CAPITOLUL XXXII.
DOAMNA ELTON FU PENTRU PRIMA OARA zărită la biserică, dar, deşi devoţiunea credincioşilor poate fi întreruptă, curiozitatea nu putea fi satisfăcută numai cu imaginea unei mirese în strană şi rămânea ca numai după ce se vor face vizitele de rigoare să se stabilească dacă era frumoasă, foarte frumoasă, frumuşică, sau deloc frumoasă.
Emma avea unele sentimente, nu atât de curiozitate cât de mândrie şi bună-credinţă, care o făcură să nu fie ultima care să-şi prezinte omagiile şi dori foarte mult ca Harriet să meargă împreună cu ea pentru ca momentul cel mai greu să fie depăşit de la început. Nu putu să intre în casă, să păşească în aceeaşi cameră în care se retrăsese cândva prin acel artificiu fără de folos, ca să-şi lege gheata, fără să-şi amintească. O mie de gânduri îi treceau prin minte reînviind jignirile de altădată: complimentele, şaradele şi gafele îngrozitoare, şi nu putea crede că biata Harriet n-o să-şi amintească aceleaşi lucruri. Dar ea se purtă foarte bine, era numai puţin cam palidă şi tăcută. Vizita fu desigur scurtă şi, cu atâta stânjeneală I Şi preocupare de a o scurta cât mai mult, Emma nu avu timpul să-şi formeze o părere despre tânăra doamnă şi, în nici un caz, s-o formuleze, aşa că spuse ceva fără însemnătate, că era „bine îmbrăcată;-şi foarte plăcută.”
De fapt, nu-i plăcea. Nu se grăbea să-i găsească defecte, dar bănuia o oarecare lipsă de distincţie – era degajată, dar nu distinsă. Era chiar sigură că, pentru o femeie tânără, abia căsătorită, arăta cam multă degajare. Înfăţişarea ei era plăcută, fata nu era lipsită de frumuseţe, dar nici trăsăturile, nici ţinuta, nici vocea, nici purtarea nu erau distinse. Emma credea că, celpuţin, aşa se va dovedi mai târziu.
În ce-l priveşte pe domnul Elton, purtarea lui nu părea… dar nu-şi va permite să judece cu un cuvânt pripit sau cu o glumă răutăcioasă purtarea lui. A primi vizite după nuntă e oricum o ceremonie stânjenitoare şi bărbatul trebuie să fie extrem de amabil ca să se descurce. Femeia e mai avantajată, ajutată de haine frumoase şi de privilegiul de a fi sfioasă, dar bărbatul se bazează numai pe propriul său bun simţ, şi când se gândea cât de mult ghinion avea domnul Elton să se afle în aceeaşi încăpere cu femeia pe care abia o luase de soţie, cu femeia pe care voise să o ia de soţie şi cu cea pe care se presupusese că o va lua de soţie, trebuia să-i permită să arate cât se putea de stupid, prefăcându-se degajat şi nefiind deloc în realitate.
— Ei, bine, domnişoară Woodhouse, zise Harriet după ce părăsiseră casa parohială şi aşteptase în zadar ca prietena ei să înceapă, ei, domnişoară Woodhouse (cu un uşor oftat), ce credeţi despre ea? Nu e încântătoare?
Răspunsul Emmei vădea o oarecare şovăială:
— O, da, foarte plăcută femeie.
— După mine, e frumoasă, foarte frumoasă.
— Bine îmbrăcată, într-adevăr, foarte distinsă rochia.
— Nu mă miră că s-a îndrăgostit de ea.
— O, nu, nu e deloc surprinzător, o avere frumuşică, şi i-a ieşit aşa în cale.
— Probabil, zise Harriet oftând din nou, probabil că-l iubeşte foarte mult.
— Tot ce se poate, dar nu toţi bărbaţii au norocul să se însoare cu femeia care îi iubeşte cel mai mult. Domnişoara Hawkins poate avea nevoie de un cămin şi a găsit că aceasta era cea mai bună ofertă.
— Da, zise Harriet, luând-o în serios şi, chiar aşa şi e. Nimănui nu i se poate oferi ceva mai bun. Le doresc din toată inima să fie fericiţi. Şi, de-acuma, domnişoară Woodhouse, nu cred că o să-mi displacă să-i văd din nou. E la fel de distins ca întotdeauna, dar faptul că e însurat schimbă lucrurile. Nu, zău, domnişoară Woodhouse, nu trebuie să vă fie teamă, acum pot să stau şi să-l admir fără să mă mai simt nenorocită. E aşa de bine să ştiu că nu s-a însurat cu cine ştie cine! Pare o femeie minunată, aşa cum merită el. Fericita de ea! îi spunea „Augusta”, ce minunat!
Când vizita fu întoarsă, Emma îşi formă părerea. Putu să vadă mai mult şi să judece mai bine. Din întâmplare, Harriet nu era la Hartfield şi tatăl ei îl angajase într-o discuţie pe domnul Elton şi, astfel, avu prilejul să stea de vorbă numai cu ea un sfert de oră încheiat şi să-i acorde toată atenţia. Acest sfert de oră o convinse pe deplin că doamna Elton era o femeie vanitoasă, extrem de mulţumită de ea însăşi şi care îşi dădea multă importanţă; că voia să strălucească şi să se arate superioară, dar avea nişte purtări învăţate la o şcoală proastă, era obraznică şi prea familiară; că tot ce ştia, ştia numai de la un grup de oameni cu un anume stil de viaţă; că dacă nu era cu totul proastă, era ignorantă şi tovărăşia ei nu-i va aduce nici o schimbare în bine domnului Elton.
