CAPITOLUL XXXI.

EMMA CONTINUA SA SE LEGENE în ILUZIA că era fără îndoială îndrăgostită. Impresiile ei variau numai cu privire la cât de mult. La început, crezu că foarte mult, dar mai apoi găsi că numai puţin. Îi plăcea să audă vorbindu-se despre Frank Churchill şi de dragul lui simţea o şi mai mare încântare să vadă pe domnul şi doamna Weston, se gândea des la el şi aştepta cu nerăbdare să sosească vreo scrisoare, să ştie ce mai face, în ce dispoziţie se află, ce face mătuşa şi dacă erau şanse să se întoarcă din nou la Randalls în primăvara asta. Dar, pe de altă parte, nu putea admite că ar fi nefericită, nici că, după ce trecuse prima dimineaţă, nu s-ar putea apuca de nimic; era la fel de ocupată şi veselă ca de obicei tşi, deşi era un tânăr foarte plăcut, nu-l găsea fără cusur şi, mai mult, deşi se gândea atât de tare la el, pe când desena sau lucra, făcând o mie de planuri năstruşnice despre cum o să decurgă şi cum o să se încheie dragostea lor, închipuindu-şi dialoguri interesante şi inventând scrisori galante, toate acestea se încheiau cu declaraţia lui urmată de refuzul ei hotărât. Totdeauna decidea că iubirea urma să se transforme în prietenie. Despărţirea urma să fie frumoasă şi gingaşă, dar, oricum, se vor despărţi. Când deveni conştientă de asta, îşi dădu seama că nu e prea îndrăgostită, pentru că, în ciuda hotărârii ei de a nu-şi părăsi niciodată tatăl, de a nu se căsători niciodată, o iubire puternică ar fi trebuit să-i producă mai multă tulburare decât simţea ea acum.

„Văd că nu folosesc deloc cuvântul sacrificiu, îşi zise ea; în niciunul din răspunsurile inteligente, refuzurile mele pline de fineţe, nu e vreo aluzie la faptul că aş face un sacrificiu. Am impresia că nu-mi e foarte necesar ca să fiu fericită. Cu atât mai bine. N-am de ce să mă conving să simt mai mult decât simt. Ajunge cât sunt de îndrăgostită, nu e nevoie de mai mult.”

În general, era la fel de satisfăcută de concepţia ei despre sentimentele lui.

„El e, fără îndoială, foarte îndrăgostit! Şi, când se întoarce, dacă va continua astfel, trebuie să fiu atentă să nu-l mai încurajez. N-aş avea nici o scuză dacă m-aş purta altfel, din moment ce m-am hotărât. Nu că mi-aş închipui că el a avut impresia că l-am încurajat până acum! Nu şi Dacă ar fi crezut că îi împărtăşesc sentimentele, cât de puţin, n-ar fi fost atât de nenorocit. Dacă s-ar fi crezut încurajat, ar fi arătat şi ar fi vorbit cu totul altfel la despărţire. Totuşi, trebuie să fiu atentă! Asta în cazul că pasiunea lui continuă în acelaşi fel, dar nu ştiu la ce să mă aştept; nu mi se pare a fi exact felul de bărbat care – nu mă pot baza pe statornicia lui, sentimentele lui sunt atât de fierbinţi încât pot să-mi închipui că e-destul de schimbător. De câte ori mă gândesc la lucrul ăsta, pe scurt, sunt mulţumită că fericirea mea nu depinde prea mult de asta. Mă voi simţi mai bine după câtva timp şi apoi totul se va sfârşi, pentru că se spune că oricine iubeşte o dată în viaţă, şi în felul ăsta scap destul de uşor.”

Când sosi scrisoarea lui către doamna Weston, Emma o citi rând cu rând. O citi cu atâta plăcere şi admiraţie, încât începu să dea din cap, îndoindu-se de sentimentele ei şi găsind că le-a subapreciat. Era o scrisoare lungă, bine scrisă, dând amănunte despre cum călătorise şi ce simţea, exprimând toată afecţiunea, recunoştinţa şi respectul cuvenit, în mod firesc, şi descriind tot ce ar fi putut să pară atrăgător, cu mult spirit şi precizie.

