CAPITOLUL XXVI
Frank Churchill se întoarse. La Hartfield nu se află însă că-l lăsase pe tatăl său să aştepte cu masa, pentru că doamna Weston ţinea la părerea bună a domnului Woodhouse şi nu voia să trădeze micile imperfecţiuni care puteau fi ascunse.
Se întoarse, se tunsese şi îşi râse de el însuşi cu multă graţie, dar fără să pară deloc ruşinat de ce făcuse. Nu avea motive să lase părul să-i crească până-i acoperea toată faţa; nu avea motive să facă economie, dacă era vorba să-şi menţină buna dispoziţie. Era la fel de îndrăzneţ şi de vioi ca de obicei şi, după ce îl văzu, Emma medita astfel: „Nu ştiu cum ar trebui să fie, dar, în mod cert, prostiile încetează să fie prostii când sunt făcute de oameni inteligenţi şi cu suficientă obrăznicie. Răutatea, oricum ar fi, e răutate, dar nebuniile nu sunt întotdeauna nebunii. Depinde de caracterul celor care le fac. Domnul Knightley, nu e deloc superficial şi prost. Dacă ar fi, ar fi făcut asta cu totul altfel. Fie s-ar fi lăudat cu realizarea lui, fie i-ar fi fost ruşine. Ar fi fost fie ostentativ ca un filfizon, fie evaziv, ca orice spirit slab, incapabil să-şi apere vanităţile. Nu, sunt perfect sigură că nu e superficial, nici prost.”
Ziua de marţi aducea perspectiva de a-l vedea din nou şi pentru un timp mai îndelungat decât până acum. Avea ocazia să-i judece purtările şi, prin deducţie, să înţeleagă ce intenţii avea în legătură cu ea, să vadă când va fi momentul să devină mai rece şi să ghicească ce vor spune cei din jur când îi vor vedea pentru prima oară împreună.
Voia să fie foarte fericită, în ciuda faptului că toate aveau să se petreacă la doamna Cole; ea nu putea să uite că, printre scăderile domnului Elton, chiar în zilele lui bune, dorinţa de a lua masa la familia Cole o deranjase cel mai mult.
Pentru tatăl ei, totul fusese aranjat cum nu se poate mai bine, veneau şi doamna Bates şi doamna Goddard şi ultima ei îndatorire, plăcută, înainte de a pleca de acasă, fu să le salute respectuos, când se aşezară împreună, după cină. Tatăl ei observă drăgăstos ce rochie frumoasă are şi ea încercă să facă tot ce putea pentru cele două doamne, oferindu-le bucăţi mari de tort, pahare de vin pline, pentru că ştia că după plecarea ei grija tatălui ei pentru constituţia lor le va impune o asceză nedorită.
Când ajunseră la doamna Cole, în faţa lor mai era o trăsură şi îi făcu plăcere să vadă că era a domnului Knightley, pentru că nu ţinea cai şi avea puţini bani de aruncat şi destulă sănătate, dinamism şi independenţă, era mult prea dispus, după Emma, să se deplaseze cum o fi şi să nu folosească trăsura atât de des cât s-ar fi cuvenit pentru stăpânul de la Donwell Abbey. Avu ocazia să-şi arate aprobarea caldă, din inimă, pentru că el veni s-o ajute să coboare.
— Ai venit aşa cum se cuvine, zise ea, ca un gentleman. Îmi pare bine că te văd aşa.
— Ce noroc să sosim în acelaşi timp, pentru că, dacă ne-am fi întâlnit în salon, mă îndoiesc că ai fi observat că sunt mai gentleman ca de obicei. Nu ţi-ai fi dat seama cum am venit după felul cum arăt sau mă port.
— Ba da, sunt sigură. Cei care sosesc într-un mod nedemn de i arată totdeauna agitaţi, conştienţi de asta. Presupun că îţi închipui că te descurci foarte bine, dar ai un aer de bravadă, de nepăsare afectată. Văd asta de câte ori te întâlnesc în asemenea împrejurări. Acum nu ai nimic de dovedit. Nu-ţi mai e teamă să se creadă că îţi e ruşine. Nu mai încerci să fii mai înalt decât toată lumea. Acum voi fi realmente fericită să intrăm împreună.
— Fetiţă proastă, fu răspunsul lui, dar fără mânie.
Emma avea motive să fie la fel de mulţumită de ceilalţi musafiri. Fu primită cu respect şi cordialitate, ceea ce nu putea să-i facă decât plăcere, şi i se acordă toată importanţa pe care şi-o putea dori. Când sosi familia Weston, cele mai drăgăstoase priviri, cea mai mare admiraţie se îndreptară spre ea, atât din partea soţului cât şi a soţiei. Fiul se apropie de ea cu o grabă veselă, ceea ce dovedea că ea îl interesează cel mai mult şi la masă descoperi că se aşezase lângă ea şi, după cum era încredinţată, făcuse unele eforturi pentru asta.
