CAPITOLUL XXIV.

A DOUA ZI DE DIMINEAŢA, DOMNUL FRANK Churchill se arătă din nou. Veni cu doamna Weston. Se părea că se înţeleg destul de bine şi o îndrăgise la fel de mult ca pe satul Hinghbury. După câte spunea ea, stătuseră împreună flecărind cu multă plăcere, până când se făcuse ora ei de plimbare, şi când i se ceruse să aleagă locul spre care să se îndrepte spusese imediat „Highbury”. Nu se îndoia că şi celelalte locuri sunt bune pentru plimbare, dar, dacă e vorba să aleagă el, va decide să se plimbe întotdeauna înspre Highbury. Highbury, satul acesta aerisit, vesel, fericit, va fi totdeauna o atracţie pentru el. Pentru doamna Weston, Highbury însemna Hartfield şi era încredinţată că şi pentru el erau unul şi acelaşi lucru. Plecaseră imediat într-acolo.

Emma nu se aştepta să-i vadă, pentru că domnul Weston, care abia trecuse pe acolo, pentru o jumătate de minut, numai ca să audă că fiul său e foarte frumos, nu ştia nimic despre planurile lor. Era o surpriză plăcută, deci, să-i vadă venind spre casa ei, împreună, braţ la braţ. Tocmai dorea să-l întâlnească din nou şi mai ales în compania doamnei Weston, pentru că de purtarea lui faţă de dânsa urma să depindă opinia ei despre el. Dacă greşea în acest punct, nimic nu-l mai putea scuza faţă de ea.

Dar când îi văzu împreună, fu deplin mulţumită. Nu-şi făcea datoria numai prin cuvinte frumoase şi complimente exagerate, purtarea lui faţă de ea era cât se poate de cuviincioasă şi plăcută, arătând cât se poate de convingător, în dorinţa lui de a o considera prietenă şi de a fi sigur de dragostea ei, şi Emma avut destul timp să-şi formeze o opinie bine fondată, pentru că vizita lor dură toată dimineaţa. Se plimbară toţi trei o oră, două, mai întâi în jurul boschetelor de la Hartfield şi apoi spre Highbury. El era încântat de toate: admiră Hartfield destul pentru urechile domnului Woodhouse şi când hotărâră să meargă mai departe îşi mărturisi dorinţa de a cunoaşte tot satul şi găsind motive de laudă şi interes mai multe decât îşi închipuise Emma.

Curiozitatea pe care o arăta faţă de anumite lucruri dovedea nişte sentimente cu totul admirabile. Rugă să i se arate casa în care locuise tatăl său atâta vreme şi care fusese căminul lui şi amintindu-şi că bătrâna care îi fusese doică era încă în viaţă, porni în căutarea casei ei, de la un capăt la altul al străzii, şi, deşi unele din preocupările şi observaţiile lui nu dovedeau un merit deosebit, se vădea în toate o bunăvoinţă faţă de Highbury, care trebuie să fi fost mult preţuită de tovarăşele sale.

Emma îl observa şi decise că, judecând după sentimentele pe care le arăta acum, se putea foarte bine presupune că nu era posibil să-şi fi amânat vizita din proprie iniţiativă, să fi jucat o comedie, să fi făcut paradă de nesincerităţi şi că domnul Knightley îl judecase desigur greşit.