Acum, nu mai abundau înfloriturile îndoielnice, exprimând scuze sau îngrijorare, ci era limpede că exprima sentimente adevărate faţă de doamna Weston, şi trecerea de la Highbury la Ens-combe, contrastul între aceste două locuri în privinţa vieţii sociale era pomenit exact atât cât trebuie ca să dea măsura sentimentelor lui lăsând să se întrevadă că ar exista mult mai multe, ce nu pot fi spuse din bună-cuviinţă. Nu lipsea nici farmecul numelui ei. Domnişoara Woodhouse apărea nu numai o dată şi totdeauna legat de ceva plăcut, fie un compliment pentru gustul ei, fie amintirea a ceva ce ea zisese. În ultima frază în care era menţionat, Emma avu prilejul să constate că tânărul dădea dovadă de simplitate, nu mai recurgea la înflorituri galante şi acesta era în mod sigur efectul influenţei ei – cel mai mare compliment pe care i-l putea face. Înghesuite pe ultimul colţişor de hârtie erau următoarele cuvinte: „Marţi n-am găsit nici un minut liber ca să-mi iau rămas bun de la frumoasa şi micuţa prietenă a domnişoarei Woodhouse. Vă rog să-i transmiteţi scuzele şi complimentele mele”. Acestea, Emma nu avea nici o îndoială, erau de fapt numai pentru ea. Harriet era amintită numai ca prietena ei. Informaţiile despre Enscombe, ca şi perspectivele pe care le avea, nu erau nici mai bune, nici mai rele decât se aşteptaseră. Doamna Churchill mergea spre vindecare şi el nu îndrăznea încă să fixeze o dată la care s-ar putea întoarce la Randalls, nici măcar în propria lui imaginaţie.

Deşi scrisoarea era satisfăcătoare şi stimulatoare prin conţinutul ei concret, prin sentimentele exprimate, îşi dădu seama, după ce o împături şi o înapoie doamnei Weston, că nu adăugase nici un fel de flacără de durată, că putea trăi foarte bine fără autorul ei – şi că el învaţă probabil să poată trăi fără ea. Intenţiile ei rămâneau neschimbate. Hotărârea ei de a-l refuza deveni şi mai atrăgătoare pentru că i se adăugă un plan de a-l consola şi a-l face fericit.

Felul în care îşi amintise de Harriet şi cuvintele care spuneau asta frumoasa şi micuţa prietenă” îi dăduseră ideea că Harriet ar putea să-i urmeze ei în simpatia lui. Era imposibil? Nu. Harriet, fără îndoială, ii era mult inferioară ca inteligenţă, dar fusese foarte impresionat de drăgălăşenia feţei ei şi simplitatea caldă a purtării ei şi, după toate probabilităţile, împrejurările şi înrudirea erau în favoarea ei. Pentru Harriet va fi avantajos şi într-adevăr minunat.

„Nu trebuie să dau prea multă atenţie” îşi zise ea. Nu trebuie să mă gândesc prea mult la asta. Cunosc primejdia de a te lăsa în voia unor asemenea gânduri. Dar s-au întâmplat şi lucruri mai ciudate şi, când vom înceta să mai ţinem unul la altul ca acum, acesta „va fi mijlocul prin care se va realiza o prietenie dezinteresată pe care o aştept deja cu nerăbdare şi plăcere.”

Era bine să-i rezerve şi Harrietei o mângâiere, deşi ar fi fost mai înţelept să nu-şi lase imaginaţia fără frâu, pentru că de aici se puteau trage multe rele. Aşa cum sosirea lui Frank Churchill urmase logodnei domnului Elton în conversaţiile din Highbury, aşa cum atrăsese tot interesul şi făcuse acest subiect să fie neglijat, acum, odată cu dispariţia lui Frank Churchill, domnul Elton deveni, în toate privinţele, irezistibil. Se anunţă ziua căsătoriei. În curând va fi din nou printre ei – domnul Elton şi mireasa lui. De-abia avură timp să dezbată prima scrisoare de la Enscombe, că „Domnul Elton şi mireasa lui” erau pe buzele tuturor, iar Frank Churchill uitat cu totul. Pe Emma o apuca greaţa numai la auzul numelui. Petrecuse trei săptămâni fericite, cât fusese scutită de „domnul Elton”, şi dispoziţia Harrietei, după cum îi plăcea să spere, se mai îmbunătăţise. Cel puţin când se anunţase balul domnului Weston devenise insensibilă la orice altceva, dar acum era mult prea evident că nu ajunsese la starea aceea de calm care ar fi putut să înfrunte sosirea celor doi – trăsura aceea cu clopoţei şi toate celelalte.