Era lume destul de multă, căci venise şi o familie de oameni cumsecade de la ţară, prieteni ai familiei Cole, şi bărbaţi din familia domnului Cox, avocatul din Highbury. Cât priveşte femeile, cele mai lipsite de rang erau domnişoarele Bates, domnişoara Fairfax şi domnişoara Smith şi ele urmau să vină mai târziu. De îndată ce se aşezară la masă, se dovedi că erau prea mulţi ca subiectul să fie general şi când epuizară discuţiile despre evenimentele politice şi despre domnul Elton, Emma putu să-şi dedice” în întregime atenţia galanteriilor vecinului ei. Se simţi obligată să fie atentă când auzi, de departe, numele Janei Fairfax. Se părea că doamna Cole spunea ceva despre ea şi promitea să fie interesant. Ascultă şi îşi dădu seama că merita. Fantezia Emmei, de care era atât de încântată, primi o nouă doză de amuzament. Doamna Cole spunea că trecuse pe la doamna Bates şi de îndată ce intrase fusese uimită la vederea unui pian, un instrument foarte elegant, nu un pian cu coadă, ci o pianină, dar destul de mare şi esenţialul în toată povestea, concluzia dialogului plin de surprize şi întrebări, de felicitări din partea ei şi explicaţii din partea domnişoarei Bates, era că acest pian sosise cu o zi înainte de la magazinul Broadwood, spre marea surprindere atât a mătuşii, cât şi a nepoatei, cu totul neaşteptat, că, la început, după câte spune domnişoara Bates, Jane nu ştia bine ce să facă, era prea uluită ca să ghicească cine îl comandase, dar acum erau amândouă mulţumite cu explicaţia că nu putea veni decât dintr-un singur loc – desigur, trebuie să fie de la domnul colonel Campbell.
— Nimeni n-ar putea să-şi închipuie altceva, adăugă doamna Cole, şi chiar m-am mirat că s-au îndoit vreo clipă de asta. Dar se pare că Jane a primit de curând o scrisoare de la ei, în care nu se spune nimic, nici un cuvinţel despre pian. Ea ştie mai bine cum se poartă ei, dar nu cred că are vreo importanţă dacă au scris sau nu. Poate au vrut să-i facă o surpriză.
Mulţi fură de acord cu doamna Cole, toţi cei care vorbiră căzură de acord că trebuie să fie un cadou de la domnul colonel Campbell şi se bucurară de asemenea că i se făcuse un asemenea dar. Erau destui care voiau să vorbească, aşa că Emma putu să-şi lase gândurile în voie şi să asculte ce spunea doamna Cole:
— Drept să spun, nici nu ştiu dacă mi-a mai făcut ceva atâta plăcere. Întotdeauna mi-a părut rău că Jane Fairfax, care cântă atât de bine, nu are pian. Era păcat, mai ales dacă ne gândim în câte case nu stau degeaba nişte piane minunate. Ne-a dat o palmă, ca să zic aşa, că tocmai ieri îi spuneam domnului Cole că mi-e ruşine să mă uit la pianul nostru cel mare din salon. Eu nu ştiu să deosebesc o notă de alta, şi fetiţele noastre, care de-abia au început, s-ar putea să nu facă nimic din asta, şi biata Jane Fairfax, care stăpâneşte muzica atât de bine, n-are nici un fel de instrument, nici măcar o prăpădită de spinetă, din aia veche. Chiar ieri îi spuneam asta domnului Cole, şi el zicea că am dreptate, numai că lui ii place aşa de mult muzica, încât nu s-a putut opri să-l cumpere, în speranţa că cineva dintre bunii noştri vecini va avea bunătatea să-l folosească mai bine decât noi. Tocmai de asta l-a şi cumpărat, altfel ar trebui să ne fie ruşine. Să sperăm că în seara asta domnişoara Woodhouse se va îndupleca să-l încerce.
Domnişoara Woodhouse îşi dădu consimţământul, aşa cum se cuvine, şi văzând că nu se mai putea afla nimic de la doamna Cole, se întoarse spre Frank Churchill:
— De ce zâmbeşti aşa? zise ea.
— Ei, dar dumneata?
— Eu? Cred că zâmbesc de plăcere că domnul colonel Campbell e aşa de bogat şi de generos. Frumos cadou!
— Foarte.
— Mă întreb de ce nu i l-a făcut mai demult.
— Poate că domnişoara Fairfax nu a stat niciodată aşa de mult aici.
— Sau de ce nu i-a împrumutat pianul lor, care e probabil la Londra şi nu-l atinge nimeni?
— Acela e un pian de concert şi poate că s-a gândit că e prea mare pentru casa doamnei Bates.
— Poţi să spui ce vrei, dar după cum arăţi, se vede că gândeşti la fel ca mine.
— Nu ştiu, cred că mă socoteşti mai perspicace decât sunt. Zâmbesc pentru că zâmbeşti dumneata şi voi bănui probabil ceea ce văd că bănuieşti dumneata. Dar, deocamdată, nu văd ce poate fi pus la îndoială. Dacă nu e colonelul Campbell, cine poate fi?
— Ce-ai spune de doamna Dixon?