Primul mic popas fu la hanul Crown, o clădire care nu prea îi merita atenţie, deşi era singura de acest fel din împrejurimi, unde existau o pereche de cai de poştă, mai mult pentru necesităţile localnicilor decât pentru călătorii mai lungi. Tovarăşele sale nu socoteau că aici va fi ceva interesant care să-l reţină, dar, trecând prin faţa hanului, îi povestiră despre sala cea mare, care fusese, în mod vizibil, adăugată construcţiei mai vechi. Fusese clădită cu mulţi ani în urmă pentru a servi ca sală de bal şi, pe vremea când cei din partea locului erau mai numeroşi şi mai puşi pe dans, fusese folosită ca atare. Dar zilele acelei glorii erau demult apuse şi acum cel mai nobil scop în care putea fi folosită era să adăpostească un club de whist pentru bărbaţii cu mai multă sau mai puţină educaţie din împrejurimi. Imediat el se interesă despre această sală. Calitatea ei de sală de bal îl atrase şi în loc să treacă mai departe se opri câteva minute în faţa ferestrelor glisante de sus, care erau deschise, să se uite înăuntru, să vadă ce posibilităţi existau şi să se plângă că scopul originar se pierduse. Nu găsea nici un defect sălii şi nu voi să recunoască niciunul din cele sugerate de ele. Nu – era destul de lungă, destul de largă şi destul de frumoasă. Ar putea cuprinde exact numărul potrivit de persoane. Ar trebui să se organizeze baluri, cel puţin la două săptămâni, în tot cursul iernii. De ce domnişoara Woodhouse nu încercase nimic pentru a reînvia zilele bune de altădată ale acestei săli? Ea putea face orice la Highbury. Se invocară două motive: în sat nu se aflau familii destul de bune, iar cele din împrejurimi n-ar fi fost tentate să ia parte; dar el nu fu satisfăcut. Nu putea nimeni să-l convingă că atâtea case frumoase câte văzuse el nu adăposteau destulă lume pentru o asemenea întâlnire şi chiar când i se dădură amănunte, i se descriseră familiile, tot nu voia să recunoască inconvenientul unui asemenea amestec sau că ar fi vreo dificultate pentru cineva să se întoarcă acasă dimineaţa. Avea argumentele unui tânăr căruia îi plăcea foarte mult să danseze şi Emma fu destul de surprinsă să constate că firea familiei Weston o lua înaintea obiceiurilor familiei Churchill. Părea să fie la fel de vioi şi de jovial, aplecat spre cele lumeşti, ca şi tatăl lui, şi deloc mândru şi rezervat ca cei din familia de la Enscombe. Părea să fie chiar prea lipsit de mândrie: indiferenţa faţă de amestecul unor persoane de ranguri diferite era prea aproape de o lipsă de distincţie. Totuşi, el nu era în măsură să-şi formeze o opinie justă şi să evalueze corect răul posibil. Era numai o efuziune a unui suflet plin de entuziasm.

În fine, se lăsă convins să plece din faţa hanului Crown şi când ajunseră în faţa casei unde locuia familia Bates, Emma îşi aminti că el voise să le facă o vizită cu o zi înainte şi îl întrebă dacă o făcuse:

— A, da, da, răspunse el, tocmai voiam să vă povestesc. O vizită foarte reuşită, le-am văzut pe toate cele trei doamne şi m-am simţit foarte îndatorat pentru cele ce mi-aţi spus. Dacă mătuşa cea vorbăreaţă m-ar fi luat prin surprindere, aş fi fost un om mort. Dar aşa, am fost numai păcălit şi am făcut o vizită nesăbuit de lungă. Zece minute ar fi fost de ajuns, poate mai mult nici nu se cuvenea şi ii spusesem tatei că voi ajunge acasă înaintea lui, dar nu puteam să scap, nu se oprea deloc şi, spre uimirea mea, când tata a venit şi el acolo pentru că nu mă găsea nicăieri, am descoperit că stătusem aproape trei sferturi de oră. Buna doamnă nu mă lăsase nici să răsuflu.

— Cum o găsiţi pe domnişoara Fairfax?

— Arată rău, foarte rău, adică, mă rog. dacă se poate spune asta despre o domnişoară. Dar o asemenea expresie nu poate fi acceptată, doamnă Weston, nu-i aşa? Doamnele nu arată niciodată rău şi acum, serios vorbind, domnişoara Fairfax are o paloare naturală exagerată, care-ţi dă impresia că e mereu bolnavă – deplorabil de palidă.