Biata Harriet era într-o stare de agitaţie care cerea din partea Emmei efortul imens de a-i argumenta, a o calma şi a-i oferi toată atenţia ei. Emma simţea că nu putea face prea multe pentru ea, că Harriet avea dreptul la toată ingeniozitatea şi răbdarea ei, dar era o muncă foarte grea să cauţi să convingi pe cineva, fără nici un efect, să fii mereu aprobată, fără însă a o face să aibă aceeaşi părere cu tine. Harriet asculta supusă şi zicea că „E foarte adevărat, eXact aşa cum spune domnişoara Woodhouse, n-avea rost să se gândească la el şi nu se va mai gândi.” Dar schimbarea subiectului nu slujea la nimic şi în următoarea jumătate de oră era la fel de neliniştită şi dornică să vorbească despre familia Elton ca şi înainte. În cele din urmă, Emma o atacă pe alt teren:

— Faptul că te complaci în a fi atât de preocupată şi de nefericită din cauza domnului Elton şi a căsătoriei lui, Harriet, e cel mai mare reproş pe care mi l-ai putea face. Nimic nu m-ar putea pedepsi mai mult pentru greşeala în care am căzut. N-am uitat că e numai vina mea. Te asigur. M-am înşelat pe mine, şi în mod nesocotit şi pe tine. şi asta va fi totdeauna pentru mine o amintire dureroasă. Să nu-ţi închipui că sunt în primejdia de a uita.

Harriet fu prea atinsă de asta pentru a putea articula mai mult decât câteva cuvinte exclamative. Emma continuă:

— N-am spus, străduieşte-te, Harriet, de dragul meu, nu te mai gândi şi nu mai vorbi de domnul Elton, de dragul meu, fiindcă eu vreau asta mai ales de dragul tău, de dragul a ceea ce e mai important decât liniştea mea – obişnuinţa de a te stăpâni, de a-ţi cunoaşte datoria, o strădanie de a evita suspiciunile celorlalţi, pentru a-ţi salva sănătatea proprie şi stima oamenilor şi a-ţi recăpăta liniştea. Acestea sunt motivele pentru care am insistat. Sunt foarte importante şi îmi pare rău că nu-ţi dai seama de asta şi nu te porţi ca atare. Liniştea mea contează foarte puţin. Vreau să te salvezi de dureri mai mari. Câteodată, poate, am simţit că Harriet nu va uita ce se cuvine sau, mai degrabă, ce ar fi drăguţ din partea ei să facă pentru mine.

Acest apel la dragostea ei fu mai puternic decât toate argumentele. Ideea că nu arătase destul recunoştinţă şi respect pentru domnişoara Woodhouse, pe care o iubea într-adevăr foarte mult, o făcu să se simtă nenorocită pentru câtăva vreme şi, când violenţa durerii se potoli, rămase din ea destul ca s-o facă să se poarte cum trebuie şi s-o sprijine.

— Dumneavoastră, care aţi fost cea mai bună prietenă din viaţa mea! Să fiu eu lipsită de recunoştinţă! Nimeni nu e ca dumneavoastră. Nu-mi pasă de nimeni, decât de dumneavoastră. O, domnişoară Woodhouse, ce nerecunoscătoare am fost!

Asemenea cuvinte, însoţite de gesturile corespunzătoare, o făcură pe Emma să simtă că n-o iubise niciodată mai mult pe Harriet şi nu-i preţuise niciodată mai mult iubirea.

„Nici un farmec nu e mai mare decât delicateţea sufletească, îşi zise ea mai târziu. Nimeni nu se poate compara cu ea! Căldura şi delicateţea sufletească, împreună cu o purtare deschisă şi afectuoasă, câştigă faţă de limpezimea minţii, când e vorba ca o persoană să fie atrăgătoare. Sunt sigură de asta. Delicateţea sufletească face ca tata să fie iubit de toată lumea – şi Isabella are atât de mult succes. Eu nu posed aşa ceva, dar ştiu să preţuiesc şi să respect. Harriet îmi e superioară prin farmecul şi fericirea pe care le răspândeşte în jur. Dragă Harriet, nu te-aş schimba nici pentru cea mai deşteaptă, prevăzătoare şi înţeleaptă femeie din lume! Ah, răceala Janei Fairfax! Harriet face cât o sută ca ea şi, ca soţie, ca soţia unui om deştept, este nepreţuită. Nu voi spune nici un nume, dar fericit va fi acela care o va schimba pe Emma pentru Harriet.