— Doamna Dixon! Foarte adevărat! Zău! Nu mă gândisem la doamna Dixon. Probabil că ştie, la fel de bine ca tatăl ei, ce binevenit ar fi un pian şi poate că felul în care a fost trimis, misterul, surpriza, seamănă mai degrabă cu un complot al unei femei tinere decât al unui bărbat bătrân. Cred că e vorba de doamna Dixon. Ţi-am spus că bănuielile dumitale le vor călăuzi pe ale mele.
— Dacă e aşa, trebuie să-ţi măreşti bănuiala ca să cuprinzi şi pe domnul Dixon.
— Domnul Dixon? Foarte bine, acum îmi dau seama că trebuie să fie un cadou din partea doamnei şi domnului Dixon. Tocmai vorbeam alaltăieri şi îţi spuneam ce mult admiră el talentul ei la muzică.
— Da, şi ceea ce mi-ai spus mi-a confirmat o idee pe care o aveam de mai înainte. Nu vreau să judec bunele intenţii ale domnului Dixon şi nici pe ale domnişoarei Fairfax, dar nu pot să nu bănuiesc şi că, după ce a cerut-o în căsătorie pe prietena ei, a avut nefericirea să se îndrăgostească de ea sau şi-a dat seama că ea are-o oarecare afecţiune pentru el. Poţi să faci o mie de presupuneri fără să ghiceşti adevărul, dar sunt sigură că trebuie să fi avut un motiv special să vină la Highbury, în loc să meargă cu familia Campbell în Irlanda. Aici duce, probabil, o viaţă de privaţiuni şi lipsuri, acolo s-ar fi putut distra. Cât priveşte pretextul cu aerul din satul natal, cred că e o scuză inventată. Dacă ar fi fost vară mai mergea, dar ce bine poate să-ţi facă aerul din satul natal în ianuarie, februarie şi martie? în cazurile de sensibilitate a sănătăţii sunt mai potrivite focurile bune şi trăsurile bine căptuşite. Nu-ţi cer să adopţi toate bănuielile mele, deşi eşti atât de nobil, încât eşti gata să o faci, dar ţi-o spun cinstit.
— Şi, pe cuvântul meu, par nişte bănuieli destul de întemeiate. Pot declara pe proprie răspundere că domnul Dixon prefera în mod decis s-o audă pe ea cântând şi nu pe logodnica lui.
— Şi apoi, i-a salvat viaţa. Ai auzit despre asta? O petrecere pe vapor şi ea era să cadă în apă. El a prins-o.
— Da, aşa e, eram de faţă, printre invitaţi.
— Erai, zău? Ei, dar n-ai observat nimic, desigur, pentru că văd că ideea ţi se pare cu totul nouă. Dacă aş fi fost acolo, sunt sigură că aş fi descoperit ceva.
— Probabil că da. Dar eu, prostul de mine, n-am văzut decât ce s-a petrecut, că domnişoara Fairfax a fost aproape smulsă de pe vas şi că domnul Dixon a prins-o. S-a petrecut totul într-o clipă. Şi, deşi spaima şi neliniştea care au urmat au fost foarte mari şi au durat mai mult – da, cred că nici după jumătate de oră nu erau liniştiţi —, totuşi, agitaţia era prea generală ca să-ţi dai seama dacă cineva este îngrijorat în mod special. Nu vreau să spun, totuşi, că dumneata n-ai fi făcut descoperiri.
Conversaţia fu întreruptă. Erau chemaţi să contribuie la risipirea atmosferei de stânjeneală din pauza prea lungă dintre două feluri şi să se comporte la fel de politicos şi formal ca ceilalţi. Dar când masa fu din nou acoperită de bunătăţi, când toate farfuriile fură aşezate la locul lor şi toată lumea reveni la ocupaţia de a mânca în voie, Emma spuse:
— După mine, sosirea acestui pian e grăitoare. Voiam să mai aflu unele amănunte şi acesta e un amănunt care spune mult. Crede-mă, în curând vom afla că e un cadou de la domnul şi doamna Dixon.
— Şi dacă domnul şi doamna Dixon neagă totul, trebuie să tragem concluzia că e de la familia Campbell.
— Nu, sunt sigură că nu e de la familia Campbell. Domnişoara Fairfax ştie că nu e de la familia Campbell, altfel şi-ar fi dat imediat seama. N-ar fi fost surprinsă dacă l-ar fi putut pune pe seama lor. Poate că nu te-am convins pe dumneata, dar eu m-am convins că domnul Dixon e autorul.
— Zău, mă jigneşti, dacă-ţi închipui că nu sunt convins. Deducţiile dumitale sunt pe deplin convingătoare. La început, când credeam că te mulţumeşti cu explicaţia că domnul colonel Campbell l-a trimis, consideram că e vorba de bunătatea lui paternă şi găseam că e cât se poate de firesc. Dar când ai pomenit de doamna Dixon, am găsit că e mai probabil să fie tributul unei calde prietenii feminine. Dar acum văd totul într-o altă lumină, e un dar din dragoste.
