CAPITOLUL XXVII.

EMMA NU REGRETA CA FĂCUSE CONCESIA de a merge la familia Cole. Vizita îi lăsase multe amintiri plăcute pentru a doua zi şi tot ceea ce s-ar putea presupune că pierduse pentru că nu avusese demnitatea să stea acasă era compensat din plin de strălucirea succesului. Probabil, domnul şi doamna Cole erau încântaţi de ea, ce oameni cumsecade, meritau să fie fericiţi, lăsase în urma ei un renume care nu va muri curând.

Fericirea perfectă – chiar şi atunci când e în domeniul amintirilor – nu e un lucru uşor de găsit: erau două lucruri de care nu era tocmai satisfăcută. Se întreba dacă nu cumva îşi călcase datoria ei de femeie faţă de altă femeie, trădându-şi bănuielile despre Jane Fairfax în faţa lui Frank Churchill. Nu era prea corect, dar ideea o obsedase atât de tare încât îi scăpase, şi faptul că el aprobase tot ce îi spusese ea era un compliment la adresa perspicacităţii ei, ceea ce făcea să nu fie prea sigură dacă ar fi trebuit să-şi ţină gura.

Celălalt motiv de regret era legat tot de Jane Fairfax, şi în această privinţă nu avea nici o îndoială. Fără echivoc sau prefăcătorie, îşi regreta inferioritatea în ce priveşte interpretarea muzicii. Deplângea din toată inima lenea de care dăduse dovadă în copilărie şi se aşeză la pian şi exersa cu forţă o oră şi jumătate.

Fu întreruptă de venirea Harrietei şi, dacă laudele ei ar fi putut-o mulţumi, ar fi fost repede consolată.

— Ah, dacă aş putea cânta şi eu ca dumneavoastră şi domnişoara Fairfax!

— Nu ne pune pe acelaşi plan, Harriet. Pe lângă ea, eu sunt ca o lampă pe lângă soare.

— O, doamne, eu cred că dumneavoastră cantaţi mai bine. Cred că interpretaţi la fel de bine ca ea. Sunt sigură că mie îmi face mai multă plăcere să vă aud pe dumneavoastră. Toată lumea, aseară, spunea ce bine cântaţi.

— Acei care ştiu ceva muzică trebuie să fi simţit diferenţa. Adevărul este Harriet, că eu cânt destul de bine pentru a merita laudele, însă Jane Fairfax cânta cu mult mai bine.

— Ei, eu totdeauna o să cred că dumneavoastră cântaţi la fel de bine ca şi ea şi, dacă e vreo diferenţă, nu se observă. Domnul Cole zicea că aveţi atâta gust, şi domnul Frank Churchill a vorbit destul de mult despre gustul dumneavoastră şi spunea că el preţuieşte mai mult gustul decât interpretarea.

— Dar Jane Fairfax dispune de amândouă, Harriet!

— Sunteţi sigură? Am văzut că interpretează bine, dar nu ştiu dacă are gust. Nimeni n-a spus nimic în sensul ăsta şi mie nu-mi place muzica italiană, nu se înţelege un cuvânt. În afară de asta, cânta atât de bine pentru că trebuie, doar va fi guvernantă. Domnişoarele Cox se întrebau aseară dacă va putea căpăta un post la o familie mai acătării. Cum vi s-au părut domnişoarele Cox?

— Ca de obicei, foarte vulgare.

— Mi-au spus ceva, zise Harriet şovăind, dar n-are nici o importanţă.

Emma fu nevoită să întrebe ce i-au spus, deşi îi era teamă să nu fie vorba de domnul Elton.

— Mi-au spus că domnul Martin a fost la ei la cină, sâmbăta trecută.

— Ah!

— A venit la tatăl lor cu nişte afaceri şi el l-a invitat la cină.

— Ah!

— Am vorbit mult despre el, mai ales cu Anne Cox. Nu ştiu ce a vrut să spună, dar m-a întrebat dacă o să mai fiu invitată să stau acolo vara viitoare.

— Voia să spună că e impertinentă şi curioasă, aşa cum e Anne Cox de obicei.

