CAPITOLUL XXIX.
ESTE CÂTEODATĂ POSIBIL SA TE LIPSEŞTI cu totul de dans. Se cunosc cazuri de tineri care au trăit multe luni la rând fără să meargă la nici un fel de bal şi asta nu a produs nici o pagubă materială pentru mintea sau trupul lor. Dar, când ai făcut un început, când ai simţit fericirea de a te mişca, devine foarte greu să nu ţi-o doreşti din nou.
Frank Churchill dansase numai o dată la Highbury şi mai voia încă, astfel încât ultima jumătate de oră a vizitei pe care domnul Woodhouse se lăsase convins s-o facă împreună cu fiica sa la Randalls fu petrecută de cei doi tineri făcând planuri asupra acestui subiect. Frank fu primul cu ideea şi cel mai plin de zel pentru a o înfăptui, căci domnişoara cunoştea foarte bine dificultăţile şi era cea mai îngrijorată de condiţii şi de aspect. Totuşi, avea destulă dorinţă să le arate oamenilor ce frumos dansează domnul Frank Churchill şi domnişoara Woodhouse – În privinţa asta nu avea de ce să roşească în comparaţie cu Jane Fairfax – şi chiar pur şi simplu să danseze, fără să fie vorba de vreo vanitate răutăcioasă. Îl ajută să măsoare camera cu pasul şi să vadă cam câţi putea să cuprindă, şi să măsoare şi cealaltă cameră, în speranţa de a descoperi, în ciuda domnului Weston care le spunea că sunt egale, că aceea e puţin mai mare.
Prima lui propunere şi dorinţă ca dansul care începuse la doamna Cole sa se termine la ei, să fie adunaţi aceiaşi invitaţi şi angajată aceeaşi muzicantă, găsi un ecou favorabil. Domnul Weston primi ideea cu mare bucurie şi doamna Weston acceptă să cânte cât vor dori ei să danseze şi după asta urmase interesanta ocupaţie de a stabili cine exact să vină şi exact de câtă suprafaţă aveau nevoie pentru fiecare pereche.
— Dumneata şi domnişoara Smith şi domnişoara Fairfax fac trei şi cu cele două domnişoara Cox fac cinci, (asta se repetă de câteva ori).
— Şi vor fi cei doi domni Gilbert, tânărul Cox, tata şi cu mine, plus domnul Knightley. Da, asta e destul ca să ne facă plăcere.
Dumneata şi domnişoara Smith şi domnişoara Fairfax fac trei, plus cele două domnişoare Cox, fac cinci, şi pentru cinci perechi e destul loc. Dar de îndată se iviră dificultăţi, pe de o parte:
— O să fie destul loc pentru cinci perechi? Nu prea cred să fie.
Pe de alta:
— Şi la urma urmei, cinci perechi nici nu înseamnă destul ca să merite osteneala de-a sta în picioare. Nu face să inviţi cinci perechi, se poate numai dacă e ceva improvizat.
Cineva spunea că o domnişoară Gilbert este aşteptată la fratele ei şi trebuie invitată împreună cu ceilalţi. Cineva credea că doamna Gilbert ar fi dansat seara trecută, dacă ar fi fost invitată. Se mai puse o vorbă bună pentru celălalt domn Cox şi, în fine, cum domnul Weston pomeni de unul din verişorii din familie, care trebuia şi el invitat, şi de o altă foarte veche cunoştinţă, care nu putea fi omisă, deveni cert că vor fi cel puţin zece perechi şi se oferiră soluţii foarte interesante pentru amplasarea lor.
Uşile celor două camere erau faţă în faţă. „Nu s-ar putea folosi ambele camere şi să se danseze şi în spaţiul dintre ele?” Părea cea mai bună idee, şi fiind atât de bună, mulţi dintre ei se declarară pentru una şi mai bună. Emma spuse că va fi incomod; doamna Weston era disperată în privinţa gustărilor şi domnul Woodhouse se opunea serios, din motive de sănătate. Ideea asta îl făcea atât de nenorocit încât nu trebuia să se meargă mai departe.