Nu mai avu ocazia să ducă discuţia mai departe. Convingerea lui părea reală, arăta ca şi când ar fi crezut ce spune. Ea nu mai zise nimic, alte subiecte veniră la rând şi restul cinei trecu astfel. Urmă desertul, intrară copiii, vorbiră cu ei, îi admirară, cum se obişnuieşte. Se spuseră câteva lucruri inteligente, câteva tâmpenii curate, dar majoritatea nu erau nici aşa, nici aşa, nimic deosebit de remarcile obişnuite, repetiţiile fără strălucire, ştirile vechi şi glumele fără haz.
Primele doamne nu intraseră de multă vreme în salon, când sosi o altă serie de doamne. Emma era atentă să vadă intrarea drăgălaşei ei prietene şi, dacă nu putea fi entuziasmată de demnitatea şi graţia care lăsau de dorit, putea fi însă fericită că firea ei « atât de uşoară, veselă şi puţin sentimentală, încât îi permite să se bucure de plăceri în durerea pe care i-o pricinuia dezamăgirea din dragoste. Stătea acolo, şi cine şi-ar fi închipuit câte lacrimi vărsase în ultima vreme. Să iasă în lume, frumos îmbrăcată, să arate drăguţă şi să nu spună nimic ajungea pentru a fi deocamdată fericită. Jane Fairfax se mişca şi arăta într-adevăr ca o fiinţă superioară, dar Emma bănuia că ar fi fost bucuroasă să-şi schimbe sentimentele cu ale Harrietei – bucuroasă să cumpere umilinţa de a fi iubit – da, de a-l fi iubit chiar pe domnul Elton, fără succes, în locul copleşitoarei şi primejdioasei plăceri de a se şti iubită de soţul prietenei ei.
Cum era lume foarte multă, nu era nevoie ca Emma să se apropie de ea. Nu voia să vorbească despre pian, se ştia prea conştientă de faptul că e un secret pentru ca interesul şi curiozitatea aparentă să nu i se pară necinstite şi, prin urmare, se ţinu dinadins departe. Dar celelalte începură imediat să vorbească despre acest subiect şi ea observă roşeaţa din obrajii celei care primea felicitările, roşeaţa vinovată care însoţea numele „minunatului meu prieten, domnul colonel Campbell”.
Doamna Weston, bună la inimă şi mare iubitoare de muzică, era foarte curioasă cum s-a întâmplat şi Emma nu putea decât să se amuze văzând perseverenţa ei, insistenţa ei asupra acestui subiect. Avea atâtea de întrebat şi de spus despre ton, pedală, clape şi nu bănuia deloc dorinţa de a vorbi cât se poate de puţin despre asta, pe care ea o vedea atât de clar în ţinuta eroinei.
Curând veniră şi bărbaţii, şi primul dintre primii fu Frank Churchill. Intră ca cel dintâi şi cel mai frumos şi după ce îşi prezentă în trecere omagiile sale domnişoarei Bates şi nepoatei sale, îşi tăie drum spre cealaltă parte a salonului, unde stătea domnişoara Woodhouse şi până nu găsi un loc lângă ea nu voi să se aşeze. Emma îşi dădu seama ce pot să gândească cei de faţă. Ea era obiectul interesului lui şi probabil toată lumea ştia. Îl prezentă prietenei sale, domnişoara Smith, şi, după aceea, la momentul potrivit, auzi impresiile fiecăruia despre celălalt. El „nu mai văzuse niciodată o faţă atât de drăgălaşă şi era încântat de inocenţa ei”, şi ea, „desigur, credea că îi face un compliment cam mare, dar credea, într-adevăr, că semăna puţin cu domnul Elton”. Emma îşi înăbuşi indignarea şi întoarse numai capul, fără a spune nimic.
Schimbă zâmbete complice cu tânărul, uitându-se la Jane Fairfax, dar era mai prudent să evite a spune ceva. El zicea că se grăbise să plece din sufragerie – nu-i plăcea să stea mult pe loc —, era primul gata să plece dacă era posibil, că tatăl său, domnul Knightley, domnul Cox şi domnul Cole rămăseseră într-o discuţie foarte aprinsă despre treburile parohiei, că atât cât stătuse totuşi fusese destul de plăcut, căci găsea că sunt o mână de oameni bine crescuţi şi inteligenţi şi vorbi atât de frumos despre Highbury, i se părea că sunt atât de multe familii simpatice, încât Emma începu să creadă că dispreţuise prea mult satul acesta. Îl întrebă despre societatea din Yorkshire, împrejurimile de la Enscombe şi alte lucruri de acest fel şi din răspunsuri înţelese că, în ce priveşte familia de la Enscombe, nu se petrecea mare lucru. Familiile pe care le vizitau erau foarte nobile şi nu locuiau prin apropiere. Chiar dacă se fixa o dată şi se accepta o invitaţie, exista şansa ca doamna Churchill să nu se simtă bine sau să n-aibă chef să meargă; că nu acceptau să facă noi cunoştinţe şi că, deşi el îşi avea un cerc al său, separat, era destul de greu, trebuia să insiste foarte mult pentru a i se da permisiunea să iasă sau să primească un musafir într-o seară.