Emma nu era de acord şi începu să apere călduros culoarea domnişoarei Fairfax. „Desigur, nu avea strălucire, dar nu se poate spune că are o nuanţă bolnăvicioasă în general, şi pielea era moale şi fină, cea ce dădea o distincţie specială a feţei ei.” O ascultă cu politeţea cuvenită şi admise că a mai auzit şi pe alţii care spuneau acelaşi lucru şi, totuşi, el trebuia să mărturisească, nimic nu se poate compara cu strălucirea sănătăţii. Când trăsăturile sunt aşa şi aşa, o culoare bună le face frumoase, iar când şi acestea sunt frumoase, efectul este – din fericire, nu mai era nevoie să descrie efectul.

— Ei, bine, zise Emma, gusturile nu se discută. Cel puţin, în afară de culoare, o găsiţi frumoasă?

El clătină din cap şi râse:

— Nu pot să o separ pe domnişoara Fairfax de culoarea ei.

— Vă vedeaţi des la Weymouth? Frecventaţi aceeaşi societate?

În acest moment se apropiaseră de magazinul lui Ford şi el exclamă, grăbit:

— A, ăsta trebuie să fie magazinul unde fiecare cumpără seva în fiecare zi de la Dumnezeu, după cum îmi spunea tata. Şi el vine la Highbury şase din şapte zile ale săptămânii şi totdeauna are câte o treabă la Ford. Dacă nu vă deranjează, hai să intrăm, ca să mă dovedesc şi eu localnic – un adevărat cetăţean din Highbury. Trebuie să cumpăr ceva de la Ford ca să-mi câştig acest drept. Sper că au mănuşi.

— A, da, şi mănuşi, şi orice altceva. Admir sincer patriotismul dumitale. Vei fi adorat la Highbury. Erai destul de apreciat şi înainte de a veni, pentru că eşti fiul domnului Weston, dar dacă laşi o jumătate de coroană la Ford, vei fi apreciat pentru propriile virtuţi.

Intrară şi, în timp ce se aduceau pachetele mătăsoase de „Mens Beavers” şi „York Tan” şi erau înşirate pe tejghea, el zise:

— Iartă-mă, domnişoară Woodhouse! Îmi spuneai ceva, am auzit câteva cuvinte tocmai în momentul când a izbucnit acest amor patriae. Te-aş ruga să-mi repeţi, te asigur că cel mai înalt grad de popularitate nu m-ar putea consola pentru pierderea fericirii mele personale.

— Întrebasem, pur şi simplu, dacă o cunoşti foarte bine pe domnişoara Fairfax şi societatea ei din Weymouth.

— Acum, pentru că îţi înţeleg întrebarea, trebuie să-ţi declar că nu e cinstită. Întotdeauna doamnele decid cât de bine ne cunoaştem. Probabil, domnişoara Fairfax ţi-a spus deja. Nu mă voi hazarda să am pretenţia la mai mult decât permite dânsa.

— Pe cuvântul meu, răspunzi la fel de discret ca eă. Dar ceea ce spune despre orice lasă să se ghicească atâtea; e atât de rezervată, nu vrea să spună nimic despre nimeni, încât cred că ai putea spune orice despre cunoştinţa dumitale cu ea.

— Aş putea, într-adevăr? Atunci voi spune adevărul şi asta îmi convine cel mai bine. Am întâlnit-o destul de des la Weymouth, cunoşteam puţin familia Campbell şi de la Londra, iar la Weymouth eram în aceeaşi societate. Domnul Campbell e un om foarte simpatic, iar doamna Campbell, o femeie prietenoasă, „cu inimă bună. Îmi place de ei toţi.

— Ştii, deci, în ce situaţie se află domnişoara Fairfax, după câte îmi dau seama. Ştii ce urmează să facă în viaţă?

— Da (şovăind), cred că ştiu.