— A spus că a fost foarte simpatic, în timpul cinei. A stat lângă ea la masă. Domnişoara Nash crede că oricare din domnişoarele Cox ar fi gata să se mărite cu el.

— Foarte probabil. Cred că sunt, fără excepţie, cele mai vulgare fete din Highbury.

Harriet avea de făcut cumpărături la Ford. Emma găsi că cel mai bine ar fi să o însoţească. Era posibil să întâlnească din nou, din întâmplare, pe cineva din familia Martin şi în starea ei actuală să fi fost foarte primejdios.

Harriet, care era tentată de orice şi îşi schimba hotărârea la cel mai mic cuvânt, avea totdeauna nevoie de foarte mult timp pentru a cumpăra ceva. Şi, în timp ce întârzia asupra muselinelor, fără aă se poată decide, Emma se duse la uşă să se mai distreze. Multe nu puteai spera să vezi, nici chiar acolo, în partea cea mai circulată a satului – pe domnul Perry trecând în grabă, pe William Cox intrând la birou, caii de la trăsura domnului Cole întorcându-se de la plimbare sau vreun băiat de la poştă rătăcind pe catârul lui încăpăţânat – acestea erau cele mai interesante lucruri la care se putea aştepta. Atunci când prin faţa ochilor îi trecură brutarul cu tava, o bătrână curăţică îndreptându-se spre casă cu un coş plin de cumpărături, doi câini care se băteau pentru un os murdar şi un şir de copii care căscau gura la turta dulce din vitrina brutarului, nu găsi că ar avea vreun motiv să se plângă şi se amuză cât se poate de mult – cât se poate de mult ca să rămână lângă uşă. O minte vioaie, care e totdeauna în largul ei, poate să fie mulţumită chiar dacă nu vede nimic, şi nu vede nimic fără a se simţi răsplătită.

Se uita la drumul spre Randalls. Mogâldeţele apărute la orizont creşteau şi în faţa ei se iviră două persoane, doamna Weston şi fiul ei adoptiv. Intrau în Highbury, mergând spre Hartfield, cu siguranţă. Se opriră totuşi la doamna Bates, a cărei casă era mai aproape de Randalls decât magazinul lui Ford, şi erau pe cale de a bate, când o văzură pe Emma. Traversară imediat şi se îndreptară spre ea şi faptul că înainte cu o seară fuseseră atât de mult împreună făcea această nouă întâlnire şi mai plăcută. Doamna Weston o informă că mergeau în vizită la doamna Bates ca să audă pianul cel nou.

— Pentru că domnul care e cu mine îmi spune că seara trecută i-am promis solemn domnişoarei Bates că voi veni să văd pianul în dimineaţa asta. Nu ştiu să fi fixat ziua, dar dacă el spune aşa, mă duc acum.

— Şi, în timp ce doamna Weston îşi face vizita, sper că mi se va permite să vă însoţesc, zise Frank Churchill, şi să o aştept la Hartfield, dacă mergeţi acasă.

Doamna Weston era dezamăgită.

Credeam că vrei să mergi cu mine. Le-ar face mare plăcere.

— Eu! Să se împiedice toată lumea de mine. Dar poate şi aici se împiedică lumea de mine. Domnişoara Woodhouse nu pare să mă dorească drept tovarăş. Mătuşa mea mă goneşte întotdeauna când face cumpărături. Zice că mă foiesc prea mult în jurul ei şi cred că domnişoara Woodhouse vrea să spună acelaşi lucru. Ce să fac?

— Nu am venit să cumpăr pentru mine, răspunse Emma, o aştept numai pe prietena mea. O să termine repede probabil şi după aceea merg acasă. Dar ar fi mai bine să mergi cu doamna Weston şi să auzi pianul.

— Dacă aşa mă sfătuieşti! Dar (zâmbind), dacă domnul colonel Campbell a dat comisionul unui prieten neglijent şi se dovedeşte că e un pian oarecare, ce să spun? N-am să-i fiu de folos doamnei Weston. Poate să se descurce foarte bine singură. Un adevăr dezagreabil va suna altfel în gura dânsei, dar eu mă pricep atât de puţin să spun minciuni politicoase.