Îşi dădu seama că Enscombe nu putea să-l satisfacă şi că Highbury, cu tot ce avea mai bun, putea foarte bine să-i facă plăcere unui tânăr care era ţinut în casă mai mult decât şi-ar fi putut dori. Importanţa lui la Enscombe era foarte evidentă. Nu se lăuda, dar în mod firesc reieşea din conversaţie că îşi convinsese mătuşa să facă unele lucruri, ceea ce unchiul său nu putea, şi când ea riscă şi făcu această observaţie el admise că era încredinţat că, în timp, o va putea convinge să facă orice. Apoi, el pomeni de o împrejurare în care influenţa lui nu-i folosise la nimic. Dorise foarte mult să meargă în străinătate şi insistase să i se dea voie să călătorească, dar ea nici nu voia să audă. Acum, spunea el, începea nici să nu-şi mai dorească asta.
O altă împrejurare când el nu-şi putuse exercita influenţa fusese atunci când voise să se poarte bine cu tatăl său, ghici Emma, dar el nu pomeni nimic despre asta.
— Am făcut o descoperire îngrozitoare, zise el, după o scurtă pauză. Mâine e o săptămână de când sunt aici. A trecut jumătate din timpul pe care-l am de stat. N-am ştiut că zilele zboară aşa de repede. Mâine e o săptămână! Şi de-abia începusem să mă distrez. De abia mă împrietenisem cu doamna Weston şi cu ceilalţi. Nu-mi place să-mi aduc aminte că plec.
— Poate că acum vei începe să regreţi că ţi-ai petrecut o zi întreagă din puţinele pe care le ai la dispoziţie ca să te tunzi.
— Nu, spuse el zâmbind. Asta nu regret deloc. Nu simt nici o plăcere să-mi văd prietenii dacă nu sunt şi eu plăcut la vedere.
Cum veniseră şi ceilalţi domni în salon, Emma se simţi obligată să se întoarcă pentru câteva minute către domnul Cole şi să asculte ce spunea. Când domnul Cole plecă, îl văzu pe Frank Churchill uitându-se fix spre celălalt capăt al salonului la domnişoara Fairfax, care stătea vizavi.
— Ce este? zise ea. El tresări.
— Îţi mulţumesc că m-ai trezit, răspunse el. Cred că am fost foarte nepoliticos, dar, zău, domnişoara Fairfax s-a coafat atât de ciudat, atât de ciudat, că nu-mi pot lua ochii de la ea. N-am văzut niciodată ceva atât de outre. Buclele acelea! Trebuie să fie vreo fantezie de-a ei. Nimeni nu mai arată aşa. Trebuie să mă duc s-o întreb dacă e vreo modă irlandeză. Să mă duc? Da, pe cuvânt că mă duc şi dumneata o să vezi cum reacţionează, dacă se înroşeşte!
Plecă imediat şi în curând Emma îl văzu stând în picioare lângă domnişoara Fairfax şi vorbindu-i, dar cât priveşte efectul celor spuse asupra domnişoarei, el se aşezase din nefericire exact în faţa ei şi ea nu putea să vadă nimic.
Înainte de a se întoarce la scaunul său, i-l ocupă doamna Weston.
— Asta e luxul pe care ţi-l permite o petrecere mare, zise ea. Te poţi apropia de oricine şi vorbi despre orice. Dragă Emma, vreau foarte mult să-ţi spun ceva. Am făcut nişte descoperiri şi planuri, întocmai ca tine, şi trebuie să ţi le spun cât sunt proaspete. Ştii cum au venit aici domnişoara Bates şi nepoata ei?
— Cum! Au fost invitate, nu?
— A, da, dar cum au ajuns aici, în ce mod au venit?
— Cred că pe jos. Cum puteau să vină altfel?
— Foarte adevărat. Ei, bine, acum câteva minute mi-a venit ideea că e foarte trist pentru biata Jane Fairfax să meargă pe jos, acasă, noaptea târziu, pentru că ştii ce frig e. Şi când m-am uitat la ea, deşi arată mai bine ca niciodată, mi s-a părut că are febră şi că poate să răcească foarte uşor. Biata fată! Nu puteam să îndur gândul ăsta, aşa că de îndată ce a venit domnul Weston în salon şi m-am putut apropia de el, i-am vorbit despre trăsură. Poţi să-ţi închipui ce repede a răspuns dorinţelor mele şi, având aprobarea lui, m-am dus direct la domnişoara Bates, s-o asigur că au la dispoziţie trăsura înainte de a pleca noi acasă, pentru că socoteam că asta o va bucura. Biata femeie, ce inimă bună are, a fost foarte recunoscătoare, poţi fi sigură. Nimeni nu are atâta noroc ca ea, dar cu multe mulţumiri, nu trebuie să ne deranjăm, pentru că domnul Knightley le-a adus cu trăsura şi le va conduce acasă. A fost o mare surpriză pentru mine şi m-am bucurat foarte mult, desigur, a fost o mare surpriză însă. O asemenea atenţie, şi atât de bine gândită, e un lucru la care puţini bărbaţi s-ar gândi, pe scurt, cum îi cunosc obiceiurile, sunt gata să cred că a scos trăsura numai de dragul lor. Bănuiesc că n-ar fi scos o pereche de cai pentru el singur şi că asta a fost numai un pretext, ca să le ajute.
