CAPITOLUL XXV.

PĂREREA FOARTE BUNA A EMMEI DESPRE domnul Churchill fu puţin zdruncinată a doua zi, când auzi că plecase la Londra numai ca să se tundă. Îl apucase o toană la micul dejun, trimisese după şaretă şi plecase cu intenţia de a se întoarce la cină şi fără să aibă în vedere ceva mai important decât să se tundă. Nu era, desigur, nimic rău că străbătea de două ori şaisprezece mile cu un asemenea scop, dar totul avea aspectul unei cochetării masculine prosteşti. Asta, Emma nu putea privi cu ochi buni. Nu se potrivea cu înţelepciunea de a-ţi face un plan, cu spiritul cumpătat şi sentimentele lipsite de egoism pe care crezuse ieri că le are. Acum putea fi acuzat de vanitate, exagerări, plăcere de a schimba lucrurile, neastâmpăr care te îndeamnă să faci ceva, bun sau rău, lipsă de atenţie faţă de tatăl său şi de doamna Weston, indiferenţă faţă de impresia pe care poate să o producă o asemenea purtare în general. Tatăl său se mulţumi să-l numească „filfizon” şi găsi că e o poveste hazoasă, dar doamnei Weston nu-i plăcu, era limpede, pentru că trecu foarte repede peste asta şi nu mai făcu alt comentariu în afară de „Toţi tinerii au câte un capriciu”.

Cu excepţia acestei mici pete, Emma găsea că vizita lui îi făcuse o bună impresie prietenei sale. Doamna Weston era totdeauna gata să spună cât de atent şi de simpatic este, ce multe calităţi are şi cât de mult îi place firea lui. Părea să aibă o fire deschisă, desigur, foarte vesel şi plin de viaţă, nu putuse observa nimic nelalocul său în ideile lui, totul era cât se poate de bine. Vorbea cu respect călduros despre unchiul său, chiar îi plăcea să vorbească despre el, şi spunea că dacă ar fi după capul lui ar fi cel mai bun om din lume. Şi deşi nu părea să o iubească prea mult pe mătuşă, recunoştea bunătatea ei faţă de el şi vorbea despre ea cu mult respect. Toate acestea erau promiţătoare şi dacă n-ar fi fost ideea nefericită de a se duce să se tundă nimic nu l-ar fi făcut nevrednic de onoarea deosebită pe care imaginaţia ei i-o făcuse, onoarea de a se gândi că dacă nu e încă îndrăgostit e pe cale de a se îndrăgosti de ea şi că era salvat numai de indiferenţa ei (pentru că totuşi, era hotărâtă să nu se mărite niciodată), onoarea, pe scurt, de a-l socoti prieten apropiat.

Domnul Weston adăuga şi el o virtute la un şir, care trebuia să aibă oarecare greutate. El îi dădu a înţelege că Frank o admiră foarte mult, o găseşte foarte frumoasă, încântătoare şi, pentru că se spuneau atâtea despre el, găsi că nu trebuie să-l judece pripit. Cum spunea doamna Weston, „toţi tinerii au câte un capriciu”.

Prin noile lui cunoştinţe din Surrey era însă o persoană care nu era plecată spre atâta îngăduinţă. În general, în tot cuprinsul parohiilor Donwell şi Highbury, era judecat cu cea mai mare candoare: se făceau concesii binevoitoare pentru micile excese ale unui tânăr atât de frumos, care zâmbea aşa de des şi făcea plecăciuni aşa de bine; dar exista un spirit a cărui putere critică nu putea fi slăbită de plecăciuni şi zâmbete – domnul Knightley. I se povesti şi lui întâmplarea la Hartfield. Pentru moment, tăcu, dar imediat Emma îl auzi spunând ca pentru sine, în timp ce se uita la ziarul din mâna lui:

— Hm, e exact felul de om pe care mi l-am închipuit, superficial şi prost.

Era aproape hotărâtă să replice, dar, observându-l cu atenţie o clipă, se convinse că spusese asta numai ca să se descarce şi nu voise să jignească pe nimeni, aşa că lăsă totul să treacă.

Deşi, într-o privinţă, domnul şi doamna Weston nu aduceau veşti bune la Hartfield, vizita lor era foarte oportună din alte puncte de vedere. Se întâmpla ceva la Hartfield şi Emma avea nevoie de sfatul lor şi, ceea ce făcea întâmplarea şi mai norocoasă, sfatul lor se dovedi a fi bun.

