CAPITOLUL XXVIII.

CÂND INTRARĂ, MICUL SALON ERA IMAGINEA păcii însăşi; doamna Bates, lipsită de ocupaţia ei obişnuită, stătea picotind lângă foc, Frank Churchill, la masă, lângă ea, foarte ocupat cu ochelarii, iar Jane Fairfax, cu spatele la ei, în picioare, se uita ţintă la pian.

Deşi era ocupat, tânărul găsi posibilitatea să-şi exprime fericirea că o vede din nou pe Emma.

— Ce plăcere, spuse el, cu o voce nu prea ridicată, aţi ajuns cu zece minute mai repede decât calculasem eu. După cum vezi, încerc să mă fac folositor! Spune-mi dacă reuşesc sau nu?

— Ce? spuse doamna Weston, n-ai terminat? N-ai prea câştiga cine ştie ce ca bijutier, dacă lucrezi în ritmul ăsta.

— N-am lucrat fără întrerupere, răspunse el. Am ajutat-o pe domnişoara Fairfax să facă pianul să stea drept, fiindcă se cam mişca, o ridicătură în podea, cred eu. Vedeţi, am fixat un picior cu hârtie. Foarte drăguţ din partea dumneavoastră că v-aţi lăsat convinse să veniţi. Mi-era teamă că vă grăbiţi spre casă.

Aranja în aşa fel ca ea să se aşeze lângă el şi se ocupă destul de mult să-i caute cel mai frumos măr copt, până când Jane Fairfax fu gata să se aşeze din nou la pian. Emma observă, după nervozitatea ei, că nu putea începe imediat să cânte – nu avea pianul de prea multă vreme şi nu putea să-l atingă fără emoţie. Trebuia să-şi revină ca să aibă puterea să înceapă şi Emma nu putea decât să o compătimească pentru asemenea sentimente, oricare ar fi fost originea lor, şi hotărî să nu le mai dezvăluie vecinului ei.

În fine, Jane începu şi, deşi primele măsuri fură timide, treptat, calităţile instrumentului fură puse în valoare. Doamna Weston fusese încântată dinainte şi acum fu din nou încântată; Emma se alătură laudelor ei, iar pianul, făcându-se diferenţierile de rigoare, fu declarat cu desăvârşire ca foarte promiţător.

— Oricine ar fi acela care a făcut comisionul domnului colonel Campbell, zise Frank Churchill zâmbind către Emma, n-a ales prost. Am auzit multe despre gustul colonelului Campbell la Weymouth, şi dulceaţa sunetelor este exact ceea ce îi plăcea lui şi celorlalţi din familie. Probabil, domnişoară Fairfax, fie că i-a dat foarte amănunţite instrucţiuni prietenului, fie că a scris el însuşi la Broadwood. Nu credeţi?

Jane nu-şi întoarse privirea. Putea să nu fi auzit, pentru că doamna Weston îi vorbise în acelaşi timp.

— Nu-i cinstit, zise Emma. Am făcut şi eu o presupunere la întâmplare. N-o întrista!

Îşi clătină capul zâmbind şi în privire i Se citea prea puţină îndoială şi prea puţină milă. Imediat după aceea începu din nou:

— Ce mult se bucură acum prietenii dumitale din Irlanda de plăcerea pe care ţi-au făcut-o. Cred că se gândesc foarte mult la dumneata şi se întreabă în ce zi exact vei primi instrumentul. Credeţi că domnul colonel Campbell ştie exact ce se întâmplă acum? Crezi că a trimis un comisionar direct sau a dat numai nişte instrucţiuni vagi, fără să precizeze momentul, lăsând să depindă totul de împrejurări convenabile?

Se opri; ea auzise în mod sigur şi nu putea evita un răspuns:

— Până nu primesc o scrisoare de la domnul colonel Campbell, zise ea cu un glas de un calm forţat, nu pot să cred nimic cu certitudine. Fac numai presupuneri.

— Presupuneri, da, presupunerile sunt câteodată adevărate, câteodată nu. Aş vrea să pot presupune când am să termin cu şurubul ăsta. Ce zici, domnişoară Woodhouse, ce prostii poate să spună omul dacă se apucă să vorbească atunci când lucrează. Lucrătorii adevăraţi, îmi închipui, îşi ţin gura. Dar noi, lucrătorii gentlemeni, dacă auzim un cuvânt… Domnişoara Fairfax zicea ceva despre presupuneri. Am terminat, în fine. Doamnă, am plăcerea (către doamna Bates) să vă înapoiez ochelarii vindecaţi, deocamdată.