— A, nu, zise el. Ar fi extrem de imprudent. N-aş putea să suport din cauza Emmei, nu are o sănătate de fier. Ar răci îngrozitor. Şi biata Harriet, la fel, şi toţi ceilalţi. Doamnă Weston, ar fi mare deranj pentru dumneata, nu-i mai lăsa să vorbească despre o asemenea nebunie. Te rog, nu-i mai lăsa. Tânărul (coborându-şi vocea) e foarte nesocotit. Nu-i spune tatălui său, dar tânărul ăsta nu mi se pare aşa de desăvârşit. În seara asta a deschis mereu uşile şi le-a lăsat deschise fără nici o socoteală. Nu se gândeşte că se face curent. Nu vreau să te stârnesc împotriva lui, dar nu-i tocmai ce-ar trebui să fie.
Doamnei Weston nu-i căzu bine să audă o asemenea acuzaţie. Ştia cât e de importantă şi spuse tot ce-i stătea în putinţă ca să o contrazică. Acum, uşile fuseseră închise, se renunţase la planul de a folosi spaţiul dintre camere şi se revenise la ideea de a dansa numai în camera în care de sflau acum şi, prin marea bunăvoinţă a lui Frank Churchill, spaţiul care înainte cu un sfert de oră fusese apreciat ca prea mic pentru cinci perechi deveni acum satisfăcător pentru zece.
— Am fost prea generoşi, spuse el, am lăsat prea mult loc. Zece perechi în picioare încap foarte bine aici.
Emma şovăia:
— Ar fi o gloată, o gloată tristă, şi ce e mai rău decât să dansezi undeva unde nu ai loc să te învârteşti?
— Foarte adevărat, răspunse el grav. E foarte prost. Dar continuă să măsoare şi termină cu:
— Cred că e suficient spaţiu pentru zece perechi.
— Nu, nu, spuse ea. Ceri prea mult. Ar fi îngrozitor să stăm prea înghesuiţi. Nimic nu e mai neplăcut decât să dansezi într-o mulţime şi încă o mulţime adunată într-o cameră mică.
— Nu se poate nega, într-adevăr, răspunse el. Sunt perfect de acord cu dumneata. O mulţime într-o cameră mică, domnişoară Woodhouse, dumneata ai darul de a spune totul în trei cuvinte. Excelent zis, într-adevăr, excelent! Totuşi, dacă am ajuns până aici, nu putem renunţa aşa. Tata ar fi dezamăgit şi noi toţi de altfel, dar eu sunt de părere că zece perechi încap foarte bine aici.
Emma observă că originea galanteriilor lui era puţin cam egoistă. Prefera s-o contrazică decât să piardă plăcerea de a dansa cu ea – primi complimentul şi îl iertă pentru rest. Dacă s-ar fi pus vreodată problema să-l ia de bărbat, poate că ar fi fost bine să stea să se gândească la valoarea preferinţei lui, la caracterul pe care-l dovedea; dar, pentru scopurile imediate ale prieteniei lor, era destul de simpatic.
A doua zi, înainte de amiază, era la Hartfield. Intră cu un zâmbet cuceritor, vestind intenţia de a continua planurile. Se dovedi repede că venea să anunţe o îmbunătăţire.
— Ei, bine, domnişoară Woodhouse, începu el, sper că dorinţa dumitale de a dansa n-a fost spulberată de teama că nu avem destul loc pentru un bal în casa tatei. Am o nouă propunere, în acelaşi sens. O idee a tatălui meu, care nu aşteaptă decât aprobarea dumitale pentru a fi pusă în aplicare. Îmi dai voie să sper că îmi vei acorda primele dansuri la micul bal pe care îl plănuim, nu la Randalls, ci la Crown.
— La Crown?
— Da, dacă dumneata şi domnul Woodhouse nu aveţi obiecţii, şi cred că nu puteţi avea, tatăl meu speră că prietenii săi vor fi bucuroşi să-l viziteze acolo. Le poate oferi mai mult spaţiu şi un nu mai puţin călduros bun venit. Asta a fost ideea lui. Doamna Weston nu are nici o obiecţie, dacă dumneata eşti mulţumită. Astea sunt dorinţele noastre. Ai perfectă dreptate, zece perechi, în oricare din camerele de la Randalls, ar fi ceva nesuferit – Îngrozitor. Tot timpul am simţit că aveai dreptate, dar nu voiam să cedez, pentru a putea face ceva care să-ţi fie pe plac. Nu e o schimbare bună? Eşti de acord, sper.