Iată întâmplarea: familia Cole se stabilise de câţiva ani la Highbury şi erau oameni prietenoşi, cumsecade şi la locul lor; dar, pe de altă parte, erau de origină umilă, n-aveau nici măcar distincţia meseriei lor. Când se mutaseră în sat, la început, trăiseră potrivit cu veniturile lor, liniştit, cu puţine prietenii şi cât se poate de modest. Dar de un an sau doi încoace, se îmbogăţiseră considerabil – casa de la oraş le aducea mari profituri şi în general le surâdea norocul. Odată cu bogăţia, le crescură şi pretenţiile.- voiau o casă mare şi mai mulţi prieteni. Îşi măriră casa, numărul servitorilor, cheltuielile de tot felul şi acum deveniseră, potrivit averii şi felului lor de viaţă, cei mai de frunte în afară de familia de la Hartfield. Îşi făcuseră o sufragerie mare şi cum erau mari iubitori de oaspeţi era de aşteptat că toată lumea va fi invitată. Avuseseră deja loc câteva reuniuni, dar numai între bărbaţi. Emmei nu-i venea să creadă că vor îndrăzni să invite cele mai bune familii, Donwell, Hartfield, Randalls. Nimic n-ar fi făcut-o să meargă acolo, chiar dacă ar fi fost invitată şi regreta că obiceiurile tatălui ei făceau ca refuzul să fie mult mai puţin semnificativ. Familia Cole era foarte respectabilă în felul ei, dar ar fi trebuit să li se dea o lecţie, ca să nu mai stabilească ei condiţiile în care familiile mai bune le pot face vizite. Această lecţie, tare îi era teamă, o vor primi numai de la ea, nu-şi punea prea mari speranţe în domnul Knightley sau în domnul Weston.

Dar se hotărâse cu atâtea săptămâni în urmă cum să respingă obrăznicia, încât atunci când insulta fu proferată în cele din urmă avu cu totul un alt aspect. Donwell şi Randalls îşi primiră invitaţiile, dar nici o invitaţie nu fusese trimisă pentru ea şi tatăl ei, iar doamna Weston dădea următoarea explicaţie:

— Cred că nu-şi vor lua această libertate cu tine, ştiu că voi nu cinaţi decât acasă!

Explicaţia nu era suficientă. Voia să fi avut posibilitatea să refuze şi, apoi, ideea că vor fi acolo exact toţi cei pe care îi preţuia ea o obseda mereu şi chiar ar fi fost tentată să accepte. Urmau să fie acolo Harriet şi doamnele Bates. Vorbiseră despre asta când se plimbau ieri, şi Frank Churchill regreta sincer absenţa ei.

„Nu s-ar putea oare ca seara să se termine cu dans?” întrebase el. Numai faptul că aşa ceva era posibil o irita şi gloria ei solitară, presupunând că omisiunea era un compliment, era o consolare prea slabă.

Invitaţia sosi, în fine, când domnul şi doamna Weston se aflau la Hartfield şi de aceea prezenţa lor era folositoare. Pentru că, deşi prima ei remarcă după ce o citi fu:

— Desigur, trebuie să refuzăm! – foarte curând după aceea începu să-l întrebe ce o sfătuiesc ei să facă şi părerea lor că e bine să se ducă fu exprimată prompt şi avu succes.

Găsea, luând în consideraţie totul, că nu era cu totul împotriva petrecerii. Domnul şi doamna Cole se exprimaseră foarte cuviincios, era foarte multă atenţie în modul de adresare, şi atâta stimă pentru tatăl ei: „Ar fi rugat mai demult să li se facă onoarea dar aşteptaseră un paravan de la Londra, care, după cum sperau, o să-l ferească pe domnul Woodhouse de orice curent de aer şi, prin urmare, să-l facă să accepte invitaţia lor.” Cu totul, suna foarte convingător şi, cum stabiliră imediat ce să facă pentru ca domnul Woodhouse să se simtă bine – fără îndoială, doamna Goddard sau doamna Bates vor veni să-i ţină companie – acesta fu repede convins să accepte ideea că fiica sa va merge la cină la familia Cole, într-o zi nu prea îndepărtată, şi că îşi va petrece toată seara fără el. Emma nu voia să-l hotărască să meargă cu ea, era prea târziu, prea multă lume. Nu mult după acestea era cât se poate de resemnat:

— Nu-mi place să mă duc în vizită la cină, zise el. Nu mi-a plăcut niciodată. Nici Emmei. Nu ne convin orele târzii. Îmi pare rău că domnul şi doamna Cole ne-au invitat. Cred că ar fi cu mult mai bine dacă ar veni la vară, într-o după-amiază, să ia ceaiul la noi, să ne plimbăm împreună după-amiază. Asta se poate, la o oră rezonabilă, să poţi ajunge acasă înainte de căderea serii, când se face umed. Roua din serile de vară e ceva de care cred că trebuie să se ferească oricine. Totuşi, dacă vor atât de mult s-o aibă pe Emma la cină, şi cum dumneavoastră amândoi mergeţi, şi domnul Knightley, o să aveţi grijă de ea, nu vreau să mă opun, dacă vremea e bună, nici umezeală, nici frig, nici vânt. Apoi, uitându-se spre doamna Weston cu o privire de blând reproş:

— Ah, domnişoară Taylor, dacă nu te-ai fi măritat, ai fi stat cu mine acasă.