— Foarte probabil, zise Emma, nimic mai probabil. Nu ştiu dacă mai e cineva în afară de domnul Knightley care să facă aşa ceva, atât de bun, de grijuliu şi binevoitor cu alţii. Nu e galant, dar e foarte omenos; şi asta, dacă ne gândim că Jane Fairfax e aşa bolnăvicioasă, e un gest omenos din partea lui. Numai domnul Knightley poate face gesturi de bunătate fără ostentaţie. Ştiam că a venit cu trăsura, pentru că am venit în acelaşi timp şi am râs de el, dar n-a suflat un cuvânt.
— Ei, bine, zise doamna Weston, zâmbind, de data asta tu îl crezi mult mai dezinteresat şi binevoitor decât mine. Pentru că, în timp ce vorbeam cu domnişoara Bates, mi-a trecut prin cap o bănuială şi n-am putut scăpa de ea de atunci. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai probabil. Pe scurt, am hotărât că domnul Knightley şi Jane Fairfax se vor căsători. Vezi ce înseamnă să stea omul prea mult cu tine! Ce zici de asta?
— Domnul Knightley şi Jane Fairfax! exclamă Emma, dragă doamnă Weston, cum de te-ai gândit la aşa ceva? Domnul Knightley! Domnul Knightley nu trebuie să se însoare. Doar nu vrei ca micul Henry să piardă moştenirea de la Donwell? O, nu, nu, Henry trebuie să aibă Donwell. Nu pot fi de acord ca domnul Knightley să se căsătorească şi sunt sigură că nu e deloc probabil. Mă uimeşte că te gândeşti la aşa ceva!
— Dragă Emma, ţi-am spus ce m-a făcut să gândesc aşa. Nu doresc această căsătorie, nu doresc să-i fac un rău micului Henry, dar am dedus din fapte, şi dacă domnul Knightley ar vrea să se căsătorească doar n-ai vrea să se abţină din cauza lui Henry, un băieţel de şase ani, care habar n-are cum stau lucrurile?
— Ba da, nu suport ca lui Henry să i se ia dreptul. Să se căsătorească domnul Knightley! Nu, niciodată nu mi-a trecut prin cap aşa ceva şi nu pot să aprob nici acum. Şi de ce tocmai cu Jane Fairfax?
— Ei, doar ştii foarte bine că e favorita lui!
— Dar ar fi o căsătorie nesocotită!
— Nu vorbesc despre cât e de socotită sau nu, ci numai de faptul că e probabilă.
— Nu văd nici o probabilitate, dacă nu ai nici un argument mai bun decât cel pe care mi l-ai spus. Firea lui bună şi omenoasă, după cum îţi spuneam, explică de ajuns povestea cu trăsura. Le stimează foarte mult pe doamnele Bates şi fără Jane Fairfax şi e totdeauna bucuros să poată fi atent cu ele. Dragă doamnă Weston, te rog, nu te apuca să pui la cale căsătorii. Te descurci foarte prost. Jane Fairfax, stăpână la Abbey? O, nu, mă simt revoltată. Spre binele lui, n-aş vrea să facă o asemenea nebunie.
— Ar fi o nesocotinţă, dacă vrei, dar nu o nebunie. În afară de faptul că el e mai bogat şi există şi o mică diferenţă de vârstă, nu văd nimic nepotrivit.
— Dar domnul Knightley nu vrea să se căsătorească. Sunt sigură că nici nu-i trece prin cap. Să nu-i dai dumneata ideea. De ce să se însoare? E foarte fericit singur, cu ferma, cu oile şi cu biblioteca lui şi cu administraţia întregii parohii. Şi-i iubeşte foarte mult pe copiii fratelui său. N-are de ce să se însoare, are ce face şi de afecţiune nu duce lipsă.
— Dragă Emma, atâta timp cât el crede aşa, aşa este. Dar dacă o iubeşte într-adevăr pe Jane Fairfax!
— Prostii! Nici nu-i pasă de Jane Fairfax. În ce priveşte dragostea, sunt sigură că nu-i pasă. Ar face orice pentru ea sau familia ei, dar…
— Ei, zise doamna Weston, râzând, poate cel mai bun lucru care l-ar putea face pentru Jane ar fi să-i ofere un cămin atât de respectabil.
— Dacă asta ar fi un bine pentru ea,- ar fi un rău pentru el. O înrudire ruşinoasă şi degradantă. Cum ar putea-o suporta pe domnişoara Bates ca rudă? Să bată toată ziua la Abbey şi să-i mulţumească mereu pentru bunătatea de a se fi însurat cu Jane? Foarte drăguţ din partea lui, a fost totdeauna un vecin foarte bun, după care trece fără nici o legătură la fusta veche a maică-şi, nu c-ar fi o fustă prea veche, mulţumeşte lui Dumnezeu, fustele lor ţin bine, zău aşa!