— Nu cred una ca asta, răspunse Emma. Sunt sigură că poţi să fii la fel de nesincer ca şi vecinii dumitale, când e necesar, dar nu avem nici un motiv să credem că pianul nu e foarte bun. Dimpotrivă, dacă am înţeles eu bine părerea domnişoarei Fairfax aseară…

— Vino, te rog, cu mine, zise doamna Weston, dacă nu ţi-e greu. Nu e nevoie să stăm mult. După aceea mergem la Hartfield după ele. Vreau foarte mult să mergi cu mine: vor interpreta venirea ta ca pe o atenţie deosebită şi, pe urmă, eram sigură ca vrei să vii.

Nu mai avea ce să spună şi cu speranţa că va fi răsplătit cu o vizită la Hartfield se întoarse împreună cu doamna Weston la uşa doamnei Bates. Emma îi privi cum intră şi apoi se întoarse la Harriet, în faţa interesantului galantar, şi încercă să o convingă, cu toată forţa minţii ei, că dacă dorea să cumpere muselină uni nu avea rost să se uite la cea imprimată şi că panglica albastră, oricât de frumoasă ar fi fost ea, nu se potrivea cu imprimeul galben. În cele din urmă, totul fu decis, chiar şi destinaţia pachetului.

— Să-l trimit la – doamna Goddard, domnişoară? întrebă doamna Ford.

— Da, nu, da, la doamna Goddard. Numai că rochia imprimată e la Hartfield. Nu, trimiteţi-l la Hartfield, vă rog. Dar doamna Goddard o să vrea să-l vadă. Şi pot oricând să-mi iau rochia de la Hartfield. Dar panglica o vreau imediat, aşa că e mai bine la Hartfield, cel puţin panglica. Puteţi face două pachete, doamnă Ford, nu-i aşa?

— N-are rost, Harriet, s-o pui pe doamna Ford să se omoare să-ţi facă două pachete.

— Da, nu prea are rost.

— Nu face nimic, domnişoară, zise doamna Ford îndatoritoare.

— Ah, dar zău aşa, mai bine ar fi un singur pachet. Atunci, dacă nu vă supăraţi, îl trimiteţi la doamna Goddard, nu ştiu… Ce credeţi, domnişoară Woodhouse, ar putea foarte bine să-l trimită la Hartfield şi să-l iau deseară când plec acasă. Ce mă sfătuiţi?

— Să nu mai stai pe gânduri. La Hartfield, doamnă Ford, dacă sunteţi bună.

— Ah, asta e cel mai bine, zise Harriet, foarte mulţumită. Nu voiam deloc să-l trimită la doamna Goddard.

De magazin se apropiau nişte voci sau mai degrabă o voce şi două persoane: doamna Weston şi domnişoara Bates le întâmpinară la uşă.

— Dragă domnişoară Woodhouse, zise cea de-a doua, am trecut drumul să vă rog să ne faceţi cinstea să veniţi puţin pe la noi, să ne spuneţi ce părere aveţi despre pianul nostru cel nou. Cu domnişoara Smith: Ce mai faceţi, domnişoara Smith? Foarte bine, mulţumim, şi am rugat-o pe doamna Weston să vină cu mine să fiu sigură că reuşesc să vă aduc.