— Atingi subiecte prea delicate, Emma, zise doamna Weston zâmbind, aminteşte-ţi de mine. Domnul Frank Churchill nu prea ştie ce să-ţi spună când vorbeşti despre viitoarea meserie a domnişoarei Fairfax. Mă duc mai încolo.

— Întotdeauna uit de asta. La dânsa nu mă gândesc altfel decât ca la prietena mea, cea mai scumpă prietenă.

El părea să fi înţeles şi să respecte un asemenea sentiment. După ce cumpărară mănuşile şi ieşiră din magazin:

— Ai auzit-o pe domnişoara despre care vorbeam cântând la pian? zise Frank Churchill.

— S-o aud? repetă Emma, uiţi că ea e de fapt din Highbury. Am auzit-o în fiecare an a vieţii mele, de când am început să învăţăm. Cântă foarte frumos.

— Asta-i părerea dumitale, nu? Voiam să ştiu ce spun aceia care pot să judece cu adevărat. După câte mi s-a părut, cântă bine, cu mult gust, dar eu nu mă prea pricep. Îmi place muzica la nebunie, dar nu am deloc priceperea de a judeca execuţia cuiva. M-am obişnuit să aud numai laude la adresa ei şi îmi aduc aminte o în-tâmplare care dovedeşte că e considerată o bună instrumentista: un domn care cunoştea bine muzica şi care iubea o altă femeie, care era logodnica lui – erau pe punctul de a se căsători —, n-ar fi rugat-o niciodată pe logodnica lui să se aşeze la pian dacă domnişoara de care vorbim era de faţă. Niciodată nu o prefera pe aleasa lui. Părerea mea e că asta e o dovadă, din partea unui om cu talent recunoscut.

— O dovadă concludentă, într-adevăr, zise Emma, foarte amuzată. Domnul Dixon cunoaşte foarte multă muzică, nu? De la dumneata pot să aflu despre ei, în jumătate de oră, ceea ce domnişoara Fairfax nu mi-ar fi spus nici în jumătate de an.

— Da, era vorba despre domnul Dixon şi domnişoara Campbell, şi după părerea mea e o dovadă foarte bună.

— Da, desigur, foarte bună dovadă. Ca să vorbim drept, cam prea bună. Dacă eu aş fi fost în locul domnişoarei Campbell, nu mi-ar fi fost deloc pe plac. N-aş fi putut să-i iert unui bărbat că are în suflet mai multă muzică decât dragoste, că are mai multă ureche decât ochi, e mai sensibil la sunete plăcute decât la ceea ce sunt eu. Ce spunea domnişoara Campbell despre asta?

— Dar, era prietena ei cea mai apropiată, ştii.

— Slabă consolare! zise Emma râzând. E mai puţin neplăcut să-ţi fie preferată o străină decât prietena cea mai bună; dacă e vorba de o străină, nu se va mai repeta, dar e curată nenorocire să ai tot timpul lângă tine pe cea mai bună prietenă, care face totul mai bine decât tine. Biata doamnă Dixon, mă bucur pentru ea că s-a stabilit în Irlanda.

— Ai dreptate, nu era deloc un compliment pentru domnişoara Campbell, dar nu părea să o supere.

— Cu atât mai bine, sau cu atât mai rău. Nu ştiu exact dacă o făcea din bunătate sau din prostie, din prietenie sau din lipsă de sensibilitate, dar cred că era cineva care îşi dădea foarte bine seama: domnişoara Fairfax însăşi. Ea trebuie să fi simţit această deosebire necuviincioasă şi primejdioasă pe care o făcea el.

— Despre asta, eu nu…

— A, să nu-ţi închipui că aştept de la dumneata, sau de la oricine altcineva, să-mi poată spune ceva despre ce simte domnişoara Fairfax. Cred că nu ştie nimeni în afară de ea însăşi. Dar dacă ar continua să cânte de câte ori o roagă domnul Dixon, oricine poate să creadă ce vrea.