Îi mulţumiră foarte călduros, atât mama cât şi fiica; pentru a scăpa puţin de cea de-a doua, se duse la pian şi o rugă pe domnişoara Fairfax, care mai era încă pe scaun, să mai cânte ceva.

— Dacă sunteţi aşa de drăguţă, un vals din cele pe care le-am dansat aseară; aş vrea să le retrăiesc. Dumitale nu ţi-au plăcut atât de mult, tot timpul arătai obosită. Cred că ai fost bucuroasă că nu mai dansăm, dar eu aş fi dat totul de pe lume pentru încă o jumătate de oră.

Ea cânta.

— Ce fericire să auzi din nou o melodie care te-a făcut o dată fericit. Dacă nu greşesc, asta s-a dansat la Weymouth.

Se uită la el o clipă, se înroşi tare şi începu să cânte altceva. El luă nişte note de pe un scaun de lângă pian şi, întorcându-se spre Emma, zise:

— Iată ceva cu totul nou pentru mine. Îl ştii? Cramer! Şi iată un set de noi melodii irlandeze. La asta te poţi aştepta de la ei. Foarte bine a gândit domnul colonel Campbell, nu? Ştia că domnişoara Fairfax nu are partituri aici. Mi se pare vrednică de cinste această atenţie, arată că totul e pornit din inimă. Nimic făcut în grabă, nimic făcut pe jumătate. Numai o dragoste adevărată putea să-l îndemne.

Emma ar fi vrut să nu facă aluzii atât de directe şi totuşi nu putea să nu fie amuzată şi, când întorcându-şi privirea spre Jane Fairfax văzu urma unui zâmbet, când văzu că în ciuda roşeţii vinovate zâmbetul ascundea plăcere, avu mai puţine remuşcări şi se distra cu mai puţine scrupule. Această amabilă, perfectă şi fără reproş Jane Fairfax nutrea, se pare, sentimente vrednice de dispreţ.

Frank îi aduse toate partiturile şi se uitară împreună la ele. Emma profită de ocazie ca să-i şoptească:

— Vorbeşti prea direct. Probabil că înţelege.

— Sper că înţelege. Aş vrea să mă înţeleagă. Nu mi-e deloc ruşine de ce vreau să spun.

— Dar, zău, mie mi-e pe jumătate ruşine şi tare-aş vrea să nu-mi fi venit ideea asta niciodată.

— Eu sunt fericit că ţi-a venit şi că mi-ai spus-o şi mie. Acum am cheia tuturor purtărilor ei ciudate. Lasă ruşinea pe seama ei. Dacă face ceva nepermis, trebuie să-i fie ruşine.

— Nu cred că e cu totul lipsită de ruşine.

— N-o prea văd dând semne. Acum cântă „Robin Adair”, bucata lui favorită.

Puţin după aceea, domnişoara Bates, trecând pe lângă fereastră, îl văzu pe domnul Knightley, călare, nu departe de casa lor.

— Domnul Knightley, ia te uită! Trebuie să-i vorbesc, dacă e posibil să-i mulţumesc. Dar nu vreau să deschid fereastra aici să nu răciţi. Pot să mă duc la mama în cameră. Cred că o să intre dacă o să afle cine e înăuntru. Ce bine că aţi venit cu toţii. Ce onoare pentru cămăruţa noastră!

Trecu în camera de alături fără să înceteze să vorbească, deschise fereastra şi-i atrase imediat atenţia domnului Knightley. Fiecare silabă din conversaţia lor se auzea perfect, de parcă ar fi fost în aceeaşi cameră.

— Ce faceţi, ce mai faceţi? Foarte bine, mulţumesc. Mulţumim pentru trăsură. Am sosit la timp, mama tocmai ne aştepta. Dar, vă rog, intraţi, vă rog. Sunt aici prieteni de-ai dumneavoastră.

Aşa începu domnişoara Bates şi domnul Knightley părea hotărât să se facă auzit la rându-i, pentru că zise pe un ton ferm şi poruncitor:

— Ce mai face nepoata dumneavoastră, domnişoară Bates? Vreau să ştiu dacă sunteţi bine cu toate, dar măi ales nepoata dumneavoastră. Ce face domnişoara Fairfax, sper că n-a răcit aseară. Azi cum se simte? Spuneţi-mi ce face domnişoara Fairfax?