— Sper că doamna Bates şi domnişoara Fairfax…

— Foarte bine, mulţumesc foarte mult. Mama se simte grozav de bine şi Jane nu a răcit aseară. Ce mai face domnul Woodhouse? Mă bucur s-aud numai bine. Doamna Weston mi-a spus că sunteţi aici. Ah, atunci, am spus eu, trebuie să trec drumul, sunt sigură că domnişoara Woodhouse îmi permite să trec numai drumul şi să o invit. Mama se bucură aşa de mult când o vede. Ne-am adunat atâţia şi nu ne poate refuza. Da, vă rog, a zis domnul Frank Churchill, trebuie să aflăm părerea domnişoarei Woodhouse despre pian. Dar, am zis eu, e mai sigur că acceptă dacă unul dintre dumneavoastră vine cu mine. Ah, a zis el, aşteptaţi un minut până termin aici, pentru că, ce credeţi, domnişoară Woodhouse, că face, e atât de drăguţ, strânge şurubul de la ochelarii mamei. A ieşit azi-dimineaţă, e aşa de drăguţ. Pentru că mama nu mai putea folosi ochelarii, nu mai putea să-i pună la ochi. Şi pentru că veni vorba, toată lumea ar trebui să poarte ochelari, zău aşa. Aşa spunea Jane. Voiam să-i duc imediat la John Saunders, dar n-am avut timp azi-dimineaţă, cu treburile, ştiţi cum e, ba cu una, ba cu alta, se duce timpul. Întâi, a venit Patty să ne spună că în bucătărie trebuie scuturat coşul. Ah, am spus eu, Patty, nu-mi mai aduce veşti proaste, uite a ieşit şi şurubul de la ochelarii doamnei. Pe urmă, ne-au adus merele coapte: le-a trimis doamna Wallis, prin băiatul ei; sunt foarte politicoşi şi drăguţi cu noi cei din familia Wallis, totdeauna. I-am auzit pe unii zicând că doamna Wallis e câteodată nepoliticoasă şi poate să răspundă urât, dar noi ne-am bucurat întotdeauna de cea mai mare atenţie din partea lor. Şi nu pentru că am cumpăra cine ştie câtă pâine, nu mâncăm noi cine ştie cât, suntem numai trei. Şi, în afară de asta, scumpa de Jane, acuma, mai nimica nu mănâncă – la micul dejun mănâncă atât de puţin că ţi se face frică. Mi-e teamă să-i spun mamei ce puţin mănâncă, aşa că zic şi eu ba una, ba alta şi trec peste asta. Dar pe la prânz i se face foame şi nu-i place nimic decât merele coapte şi sunt foarte sănătoase, pentru că alaltăieri, am prins ocazia să-l întreb pe domnul Perry, ne-am întâlnit pe stradă. Nu că m-aş fi îndoit vreodată, domnul Woodhouse de atâtea ori ne-a recomandat mere coapte. Cred că numai aşa găseşte domnul Woodhouse că e bine să mănânci mărul. Totuşi, noi facem foarte des şi mere în aluat, foarte des. Patty le face minunate. Ei, doamnă Weston, cred că aţi reuşit să le convingeţi pe domnişoare să vină cu noi.

Emma era „foarte fericită s-o vadă pe doamna Bates” etc, şi în cele din urmă plecară din magazin, fără a mai întârzia decât o clipă, pentru ca domnişoara Bates să aibă timpul să zică:

— Ce mai faceţi, doamnă Ford? Vă rog să mă iertaţi că nu v-am observat. Am auzit că aţi primit nişte panglici noi şi frumoase de la oraş. Jane a venit acasă încântată ieri. Mulţumesc, mănuşile vin foarte bine, sunt numai puţin largi la încheietură, dar le strâmtează ea.

— Despre ce vorbeam? zise ea, începând din nou când ajunseră în stradă.

Emma se întreba la ce anume din tot acest talmeş-balmeş se va opri.