— Emma, pentru numele lui Dumnezeu, n-o mai imita. Mă faci să râd şi nu vreau. Şi, pe cuvântul meu, nu cred că domnul Knightley va fi foarte mult deranjat de domnişoara Bates. Mărunţişurile astea îl lasă nepăsător. Poate să-i dea înainte cu vorba, şi dacă vrea să zică şi el ceva, o să vorbească mai tare ca s-o acopere. Problema nu e că ar fi o înrudire nedemnă, ci dacă el o vrea sau nu, şi eu cred că da. L-am auzit de atâtea ori, şi poate şi tu l-ai auzit, vorbind aşa de frumos despre Jane Fairfax. Îl interesează foarte mult, e foarte îngrijorat de sănătatea ei şi foarte preocupat de viitorul ei. L-am auzit vorbind cu atâta căldură despre lucrurile astea. O admiră aşa mult cum cântă la pian şi cu vocea. L-am auzit spunând că ar asculta-o mereu. Ah, draga mea, uitasem o idee care mi-a venit – acest pian, care a fost trimis de cineva, deşi cu toţii ne-am mulţumit să credem că e un cadou de la colonelul Campbell, n-o fi de la domnul Knightley? Nu pot să nu-l bănuiesc. Cred că el e omul care ar putea să facă aşa ceva chiar dacă nu e îndrăgostit.
— Atunci nu e un argument că e îndrăgostit. Dar nu mi se pare deloc probabil. Domnul Knightley nu face nimic misterios.
— L-am auzit exprimându-şi părerea de rău că ea nu are pian, de (mai multe ori, prea des, ca să nu fie ceva ieşit din comun.
— Foarte bine, şi dacă ar fi dorit să-i dea un pian, i-ar fi spus.
— S-ar putea să aibă unele scrupule, din delicateţe, dragă Emma. Am convingerea că de la el vine. Sunt sigură că n-a scos o vorbă când doamna Cole ne-a spus despre asta la masă.
— Ţi-a venit o idee, doamnă Weston, şi o duci prea departe, aşa cum mi-ai reproşat mie că fac. Nu văd nici un semn de dragoste. Nu cred nimic despre pian şi fără dovezi grăitoare refuz să cred că domnul Knightley ar avea de gând să se însoare cu Jane Fairfax.
Continuară să argumenteze câtva timp şi Emma câştiga teren faţă de ideea prietenei sale, pentru că, între ele două, doamna Weston era obişnuită să cedeze, până când agitaţia din salon le dădu de veste că ceaiul s-a terminat şi se pregăteşte pianul şi, în aceeaşi clipă, domnul Cole se apropie s-o invite pe domnişoara Woodhouse să le facă onoarea să-l încerce. Frank Churchill, despre care uitase cu totul în conversaţia aprinsă cu doamna Weston după ce el se aşezase lângă Jane Fairfax, veni şi el după domnul Cole să adauge invitaţia lui insistentă şi cum, în toate privinţele, Emmei îi plăcea să fie prima, îşi dădu politicos consimţământul.
Îşi cunoştea foarte bine limitele şi nu voia să încerce nici o bucată de care nu era sigură. Nu-i lipseau nici gustul, nici spiritul când era vorba de bucăţi mici, care sunt cântate pretutindeni, şi ştia să-şi acompanieze vocea destul de bine. Un alt acompaniament pentru vocea ei o surprinse plăcut: Frank Churchill o seconda uşor, dar corect. I se ceru iertare, după cuviinţă, la sfârşitul cântecului, şi urmară politeţurile obişnuite. Fu acuzat că are o voce încântătoare şi cunoaşte perfect muzica, ceea ce el negă după cuviinţă şi spuse că, pe scurt, habar n-avea de muzică şi n-avea nici un pic de voce. Mai cântară o dată împreună şi apoi Emma dădu locul domnişoarei Fairfax, care cântă mult mai bine decât ea atât la pian, cât şi vocal, lucru pe care Emma nu încercase niciodată să-l ascundă în faţa propriei conştiinţe.
Cu inima îndoită, se aşeză ceva mai departe de pian, ca să asculte. Frank Churchill cântă din nou. Mai cântaseră încă o dată sau de două ori împreună la Weymouth. Dar atenţia Emmei fu atrasă de domnul Knightley, care asculta cu cea mai vie plăcere şi începu să depene un nou şir de gânduri legate de bănuielile doamnei Weston, pe care sunetele dulci ale celor două voci reunite îl întrerupeau numai din când în când. Nu încetase să aibă obiecţii la căsătoria domnului Knightley. Nu vedea decât rău în asta. Ar fi o mare dezamăgire pentru domnul John Knightley şi în consecinţă şi pentru Isabella. O adevărată nedreptate pentru copii, o schimbare umilitoare şi o pierdere materială pentru ei toţi. Tatăl ei avea să fie frustrat de una din plăcerile lui zilnice şi, în ce o privea, nu putea suporta deloc gândul că Jane Fairfax poate să devină stăpână la Abbey. Să se dea toţi la o parte din calea unei doamne Knightley? Nu. Domnul Knightley nu trebuie să se însoare niciodată. Micul Henry trebuie să rămână moştenitorul moşiei Donwell.
