taylor să fi format caracterul domnişoarei Woodhouse, şi nu invers. Şi, în cele din urmă, ca şi când ar fi vrut ca din părerile lui să nu lipsească nimic, îşi încunună laudele cu surpriza faţă de tinereţea şi frumuseţea ei fizică:

— Maniere distinse şi plăcute, da, la asta mă aşteptam, zise el, dar trebuie să mărturisesc că nu mă aşteptam la nimic mai mult decât la o femeie de o oarecare vârsta, care arată nici prea bine, nici prea rău. Nu ştiam că o să găsesc o doamnă Weston tânără şi drăguţă.

— Dacă ar fi după mine, nici o laudă nu spune destul despre doamna Weston, zise Emma; dacă ai fi spus că îi dai optsprezece ani, aş fi fost încântată; dar ea e gata să se certe cu oricine ar rosti asemenea cuvinte. Să nu-i vorbeşti astfel pe faţă. Nu e bine nici măcar să-şi închipuie că ai numit-o tânără şi drăguţă.

— Sper că mă pricep la atâta lucru, răspunse el, nu, poţi fi sigură (cu o înclinare galantă) că atunci când vorbesc cu doamna Weston voi şti pe ci-ne să laud, fără nici o teamă că ar putea găsi vorbele mele exagerate.

Emma se întreba dacă şi el bănuise ce aşteptau cei doi de la cunoştinţa lor, bănuială care era atât de puternică în mintea ei, şi dacă aceste complimente ale lui trebuiau considerate semne ale unui consimţământ tacit, sau dovezi de sfidare. Trebuia să-l vadă mai mult ca să-şi dea seama ce fel de om e. Deocamdată, i se părea simpatic.

N-avea nici o îndoială asupra planurilor pe care şi le făcea adesea domnul Weston. Observă că, din când în când, le arunca o privire iute, plină de fericire, şi chiar atunci când nu se uita, ea era încredinţată că trăgea cu urechea.

Faptul că tatăl ei era cu totul departe de asemenea gânduri, deficienţa lui totală în a înţelege şi bănui asemenea lucruri erau cât se poate de binevenite. Din fericire, deşi nu aproba căsătoriile, era cât se poate de străin de orice suspiciune în acest sens. Şi deşi totdeauna se ridica împotriva oricărei căsătorii deja stabilite, nu suferea niciodată dinainte pentru că ar fi prevăzut-o. Se părea că nu putea avea o părere atât de proastă despre mintea a două persoane încât să creadă că vor să se căsătorească fără să-i forţeze nimeni. Binecuvânta această lipsă de perspicacitate a lui. Putea acum, fără a fi stânjenit de vreo presupunere neplăcută, fără să prevadă nici un fel de trădare din partea oaspetelui său, să-şi dea drumul solicitudinii izvorâte din inima sa bună şi buna lui creştere, întrebând despre condiţiile în care călătorise domnul Frank Churchill, care avusese nenorocirea de a dormi două nopţi pe drum, şi să-şi exprime dorinţa sinceră şi pură de a afla dacă nu cumva a răcit în cursul acestora, ceea ce nu poate fi sigur decât după ce va mai trece încă o noapte.

Vizita durase suficient de mult şi domnul Weston se pregăti să plece. Trebuia să plece; avea ceva de aranjat în legătură cu finul său de la Crown şi mai multe comisioane pentru doamna Weston la Ford; dar alţii puteau să mai stea. Fiul său, prea bine crescut ca să profite de această aluzie, sări imediat, spunând:

— Dacă aveţi treburi în continuare, domnule, o să profit de ocazie ca să fac o vizită pe care tot trebuie s-o fac zilele astea şi, prin urmare, acum e foarte bine. Am avut onoarea să cunosc o Vecină de-a dumneavoastră (întorcându-se spre Emma), o domnişoară care locuieşte la Highbury. Sper că nu va fi prea greu să găsesc casa, deşi nu cred că numele e Fairfax, ci Barnes sau Bates. Cunoşteaţi o familie cu numele ăsta?

— Cunosc, cum să nu, strigă tatăl său. Doamna Bates, am trecut pe lângă casa ei, am văzut-o pe domnişoara Bates la fereastră. Adevărat, adevărat, o cunoşti pe domnişoara Fairfax? Mi-aduc aminte că ai cunoscut-o la Weymouth şi e o fată minunată. Fă-i o vizită, neapărat.

— Nu e neapărat nevoie să mă duc chiar azi de dimineaţă, zise tânărul, pot să mă duc şi în altă zi. Dar la Weymouth ne-am cunoscut destul de bine ca să…

— A. du-te azi, du-te azi. Nu mai amâna. Niciodată nu e prea devreme să-ţi faci datoria. Şi în afară de asta, Frank, trebuie să-ţi spun câte ceva despre situaţia ei aici. Trebuie să eviţi să fii nepoliticos cu ea aici. Ai văzut-o împreună cu familia Campbell, când era egală cu cei în societatea cărora se afla, dar aici locuieşte cu o bunică săracă, abia au ce să mănânce. Dacă nu te duci în vizită imediat, se vor simţi jignite.

Tânărul se lăsă convins.

— Am auzit-o spunând că vă cunoaşteţi, zise Emma. E o fată foarte distinsă.

El aprobă, dar cu un „da” atât de moale încât o făcu să se îndoiască aproape că ar fi de aceeaşi părere; şi totuşi, poate că exista o altă noţiune de distincţie în lumea bună, dacă Jane Fairfax nu ieşea cu nimic din comun.

— Dacă nu te-au frapat manierele ei niciodată, zise ea, cred că te vor frapa acum. O vei vedea într-o lumină mai bună. O vei vedea şi auzi, ah, nu, mi-e teamă că n-o vei auzi deloc, pentru că are o mătuşă care vorbeşte ca o moară stricată.

— O cunoşti pe domnişoara Fairfax? domnule, zău? zise domnul Woodhouse intrând ca de obicei ultimul în conversaţie. Atunci dă-mi voie să-ţi spun că e o tânără foarte drăguţă. E în vizită la bunica şi mătuşa ei, foarte cumsecade femei. Le cunosc de o viaţă întreagă. Vor fi foarte bucuroase să te vadă, sunt sigur. Trimit un servitor cu dumneata să-ţi arate drumul.

— Stimate domnule, dar în nici un caz, tata poate să-mi explice.

— Dar tatăl dumitale nu merge până acolo. Merge la Crown, la capătul celălalt al străzii şi e foarte mult noroi, dacă nu te ţii de potecă; vizitiul meu îţi va spune pe unde să traversezi.

Domnul Frank Churchill refuză în continuare încercând să arate cât se poate de serios. Şi tatăl său îi sări în ajutor, strigând:

— Dar, bunul meu prieten, nu e nevoie deloc. Frank ştie ce e aia o baltă, mai ales dacă se vede, şi de la Crown poate să ajungă la doamna Bates într-un picior.

Li se dădu voie să plece neînsoţiţi, şi salutând, unul cu o înclinare a capului, celălalt cu o plecăciune, cei doi domni plecară. Emma era foarte mulţumită de acest început şi de acum se putea gândi la cei de la Randalls, la orice oră din zi, încredinţată că se înţeleg bine.