— Mărturisesc că nu-mi aduc aminte despre ce vorbeam. Ah, da, ochelarii mamei. Ce drăguţ din partea domnului Frank Churchill. Ah, a zis el, sunt convins că pot să strâng şurubul. Îmi place grozav de mult să fac aşa ceva, ceea ce arată, cum ştiţi, că e foarte, foarte… zău aşa, trebuie să spun că întrece orice se spunea despre el şi aşteptările mele. Vă felicit, doamnă Weston, din toată inima. Se pare că e tot ce poate să-şi dorească un părinte. Oh, a zis, pot să strâng şurubul. Îmi place grozav de mult să fac aşa ceva, şi pe urmă am adus merele coapte din cămară, în speranţa că prietenii noştri vor fi atât de buni să servească. Oh, a spus el imediat, dintre fructe, merele îmi plac cel mai mult, şi astea sunt cele mai frumoase mere coapte pe care le-am văzut în viaţa mea, ceea ce, ştiţi, e foarte, foarte… şi din felul cum a spus-o sunt sigură că nu exagera deloc. Zău, sunt nişte mere foarte bune şi doamna Wallis le face exact cum trebuie, deşi nu le coace decât de două ori, iar domnul Woodhouse a spus că de trei ori e cel mai bine, dar domnişoara Woodhouse va fi atât de bună să nu-i spună. Merele sunt din cel mai bun soi pentru copt, fără îndoială, sunt de la Donwell, din acelea pe care domnul Knightley a avut bunătatea să ni le dăruiască. Ne trimite câte un sac în fiecare an şi nu cred că mai are cineva mere ca ale lui, poate să mai fie doar unul. Mama spune că livada era vestită în tinereţea ei. Dar, deunăzi am fost de-a binelea speriată, pentru că domnul Knightley a trecut pe la noi, într-o dimineaţă, şi Jane mânca mere din astea şi am vorbit despre mere şi i-am spus ce mult îi plac, şi a întrebat dacă nu le-am terminat. Sunt sigur că le-aţi terminat, a zis el, şi am să vă mai trimit câteva, pentru că eu am prea multe şi n-am ce face cu ele. William Larkins m-a făcut să pun la păstrare mai multe decât de obicei. Am să vă mai trimit cât mai sunt bune. Şi eu l-am rugat să nu facă una ca asta, dar, oricum, ale noastre erau pe sfârşite, n-aveam ce zice, nu mai erau decât vreo şase şi le ţineam pentru Jane şi nu puteam să-l las să ne mai trimită, că doar fusese deja destul de darnic şi Jane a zis la fel. Şi când a plecat, ea aproape s-a certat cu mine, adică nu pot zice că ne-am certat pentru că noi nu ne certăm niciodată, dar era foarte supărată că am spus că merele noastre s-au împuţinat; ar fi vrut să-l facă să creadă că mai avem destule. Ah, am zis, draga mea, am zis şi eu ce am putut. Totuşi, chiar în seara aceea, William Larkins a venit cu un coş mare cu mere, de acelaşi fel, un fel de baniţă, şi eu am mulţumit foarte mult şi am coborât să-l văd pe William Larkins şi am spus tot ce se cade. William Larkins ne cunoaşte de atâta vreme! Mă bucur întotdeauna când îl văd. Totuşi, am aflat mai târziu de la Patty că William a zis că astea erau toate merele din soiul ăsta pe care le mai avea stăpânul; le adusese pe toate, şi acum stăpânul nu mai are niciunul să coacă sau să fiarbă. Lui William nu prea îi păsa, îi făcea plăcere că stăpânul său a vândut aşa de multe, pentru că William, cum ştiţi, se gândeşte foarte mult la câştigul stăpânului, dar doamna Hodges era supărată că le-a trimis pe toate. Nu-i convenea deloc să nu poată să-i facă o tartă cu mere stăpânului, la primăvară. I-a spus lui Patty toate astea, dar a rugat-o să nu se supere şi să nu ne mai spună şi nouă, pentru că doamna Hodges se supară câteodată şi dacă s-au vândut atâţia saci, n-are importanţă cine mă-nâncă restul. Aşa mi-a spus Patty şi zău că m-am speriat! N-aş vrea ca domnul Knightley să afle ceva, pentru nimic în lume! Ar fi aşa de… şi voiam ca nici Jane să nu afle, dar, din nefericire, i-am spus fără să-mi dau seama.

Domnişoara Bates tocmai terminase, când Patty le deschise uşa şi musafirele urcară, fără să mai fie nevoite să asculte o altă poveste, însoţite numai de exclamaţiile fără şir ale bunăvoinţei ei:

— Vă rog, aveţi grijă, doamnă Weston. e o treaptă la cotitură. Vă rog, aveţi grijă, domnişoară Woodhouse, scara noastră e foarte întunecoasă, şi întunecoasă, şi strimtă, ce să-i faci! Domnişoară Smith, te rog, fii atentă. Domnişoară Woodhouse, mi-e teamă să nu vă fi lovit cumva la picior. Domnişoară Smith, treapta de la cotitură!