— Mi se pare un plan la care nimeni nu poate obiecta, dacă nu obiectează domnul şi doamna Weston. Cred că e minunat şi, în ce mă priveşte, voi fi foarte fericită – cred că e singura soluţie posibilă. Tată, nu crezi că e o idee excelentă?
Fu nevoită să repete totul şi să explice pentru a se face înţeleasă pe deplin şi apoi, fiind ceva cu totul nou, trebuia să adauge mii de amănunte, ca să obţină aprobarea.
„Nu, nu găsea deloc că e o idee bună, e un plan foarte prost, mult mai prost decât celălalt. O sală de la han e întotdeauna umedă şi primejdioasă, niciodată bine aerisită. Nu se poate sta în ea. Dacă trebuie neapărat să danseze, e mai bine la Randalls. Nu văzuse niciodată sala de la Crown, nu-i cunoştea nici măcar din vedere pe proprietari. O, nu, e un plan foarte prost. Vor răci mai rău decât oriunde, la Crown.”
— Tocmai voiam să remarc, domnule, zise Frank Churchill, că unul din motivele pentru care această schimbare este de dorit este lipsa oricărei primejdii ca cineva să răcească – e mult mai puţin primejdios la Crown decât la Randalls. Singur domnul Perry poate să aibă motive să regrete schimbarea, altfel nimeni nu are nimic împotrivă.
— Domnule, zise domnul Woodhouse, cu aprindere, greşeşti foarte tare dacă îţi închipui că domnul Perry e un om de felul ăsta. Domnul Perry e foarte îngrijorat când vreunul din noi e bolnav. Dar nu înţeleg cum o sală de la han poate să fie mai sigură pentru dumneata decât casa tatălui dumitale.
— Pentru simplul motiv că e mai mare, domnule. Nu va fi nevoie să deschidem deloc ferestrele, nici măcar o dată în tot cursul serii. Şi, ştiţi foarte bine, domnule, că tocmai obiceiul acesta groaznic de a deschide ferestrele şi a lăsa să intre aerul rece peste trupurile încălzite aduce toată nenorocirea.
— Să deschideţi ferestrele! Dar, sigur, domnule Churchill, nimeni nu s-a gândit să deschidă ferestrele la Randalls. Nimeni n-ar fi putut să fie atât de imprudent. N-am mai auzit aşa ceva. Să dansezi cu ferestrele deschise! Sunt sigur că nici tatăl dumitale, nici doamna Weston (adică, biata domnişoară Taylor) n-ar suporta asta.
— Ah, domnule, dar câte un tânăr nesocotit s-ar strecura pe după perdea şi ar mai da drumul la câte un geam, fără să bănuiască nimeni nimic. Am văzut lucruri din astea cu ochii mei.
— Nu mai spune, domnule! Doamne ajută! N-aş fi crezut una ca asta. Dar eu trăiesc departe de lume şi sunt foarte adesea uimit de cele ce aud. Totuşi, asta nu înseamnă nimic şi, poate, când vom mai discuta… Dar trebuie să ne gândim mult asupra acestor lucruri. Nu pod să te hotărăşti în pripă. Dacă domnul şi doamna Weston vor fi atât de buni să treacă pe aici într-o dimineaţă, putem sta de vorbă şi vedem ce se poate face.
— Dar, din păcate, domnule, eu nu dispun de prea mult timp.
— Oh, interveni Emma, e timp destul ca să discutăm totul în linişte. N-avem de ce să ne grăbim. Dacă se poate aranja la Crown, tată, e foarte convenabil pentru cai. Avem grajdurile la dispoziţie.
— Da, draga mea, e un lucru foarte important. Nu că s-ar plânge James, dar e mai bine să ferim caii atunci când se poate. Dacă aş fi sigur că sala va fi bine aerisită! Dar putem oare avea încredere în doamna Stokes? Mă îndoiesc, nici din vedere nu o cunosc.
— Pot să garantez eu în privinţa asta, domnule, pentru că va avea grijă doamna Weston. Doamna Weston a spus că va avea grijă de toate.
— Vezi, tată? Acum trebuie să fii satisfăcut, scumpa noastră doamnă Weston va avea grijă de toate. Nu-ţi aduci aminte cum spunea domnul Perry când eram mică şi aveam pojar? „Dacă domnişoara Taylor se îngrijeşte s-o înveselească pe domnişoara Emma, nu aveţi de ce vă teme”. De câte ori nu te-am auzit spunând că asta e un compliment pentru dânsa.