— Păreau să se înţeleagă foarte bine, cu toţii – Începu el cam repezit, dar controlându-se, adăugă:

— Totuşi, îmi este imposibil să spun în ce relaţii se aflau, ce se petrecea în culise. Tot ce pot spune e că, aparent, totul mergea bine. Dar dumneata, care o cunoşti mai bine pe domnişoara Fairfax, de când era copil, poţi judeca mai bine caracterul ei şi cum se comportă în situaţii critice, decât pot eu.

— O cunosc, fără îndoială, de când era copil. Am copilărit şi ne-am petrecut adolescenţa împreună şi e firesc să se creadă că suntem prietene, că ne simpatizăm şi ne întâlnim de câte ori vine aici în vizită. Dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Nici nu pot să-mi explic de ce: poate că sunt eu cam rea. Dar e o fată pe care bunică-sa şi mătuşă-sa şi toate prietenele lor o idolatrizează şi o laudă atât, mă dezgustă, pur şi simplu. Şi pe urmă, rezerva ei! Nu m-am putut niciodată apropia de persoane atât de rezervate.

— E o trăsătură de caracter destul de nesuferită, într-adevăr, zise el. Câteodată e foarte convenabilă, dar nu face niciodată plăcere. Dă siguranţă, dar nu şi farmec. Nu poţi să iubeşti o persoană rezervată.

— Nu, până în momentul când rezerva încetează faţă de tine, şi atunci iubirea poate să fie şi mai mare. Dar ar trebui să fiu mult mai lipsită de prietene şi tovarăşe simpatice decât sunt, ca să mă lupt să înving rezerva cuiva pentru a-mi câştiga prietenie. In-timiditatea mea cu domnişoara Fairfax este practic imposibilă. Nu am motive să o vorbesc de rău, deloc, în afară de prudenţa aceea continuă şi exagerată în cuvinte şi în purtare. Groaza de a spune ceva clar despre altcineva poate da naştere la bănuiala că ai ceva de ascuns.

Fu perfect de acord cu ea şi, după ce se plimbaseră atâta împreună şi dovediseră a avea aceleaşi gânduri, Emma simţea că îl cunoaşte atât de bine încât nu-i venea să creadă că era numai a doua întâlnire. Nu era exact aşa cum se aşteptase ea, era mai puţin un copil răsfăţat, de bani gata, deci, mai bine decât se aşteptase. Ideile sale păreau mai moderate, sentimentele mai calde. Fu în mod special izbită de felul în care el aprecia casa domnului Elton, la care se duse să se uite, ca şi la biserică, şi nu îi găsea atâtea defecte câte vedeau ele. Nu, nu credea că e o casă tocmai rea, n-aveai de ce să-ţi fie milă de stăpânul ei. Dacă urma s-o împartă cu femeia pe care o iubea, nu găsea că trebuie să-ţi fie milă de el că o are. Trebuie să fie loc destul ca să te simţi bine. Trebuie să fii prost ca să-ţi doreşti mai mult.

Doamna-Weston râse şi îi spuse că nu ştie despre ce vorbeşte. Cum era obişnuit să aibă o casă mare şi nu se gândise niciodată la avantajele legate de mărimea ei, nu putea să-şi dea seama de privaţiunile inevitabile pe care le aduce o casă mică. Dar Emma hotărî în gândul ei că ştia despre ce vorbeşte de fapt şi că dovedea o minunată aplecare spre a se aşeza la casa lui, de tânăr, şi a se căsători din motive întemeiate. Poate că nu-şi dădea seama că pacea căminului poate fi tulburată dacă nu ai o cameră pentru servitoare sau un loc adecvat pentru păstrarea argintăriei, dar, fără îndoială, simţea că Enscombe nu-l poate face fericit şi când se va îndrăgosti va renunţa la bogăţie pentru a se însura cu femeia iubită.