Şi domnişoara Bates fu nevoită să răspundă direct pentru că el nu voia să asculte nimic altceva. Cei care îi auzeau erau amuzaţi şi doamna Weston îi aruncă Emmei o privire plină de subînţeles. Dar Emma tot mai clătina din cap, sceptică.

— Mulţumesc foarte mult! Mulţumesc foarte, foarte mult pentru trăsură, reluă domnişoara Bates.

El i-o tăie cu:

— Mă duc la Kingston. Aveţi nevoie de ceva?

— O, Doamne, la Kingston? Doamna Cole spunea deunăzi că are nevoie de ceva de la Kingston.

— Doamna Cole poate să-şi trimită servitorii; ce-aş putea să fac pentru dumneavoastră?

— Nu, mulţumesc, dar vă rog, intraţi! Cine credeţi că e aici? Domnişoara Woodhouse şi domnişoara Smith au fost aşa drăguţe să vină să audă pianul. Vă rog, lăsaţi calul la Crown şi veniţi!

— Ei, zise el nehotărât, poate doar cinci minute.

— Sunt şi doamna Weston şi domnul Frank Churchill. Ce minunat, atâţia prieteni!

— Nu, nu acum, mulţumesc. Nu pot să pierd nici un minut, trebuie să ajung la Kingston cât se poate de repede.

— Ah, dar vă rog, intraţi un pic! Toţi vor fi atât de fericiţi să vă vadă.

— Nu, nu, e prea multă lume. Vin altă dată să ascult pianul.

— Ei, bine, dar îmi pare foarte rău. Ah, domnule Knightley ce petrecere minunată aseară! Ce plăcere! Aţi mai văzut vreodată asemenea dans? Nu era minunat? Domnişoara Woodhouse şi domnul Frank Churchill, n-am mai văzut niciodată aşa frumuseţe de pereche!

— A, minunat într-adevăr! Sunt de aceeaşi părere, n-am încotro, pentru că am impresia că domnişoara Woodhouse şi domnul Frank Churchill aud tot ce vorbim şi (ridicând mai mult vocea) nu văd de ce n-am pomeni-o şi pe domnişoara Fairfax. Cred că domnişoara Fairfax dansează foarte bine şi doamna Weston ştie atât de bine să acompanieze, aş zice, fără exagerare, cel mai bine din toată Anglia. Acum, dacă prietenii noştri ar fi nişte oameni recunoscători, ar zice ceva de bine despre dumneavoastră şi despre mine, cât se poate de tare. Dar n-am timp să stau şi să ascult.

— Ah, domnule Knightley, numai un moment. Am ceva important. Am fost aşa de uimită. Jane şi cu mine suntem aşa de uimite din cauza merelor!

— Ce s-a întâmplat?

— Când te gândeşti că ne-aţi trimis toate merele dumneavoastră de iarnă. Ziceaţi că aveţi prea multe şi acum nu v-a rămas nimic. Am fost aşa de surprinse. Doamna Hodges are dreptate să se supere. Ne-a spus William Larkins. N-ar fi trebuit să faceţi asta, zău aşa. Ah, a plecat, nu suportă să primească mulţumiri. Dar credeam că o să stea, ar fi fost păcat să nu zic nimic despre mere (întorcându-se în cameră): N-am reuşit. Domnul Knightley nu are timp să se oprească. Merge la Kingston. M-a întrebat dacă poate să facă ceva.

— Da, zise Jane, am auzit ce amabil a fost să se ofere. Am auzit tot.

— A, da, draga mea, cred că s-a auzit, pentru că, ştii, uşa era deschisă, şi fereastra, şi domnul Knightley vorbea tare. Aţi auzit tot, desigur. „Pot să fac ceva pentru dumneavoastră la Kingston?” a zis el, şi eu am pomenit numai… „Vai, domnişoară Woodhouse, trebuie să plecaţi? Dar abia aţi venit, ce drăguţ din partea dumneavoastră!”

Emma credea într-adevăr că trebuie să plece acasă, vizita durase deja prea mult şi când se uitară la ceas văzură că cea mai mare parte a dimineţii se dusese şi doamna Weston cu însoţitorul ei puteau numai să le conducă până la Hartfield şi să pornească înapoi spre Randalls.