Deodată, domnul Knightley se uită în spate şi veni să se aşeze lângă ea. Vorbiră mai întâi despre muzică. Admiraţia lui era desigur foarte călduroasă, totuşi, gândi ea, n-ar fi frapat-o dacă nu ar fi fost discuţia cu doamna Weston. Ca să-l pună la încercare, începu să vorbească despre bunătatea lui de a le fi adus pe mătuşă şi pe nepoată cu trăsura şi deşi răspunsul său vădea dorinţa de a termina repede subiectul, i se păru că dovedeşte numai obişnuinţa lui de a nu zăbovi prea mult asupra propriei sale bunătăţi.
— Adesea îmi pare rău, zise ea, că nu pot să pun la dispoziţie şi trăsura noastră în asemenea ocazii. Aş vrea din toată inima, dar ştii ce imposibil i s-ar părea tatei să-l obosească pe James pentru un atare scop.
— Nu încape nici o îndoială, nu încape nici o îndoială, răspunse el, dar te cred că simţi deseori dorinţa de a face asta, şi zâmbi cu o plăcere atât de vizibilă, izvorâtă din această convingere, încât ea trebui să continue:
— Cadoul ăsta de la familia Campbell, zise ea, pianul ăsta, foarte drăguţ din partea lor.
— Dar, răspunse el fără să pară deloc stânjenit, dar ar fi făcut mai bine s-o anunţe cumva. Surprizele sunt nişte lucruri prosteşti. Plăcerea nu e mai mare şi se pot ivi inconveniente foarte mari. Mă aşteptam la mai multă înţelepciune din partea colonelului Campbell.
Din acel moment, Emma putea să jure că domnul Knightley nu avea nici un amestec în dăruirea pianului. Dar se mai îndoia totuşi dacă era cu totul indiferent, dacă nu cumva era într-adevăr îndrăgostit. Spre sfârşitul celui de-al doilea cântec, vocea Janei deveni răguşită:
— Ajunge, zise el când terminară, gândind cu glas tare, ai cântat destul pentru o seară, acum, potoleşte-te.
Cu toate acestea, toată lumea o rugă să mai cânte unul, unul singur, nu voiau s-o obosească pe domnişoara Fairfax, sub nici un motiv, şi doreau numai un singur cântec. Se auzi vocea lui Frank Churchill:
— Cred că pe ăsta poţi să-l cânţi fără efort. Vocea întâi e un fleac, vocea a doua e mai grea.
Domnul Knightley se înfurie.
— Individul ăsta, zise el indignat, nu se gândeşte la altceva decât să facă pe nebunul cu vocea lui. Asta nu se poate. Şi, atin-gând-o pe domnişoara Bates, care tocmai trecea pe lângă el:
— Domnişoară Bates, cum puteţi s-o lăsaţi pe nepoata dumneavoastră să răguşească de atâta cântat? Mergeţi şi interveniţi! Nu au nici o milă!
Domnişoara Bates, în grija ei pentru Jane, de-abia dacă avu timp să mulţumească şi ieşi în faţă pentru a pune capăt cântatului. Aici se termină partea concertistică a serii, pentru că domnişoara Woodhouse şi domnişoara Fairfax erau singurele tinere care ştiau să cânte. Dar, curând după aceea, nici cinci minute, propunerea de a dansa – venind nu se ştie de unde – fu atât de eficient sprijinită pe domnul şi doamna Cole, încât toate lucrurile fură date la o parte, pentru a lăsa spaţiul necesar. Doamna Weston, care ştia să acompanieze ca nimeni alta, se şi aşezase la pian şi începuse un vals irezistibil. Frank Churchill se apropie cu desăvârşită galanterie de Emma, îi luă mâna şi o conduse în mijlocul camerei. Aşteptând să se formeze şi celelalte perechi, Emma găsi timp, în ciuda complimentelor pe care le primea pentru vocea şi gustul ei, să se uite în jur şi să vadă ce se întâmpla cu domnul Knightley. Aceasta ar fi o încercare. În general, nu-i plăcea să danseze. Dacă va fi dornic s-o invite pe Jane Fairfax acum, asta ar putea fi o dovadă. Deocamdată însă nu părea să se grăbească. Nu, vorbea cu doamna Cole, privea indiferent. Jane fu invitată de altcineva şi el tot mai vorbea cu doamna Cole.
Emma nu mai era neliniştită pentru Henry, va fi în mod sigur moştenitorul, şi conduse dansul cu deplină însufleţire şi plăcere. Nu se putură aduna mai mult de cinci perechi, dar faptul era aşa de rar şi neaşteptat şi totul devenea încântător când avea un partener care i se potrivea atât de bine. Erau o pereche minunată.
Din nefericire, nu se putură acorda decât două dansuri. Era târziu şi domnişoara Bates voia să plece acasă, îngrijorată din cauza mamei sale. După câteva încercări de a obţine permisiunea să înceapă din nou, fură nevoiţi să-i mulţumească doamnei Weston, să se întristeze şi să termine.
— Poate e mai bine aşa, zise Frank Churchill, conducând-o pe Emma la trăsură. Ar fi trebuit s-o invit pe domnişoara Fairfax, şi dansează atât de molatec, încât nu mi-ar fi făcut nici o plăcere, după ce am dansat cu dumneata.