— Ei, bine, domnule, strigă domnul Weston, cum eu sunt cel care v-a furat-o pe domnişoara Taylor, trebuie să fac ceva să o înlocuiesc. Mă duc imediat la doamna Goddard, dacă doriţi.

Dar ideea de a face ceva imediat făcea să crească şi nu să scadă agitaţia domnului Woodhouse. Doamnele ştiau mai bine cum să-l liniştească. Domnul Weston trebuia să se potolească şi toate trebuiau aranjate la timpul potrivit. Datorită acestui procedeu, domnul Woodhouse fu în curând, din nou, destul de calm ca să discute în felul lui obişnuit: „Ar fi fericit să vină doamna Goddard, o stima foarte mult pe doamna Goddard, şi Emma ar trebui să-i scrie un bileţel s-o invite. James putea să i-l ducă. Dar, mai întii, trebuie să scrie un răspuns pentru doamna Cole.”

— Transmite scuzele mele, draga mea, cât se poate de politicos, spune că sunt bolnav şi nu merg nicăieri şi prin urmare mă văd silit să refuz invitaţia lor care îmi face o deosebită cinste. Sa începi cu „complimentele mele”, fireşte. Dar ştii tu să te descurci. Nu trebuie să-ţi spun eu ce se cuvine. Trebuie să-i comunicăm lui James că avem nevoie de trăsură marţi. Dacă eşti cu el, nu am nici o teamă. N-am mai fost pe acolo de când s-a făcut drumul cel nou; totuşi, nu mă îndoiesc că James te va duce cu bine până acolo, iar când ajungeţi să-i spui la ce oră să vină să te ia. N-o să-ţi placă să stai până târziu. O să fii foarte obosită, după ce luaţi ceaiul.

— Dar nu vrei să plec dacă nu mă simt obosită, tată?

— O, nu, draga mea, dar o să oboseşti repede. O să fie atâta lume, o să vorbească toţi odată. N-o să-ţi placă zgomotul.

— Dar, stimate domnule, dacă Emma pleacă devreme, înseamnă să se strice petrecerea.

— Şi ce rău vedeţi în asta, zise domnul Woodhouse, cu cât o petrecere se strică mai repede, cu atât mai bine,.

— Dar nu vă gândiţi cum poate să interpreteze familia Cole. Dacă Emma pleacă imediat după ceai, asta poate să-i jignească. Sunt oameni cumsecade şi fără pretenţii, dar, oricum, dacă cineva se grăbeşte să plece, ăsta nu e un compliment şi dacă domnişoara Woodhouse e cea care face asta, contează mai mult decât dacă ar face-o oricine altcineva. Doar nu vreţi să-i dezamăgiţi şi să-i umiliţi pe cei din familia Cole, sunt sigur, domnule, că nu. Nişte oameni atât de prietenoşi şi care sunt vecinii dumneavoastră de zece ani!

— Nu, pentru nimic în lume, domnule Weston. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi adus aminte. Mi-ar părea foarte rău să-i jignesc. Ştiu ce oameni de treabă sunt. Perry îmi spunea că domnul Cole nu se atinge de bere. Dacă-l vezi, n-ai crede, dar suferă cu bila – domnul Cole suferă foarte mult din cauza bilei. Nu vreau ca din pricina mea să se simtă rău. Dragă Emma, trebuie să ne gândim şi la asta. Sunt sigur că decât să superi pe doamna şi domnul Cole, preferi să stai ceva mai mult decât ţi-ai fi dorit. Nu lua în seamă oboseala, între prieteni, eşti oricum în siguranţă.

— O, da, tată! N-am nici o teamă pentru mine şi nu m-aş da înapoi să stau atât cât stă şi doamna Weston, dacă n-ar fi vorba de dumneata. Mi-e teamă să nu stai şi să mă aştepţi, şi mi-e teamă că n-o să te simţi foarte bine în compania doamnei Goddard. Îi place să joace pichet, dar, după ce pleacă, mi-e teamă că vei sta singur să mă aştepţi, în loc să te duci să te culci la ora obişnuită, şi la gândul ăsta n-o să fiu deloc liniştită. Trebuie să-mi promiţi că n-o să mă aştepţi.

Promise, cu condiţia ca şi ea să facă unele promisiuni. Dacă vine acasă şi îi e frig, să se încălzească foarte bine, dacă îi e foame să mănânce, servitoarea să o aştepte pe Serie şi majordomul să aibă grijă ca toate să fie puse la punct în casă, ca de obicei.