— Ah, da, foarte adevărat, aşa zicea domnul Perry. N-am să uit niciodată. Biata Emma! Ai suferit mult când ai avut pojar, adică ai fi suferit, dacă domnul Perry nu ţi-ar fi dat atâta atenţie. A venit de patru ori pe zi, o săptămână întreagă. De la început a zis că e o formă uşoară, şi asta ne-a mai împăcat. Dar pojarul e o boală îngrozitoare. Sper că atunci când copiii Isabellei o să aibă pojar o să trimită după Perry.
— Tata şi doamna Weston sunt la Crown în momentul acesta, zise Frank Churchill, şi cercetează sala. I-am lăsat acolo şi am venit la Hartfield nerăbdător să aflu opinia dumitale şi sper că nu-mi va fi greu să te conving să mergi până acolo şi să-ţi spui părerea la faţa locului. Amândoi m-au rugat să-ţi spun. Le va face foarte multă plăcere dacă-mi vei da voie să te conduc la ei. Nu pot să hotărască nimic fără dumneata.
Emma era foarte fericită să fie chemată la un asemenea sfat şi, pentru că tatăl ei îi promisese să se gândească în linişte la toate în timp ce ea era plecată, cei doi tineri porniră, fără întârziere, către Crown. Domnul şi doamna Weston îi aşteptau şi erau încântaţi s-o vadă şi să primească aprobarea ei, foarte ocupaţi şi foarte fericiţi, fiecare în felul său: ea puţin cam dezamăgită, el găsind că totul e perfect. „
— Emma, zise ea, tapetul ăsta e mai prost decât îmi închipuiam. Uite, în multe locuri e groaznic de murdar şi lambriul e mai îngălbenit şi mai cojit decât aş fi crezut.
— Draga mea, eşti prea meticuloasă, zise soţul ei, ce importanţă are? La lumina lumânărilor nici nu se observă. N-am băgat nimic de seamă în serile noastre de club!
Doamnele schimbară nişte priviri care voiau să spună: „Bărbaţii nu-şi dau niciodată seama dacă lucrurile sunt murdare sau nu”, iar bărbaţii îşi spuseră, probabil, în gând: „Aşa sunt femeile, îşi fac griji din nimic.”
Se ivi însă o” încurcătură pe care bărbaţii nu o puteau desconsidera – În privinţa sălii pentru gustări. La vremea când se construise această, sală de bal nu fusese deloc vorba de gustări. Singura anexă era o cameră mică pentru jucat cărţi. Ce era de făcut? Această cămăruţă pentru cărţi trebuia folosită ca atare şi chiar dacă ei patru ar fi găsit că nu e necesar să se joace cărţi, era totuşi prea mică pentru a servi gustările. Trebuia să-şi asigure o sală mai mare, dar din păcate aşa ceva se afla tocmai la celălalt capăt al clădirii şi trebuia să treacă printr-un coridor mult prea lung pentru a ajunge acolo. Aceasta era una din dificultăţi. Doamnei Weston îi era teamă că va fi curent pentru tinerii care urmau să treacă prin acest coridor, şi nici Emma, nici cei doi domni nu puteau admite să se înghesuie în jurul gustărilor în cămăruţa de cărţi.
Doamna Weston propuse să nu se servească nişte gustări în toată regula, ci numai nişte sandvişuri, aşezate în sala cea mică, dar propunerea ei fu respinsă cu dispreţ. O petrecere dansantă fără gustări fu declarată o încălcare mârşavă a drepturilor bărbaţilor şi femeilor deopotrivă şi doamna Weston trebui să nu mai pomenească despre asta. Atunci, ea încercă să se orienteze spre o altă soluţie şi, uitându-se la camera cu probabilităţi îndoielnice, observă:
— Nu cred că e chiar aşa de mică. N-o să fim prea mulţi.
Şi domnul Weston, în acelaşi timp, mergând cu paşi mari şi viguroşi prin coridor, strigă:
— Ce tot vorbeşti de lungimea coridorului, draga mea? Mai nimic, şi nu vine nici un curent de pe scară.