Harriet ar fi fost o partidă mai bună. Dacă nu era inteligentă şi rafinată ea însăşi, cel puţin îl punea în legătură cu aceia care erau, dar, domnişoara Hawkins, se poate foarte bine presupune, din cât era de încrezută, fusese cea mai reuşită din grupul ei. Cumnatul ei bogat din Bristol era mândria rudelor,.şi mândria lui erau casa şi trăsurile.
Primul subiect după ce se aşezară fu Maple Grove.
— Reşedinţa cumnatului meu, domnul Suckling. O comparaţie între Hartfield şi Maple Grove. Terenurile de la Hartfield erau mici, dar curate şi îngrijite şi casa era modernă şi bine construită. Doamna Elton fu foarte plăcut impresionată de dimensiunea holului de la intrare şi de tot ce putea vedea sau îşi putea imagina. „La fel ca la Maple Grove, era uimită de atâta asemănare! Camera asta era exact de forma şi mărimea camerei de primire de la Maple Grove – camera favorită a surorii ei. Apelă şi la domnul Elton: „Nu semăna surprinzător de mult? Zău, îşi putea închipui că e la Maple Grove.”
— Şi scara, ştiţi, când am intrat, am observat imediat ce mult seamănă scara, aşezată exact în acelaşi loc. N-am putut să-mi opresc un strigăt. Vă asigur, domnişoară Woodhouse, e încântător pentru mine să-mi aduc aminte de un loc de care sunt atât de mult legată, cum e Maple Grove. Am petrecut atâtea luni fericite acolo! (cu un oftat plin de sentiment) Minunat loc, fără îndoială! Toţi cei care îl văd sunt uluiţi de atâta frumuseţe, dar pentru mine era ca un cămin. Când cineva a transplantat ca mine, domnişoară Woodhouse, înţelegeţi ce minunat e să regăsesc imagini legate de trecut. Totdeauna am spus că ăsta e unul din relele căsniciei.
Emma răspunse cât putea de ocolit, dar ajungea pentru doamna Elton care voia să vorbească numai ea.
— Extraordinară asemănare cu Maple Grove. Şi nu numai casa, terenurile, vă asigur, seamănă foarte bine, din câte am putut observa. Dafinii de la Maple Grove sunt la fel de deşi ca aici şi dispuşi la fel, de-a curmezişul pajiştii, şi am zărit un copac mare, cu o bancă sub el, care m-a făcut să mă cred acolo. Cumnatul şi sora mea ar fi încântaţi de locul acesta. Celor care au o proprietate mare le place foarte mult să vadă că există ceva asemănător.
Emma se îndoia de adevărul unui asemenea sentiment. După părerea ei, celor care aveau o proprietate mare puţin le păsa de proprietăţile altora, dar n-avea rost să atace o eroare atât de grosolană şi deci răspunse numai:
— Când veţi vedea mai multe locuri din ţinutul nostru, veţi gândi că aţi supraapreciat Hartfield. Surrey are multe frumuseţi.
— O, da, ştiu foarte bine asta. E grădina Angliei, ştiţi, Surrey e grădina Angliei.
— Da, dar nu cred că trebuie să ne bazăm pe această frază.
Multe ţinuturi sunt numite „grădina Angliei”, nu numai Surrey.
— Nu, nu cred, răspunse doamna Elton, cu un zâmbet foarte satisfăcut. N-am auzit să fie numit astfel un alt ţinut în afară de Surrey.
Emma fu redusă la tăcere.
— Cumnatul şi sora mea mi-au promis să vină în vizită, cel târziu în vară, dacă nu în primăvară, continuă doamna Elton, şi atunci vom porni să vedem ţinutul. Probabil, când vor fi aici, ne vom plimba foarte mult. Vor veni cu landoul lor, cred, în care încap perfect patru persoane şi, deci, fără să mai punem la socoteală trăsura noastră, ne vom putea plimba peste tot. Nu cred să vină cu şareta, la vremea aceea. Zău aşa, când se va apropia timpul, am să le scriu să vie cu landoul – e mult mai bine – când cineva soseşte într-un ţinut atât de frumos, e firesc să vrei să le arăţi tot ce se poate. Şi domnului Suckling îi place extrem de mult să facă excursii. Am făcut două excursii la King's-Weston, vara trecută, tot aşa, minunat, chiar după ce şi-au cumpărat landoul. Presupun că petreceţi de multe ori în felul ăsta pe aici, nu, domnişoară Wood-house, vara?
— Nu, nu pe-aici pe aproape. Suntem cam departe de frumuseţile care atrag pe cei dornici de excursii şi suntem liniştiţi din fire, cred, mai mult aplecaţi spre a sta acasă decât a ne deda la plăceri de soiul acesta.
— Ah, nimic nu e mai comod decât să stai acasă. Nimeni nu e mai devotat căminului ca mine. La Maple Grove se crease o zicătoare despre asta. Selina spunea foarte des, când se ducea la Bristol: „Zău, nu pot s-o scot din casă pe fata asta, trebuie neapărat să plec singură, deşi nu-mi place să mă înfund în landou fără ca nimeni să-mi ţină tovărăşie. