CAPITOLUL XXX

Mai era nevoie de un singur lucru ca perspectiva balului să fie întru totul satisfăcătoare pentru Emma – ar fi trebuit fixat înainte de sfârşitul şederii lui Frank Churchill, aşa cum fusese el stabilit iniţial. Pentru că, în ciuda optimismului domnului Weston, ea nu credea că ar fi cu totul imposibil ca familia Churchill să-i interzică nepotului să mai rămână încă o zi peste cele două săptămâni. Dar, părerea generală era că aşa ceva nu e posibil. Pregătirile trebuiau făcute în linişte, nimic nu putea fi gata înainte de începutul celei de-a treia săptămâni şi, câteva zile, aveau să facă planuri, să spere fără certitudine, cu riscul – după părerea ei foarte mare – ca totul să fie degeaba.

Cei de la Enscombe, totuşi, se arătară generoşi, dacă nu cu vorba, cel puţin cu fapta. Dorinţa lui de a sta mai mult în mod evident nu le făcea plăcere, dar nu se opuneau. Acum, totul era sigur şi mergea bine, dar cum îndepărtarea unei griji face în general loc alteia, Emma, după ce scăpă de incertitudinea cu privire la bal, începu să simtă o nouă supărare: domnul Knightley era ostentativ indiferent la tot ce se petrecea. Fie pentru că el însuşi nu dansa, fie pentru că planul fusese conceput fără să i se ceară sfatul, părea hotărât să nu se intereseze de nimic; nu găsea că trebuie să se agite plin de curiozitate în prezent şi nici că va trebui să se distreze în viitor. La comunicările ei energice, Emma nu putu să capete ca răspuns mai mult decât:

— Foarte bine, dacă domnul şi doamna Weston găsesc că e mai bine să se dea peste cap pentru câteva ore de distracţie zgomotoasă, n-am nimic împotrivă, decât că mie nu o să-mi facă plăcere. Oh, da, va trebui să fiu acolo. N-aş putea să refuz. O să încerc să nu adorm, atât cât îmi va sta în putinţă. Dar aş prefera să stau acasă, să verific socotelile lui William Larkins, mărturisesc, asta mi-ar face mult mai mare plăcere. Plăcerea de a-i vedea pe toţi dansând, nu, zău, nu mă uit deloc la aşa ceva, nici nu ştiu dacă se uită cineva. Talentul de a dansa frumos este, cred eu, ca virtutea, propria-i răsplată. Cei care stau pe margine se gândesc la cu totul altceva.

Emma simţi că această remarcă se referea la ea şi se înfurie. Totuşi, nu de dragul Janei Fairfax era el atât de indiferent sau de indignat; nu era condus de sentimentele ei când dezaproba acest bal, pentru că ei îi plăcea ideea chiar foarte mult. O însufleţea, o făcea mai deschisă şi, din proprie iniţiativă, zisese:

— Oh, domnişoară Woodhouse, sper că nu se va întâmplă nimic să nu se mai dea balul. Ar fi o mare dezamăgire. Îl aştept cu atâta nerăbdare, aş spune chiar, cu mare plăcere.

Deci, nu pentru a-i face un compliment Janei Fairfax prefera el societatea lui William Larkins. Nu. Era din ce în ce mai convinsă că doamna Weston greşise în presupunerile ei. Din partea lui, exista multă simpatie, dar nu dragoste.

Dar, vai, nu putu avea linişte să se certe cu domnul Knightley. Două zile pline de bucuria siguranţei fură urmate de răsturnarea tuturor planurilor. Sosi o scrisoare de la domnul Churchill prin care nepotul era chemat imediat înapoi. Doamna Churchill se simţea rău, mult prea rău ca să se poată descurca fără el; era într-o stare destul de gravă (după cum scria soţul ei) şi când îi scrisese nepotului cu două zile în urmă, deşi, din dorinţa ei obişnuită de a nu supăra pe alţii, de a nu se gândi niciodată la ea însăşi, nu pomenise de asta, dar acum era mult prea bolnavă, nu era de glumit şi trebuia să-l invite să pornească imediat spre Enscombe.

Conţinutul scrisorii îi fu comunicat Emmei imediat, printr-un bileţel de la doamna Weston. În ce priveşte plecarea, era inevitabilă. Trebuia să plece peste câteva ore, deşi nu era deloc îngrijorat de soarta mătuşii şi nu-şi putea înfrânge resentimentul. Cunoştea bolile ei, nu se iveau decât atunci când era convenabil pentru ea.

Doamna Weston adăuga „că nu va avea timp decât să treacă pe la Highbury, după micul dejun şi să-şi ia rămas bun de la prietenii pe care şi-i făcuse acolo şi că e posibil să treacă foarte curând şi pe la Hartfield”.

Acest bilet nenorocit fu finalul pentru micul dejun al Emmei. După ce-l citi, nu mai avea altceva de făcut decât să se vaite şi să exclame. Pierderea balului, pierderea tânărului – şi ce-o fi în sufletul tânărului! Era o nenorocire! O seară atât de plăcută! Toată lumea fericită! Şi ea şi partenerul ei ar fi fost cei mai fericiţi!

— Am spus eu că aşa o să fie, era singura ei consolare. Sentimentele tatălui ei erau cu totul deosebite. El se gândea la boala doamnei Churchill şi dori să ştie cum se tratează; în ce priveşte balul, era o lovitură, scumpa de Emma o să fie atât de dezamăgită, dar e mai sigur să stea acasă.

Emma îl aşteptă câtva timp pe musafirul ei, ceea ce arăta că nu e prea nerăbdător, dar faţa lui jalnică şi lipsa totală de bună dispoziţie, când apăru în cele din urmă, compensau această lipsă. Simţea atât de mult tristeţea plecării, încât nici nu putea vorbi despre ea. Amărăciunea lui era foarte evidentă. Primele câteva minute stătu pierdut pe gânduri şi, când îşi reveni, zise numai:

— Dintre toate lucrurile îngrozitoare, cel mai rău e să-ţi iei rămas bun.

— Dar o să mai vii, zise Emma, nu e singura vizită la Randalls.

— Ah! (clătinându-şi capul), nu se ştie deloc sigur când am să mai pot veni! O să-mi dau toată osteneala. Va fi primul lucru la care mă voi gândi, şi prima mea grijă! Şi, dacă mătuşa şi unchiul pleacă la oraş la primăvară… Dar mi-e teamă – primăvara trecută nici nu s-au mişcat —, mi-e teamă că au pierdut obiceiul.

— Bietul nostru bal, trebuie să renunţăm!

— Ah, balul ăsta! De ce am aşteptat atâta? De ce n-am trăit imediat plăcerea? Toate plăcerile se strică din cauza pregătirilor, ce prostie şi pregătirile. Ai spus dumneata că aşa o să se întâmple! Ah, domnişoară Woodhouse, de ce ai întotdeauna dreptate?

— Într-adevăr, îmi pare foarte rău că am avut dreptate, de data asta. Aş fi preferat să ne bucurăm şi să lăsăm înţelepciunea pe seama altora.

— Dacă mai vin, tot vom da balul acesta. Tata contează pe asta. Şi nu uita ce ai promis.

Emma îl privi cu graţie.

— Două săptămâni minunate! continuă el. Fiecare zi mai minunată şi mai încântătoare ca cea dinaintea ei, fiecare zi mă lega tot mai mult de locul ăsta. Fericiţi cei care pot să rămână la Highbury.

— Pentru că ne lauzi atâta, şi pe bună dreptate, zise Emma râzând, voi îndrăzni să te întreb dacă n-ai avut anumite îndoieli la început? Ţi-am depăşit aşteptările. N-ai fi întârziat să vii atâta vreme dacă ştiai că o să-ţi placă la Highbury?

El râse cu oarecare subînţeles şi deşi negă, Emma simţea că ăsta e adevărul.

— Şi, trebuie să pleci chiar în dimineaţa asta?

— Da, vine şi tata încoace; ne ducem acasă şi pornesc imediat. Mi-e teamă că trebuie să sosească dintr-o clipă în alta.

— N-ai nici cinci minute pentru prietenele dumitale, domnişoara Fairfax şi domnişoara Bates? Ce păcat! Mintea domnişoarei Bates, care e plină de forţă şi argumente, ar fi putut să te încurajeze.

— Da, de fapt, am trecut pe acolo. Când am ajuns la uşa lor, mi-am zis că s-ar cuveni să intru. Trebuia s-o fac. Am intrat pentru trei minute, dar am fost reţinut de faptul că domnişoara Bates nu era acasă. Era prin sat. Şi mi s-a părut imposibil să nu o aştept. E o femeie de care poţi, de care trebuie să râzi, dar căreia nu-i poţi dori răul. Era cel mai potrivit moment să-mi fac vizita şi…

Şovăi, se ridică şi se duse la fereastră:

— Pe scurt, zise el, poate, domnişoară Woodhouse… Cred că dumneata bănuieşti ceva…

Se uită la ea, ca şi când ar fi vrut să-i citească gândurile. Ea nu ştia ce să spună. Părea că avea de spus ceva foarte serios, ceea ce ea n-ar fi dorit. Se forţă deci să vorbească în speranţa de a înlătura primejdia unei declaraţii şi spuse calm:

— Ai dreptate, era foarte firesc să faci vizita, şi…

El tăcea. Ei i se părea că o priveşte, reflectând probabil asupra a ceea ce spusese ea şi încercând să înţeleagă sensul purtării ei. Îl auzi oftând. Era firesc să creadă că are motive să ofteze. Nu avea cum să creadă că ea îl încurajează. Trecură câteva clipe de stânjeneală şi apoi el se aşeză din nou; şi, pe un ton mai hotărât, spuse:

— Am simţit nevoia ca restul timpului să mi-l petrec la Hartfield. Îmi place foarte mult la Hartfield…

Se opri, se ridică şi păru destul de încurcat. Era mai îndrăgostit decât îşi închipuise Emma şi cine ştie cum s-ar fi sfârşit dacă nu apărea tatăl lui. Curând apăru şi domnul Woodhouse, şi el trebui să-şi vină cu totul în fire.

Câteva minute numai, şi greaua încercare se sfârşise. Domnul Weston, care era totdeauna grăbit, când era vorba de afaceri şi tot atât de incapabil să amâne un rău inevitabil pe cât era de neputincios să prevadă un rău de care se putea îndoi, zise:

— E timpul să plecăm, şi tânărul, deşi putea să ofteze şi chiar oftă, nu avu ce face, se ridică să-şi ia rămas bun.

— Voi avea veşti despre dumneavoastră toţi, zise el, e singura mea consolare. O să ştiu tot ce se petrece pe aici. Am rugat-o pe doamna Weston să-mi scrie şi a fost atât de bună să-mi promită. Ah, o femeie care îţi scrie e o binecuvântare, când te interesează cu adevărat cei de departe. Îmi va spune totul. Datorită scrisorilor ei mă voi simţi din nou la Highbury al meu cel drag.

O strângere de mână foarte prietenească, un „la revedere” spus pe un ton serios încheiară discuţia şi uşa se închise în urma lui Frank Churchill. Întrevederea fusese scurtă. Iată-l plecat. Şi Emmei îi părea atât de rău că se despărţiseră, vedea în asta o atât de mare pierdere pentru mica lor societate, încât începu să-i fie teamă că îi pare prea rău, că îi simte lipsa prea mult.

Schimbarea era tristă. Se întâlniseră aproape în fiecare zi de la venirea lui. Desigur, prezenţa lui la Randalls crease bună-dispoziţie în ultimele două săptămâni, o bună-dispoziţie de nedescris, gândul, speranţa că-l va revedea, care reînviau în fiecare dimineaţă. Fuseseră două săptămâni de fericire, şi pierderea ei trebuia uitată în rutina zilelor obişnuite de la Hartfield. Şi pentru a încununa tot restul, îi mărturisise aproape că o iubeşte. Rămânea de văzut dacă iubirea aceasta era puternică şi neabătută, dar deocamdată nu se putea îndoi că o admira profund şi o prefera în mod conştient tuturor, şi această convingere, adunată cu tot restul sentimentelor, o făcu să creadă că trebuie să fi fost puţin îndrăgostită de el, în ciuda hotărârii iniţiale de a nu se îndrăgosti.

„Cu siguranţă că sunt, îşi zise ea, senzaţia asta de neastâmpăr, plictiseală, prostie! Nu pot să stau locului, să mă apuc de ceva Sentimentul ăsta că totul e cenuşiu şi insipid în casă! Probabil că sunt îndrăgostită. Ar trebui să fiu cea mai ciudată fiinţă, dacă nu aş fi, cel puţin câteva săptămâni. Ei bine, ceea ce pentru unii e rău, pentru alţii e bun. Vor fi mulţi care vor deplânge împreună cu mine pierderea balului, dacă nu şi a” lui Frank Churchill, dar domnul Knightley va fi fericit. Acum poate să-şi petreacă seara cu scumpul său William Larkins, dacă îi place.

Domnul Knightley, totuşi, nu se arătă prea fericit. Nu putea spune că îi pare rău pentru el însuşi; veselia lui ar fi contrazis o atare afirmaţie, dar spuse, foarte ferm, că îi pare rău pentru ceilalţi, care erau dezamăgiţi şi, cu o blândeţe vrednică de luat în seamă, adăugă:

— Tu, Emma, care ai atât de puţine ocazii să dansezi, chiar ai ghinion, foarte mare ghinion.

Trecură câteva zile înainte de a o vedea pe Jane Fairfax şi a-şi face o impresie despre regretul ei faţă de această schimbare potrivnică, dar când se întâlniră calmul ei i se păru odios. Fusese foarte bolnavă, suferise de migrenă atât de tare, încât mătuşa ei putea spune cu mâna pe inimă că dacă balul ar fi avut loc nu credea că Jane ar fi putut lua parte şi, din caritate, puteai să atribui indiferenţa ei nefirească stării de boală.