— Aş vrea, zise doamna Weston, să ştiu ce le-ar conveni mai degrabă oaspeţilor noştri. Ar trebui să ne gândim cum e mai bine pentru toată lumea, dacă am putea şti!
— Da, foarte adevărat, strigă Frank, foarte adevărat. Doriţi părerea vecinilor dumneavoastră. Nici nu-i de mirare. Dacă am şti ce părere au cei mai importanţi, familia Cole, de pildă, nu stă prea departe. Să mă duc să-i chem? Sau pe domnişoara Bates? Stă şi mai aproape. Şi mi se pare că domnişoara Bates e în stare să aprecieze preferinţele tuturor. Cred că avem nevoie de mai multă lume la sfat. Ce-ar fi să mă duc s-o chem pe domnişoara Bates încoace?
— Ei, dacă vrei, zise doamna Weston cu oarecare şovăială. Dacă îţi închipui că ne poate fi de vreun folos.
— Dar domnişoara Bates nu e în stare să dea un sfat, zise Emma, va fi plină de recunoştinţă şi încântare, dar nu vă va spune nimic. Nici n-o să asculte întrebările dumneavoastră. Nu văd ce rost are s-o consultăm pe domnişoara Bates.
— Dar e atât de amuzantă, extraordinar de amuzantă. Îmi place foarte mult s-o aud vorbind pe domnişoara Bates. Şi, oricum, nu e nevoie să aduc toată familia.
Aici, domnul Weston se apropie de ei şi auzind ce se propunea îşi dădu hotărât consimţământul.
— Da, da Frank, du-te şi adu-o pe domnişoara Bates, ca să terminăm odată. O să-i placă, sunt sigur şi nu ştiu dacă nu e exact persoana care să ne arate cum să scăpăm de dificultăţi. Adu-o pe domnişoara Bates. Am devenit cam prea pretenţioşi. Domnişoara Bates poate să ne dea lecţii de cum să fim fericiţi. Dar, adu-le pe amândouă, invită-le pe amândouă.
— Amândouă, tată? Crezi că bătrâna poate…
— Bătrâna! Nu, tânără, dragul meu. Frank, am să încep să cred că eşti un prost dacă o aduci pe mătuşă fără nepoată.
— Ah, iartă-mă, tată! Nu mi-a venit imediat în minte. Fără îndoială, dacă vrei, am să încerc să le aduc pe amândouă, şi plecă în fugă.
Înainte ca Frank să se întoarcă însoţit de mătuşa cea scundă, curăţică şi sprintenă şi de distinsa ei nepoată, doamna Weston, ca o femeie cu firea blândă şi bună soţie ce era, cercetase din nou coridorul şi găsise că e cu mult mai puţin nepotrivit decât crezuse la început. Inconvenientele erau nişte fleacuri şi nimic mai mult şi aici se sfârşiră toate dificultăţile. Totul, în rest, era, cel puţin după părerea celor de faţă, cât se poate de bine. Toate aranjamentele mai puţin importante, cum să aşeze masa, luminile, muzica, ceaiul, gustările, se rezolvară de la sine sau fură lăsate pentru a fi hotărâte mai târziu de doamna Weston şi de doamna Stokes.
Toţi cei invitaţi aveau desigur să vină. Frank scrisese deja la Enscombe să propună unchiului şi mătuşii să-şi prelungească şederea la Randalls cu două, trei zile, ceea ce i se va permite în mod sigur. Şi balul va fi minunat.
Când sosi, domnişoara Bates fu din toată inima de acord că trebuie să fie un bal minunat. Ca sfătuitor, nu mai era nevoie de ea, dar, ca să fie de acord (ceea ce se potrivea mai bine caracterului ei), era într-adevăr bine venită. Acordul ei, global şi amănunţit în acelaşi timp, călduros şi neîntrerupt, nu putea decât să le facă plăcere şi, încă o jumătate de oră, umblară de colo-colo prin săli, unii făcând propuneri, alţii dând ajutor şi toţi fericiţi la gândul plăcerilor viitoare. Se despărţiră, dar nu înainte ca eroul zilei să-şi asigure în mod precis primele două dansuri ale Emmei, şi nu înainte ca Emma să-l audă pe domnul Weston şoptindu-i soţiei sale:
— A invitat-o, draga mea. Foarte bine! Ştiam eu că o s-o invite.
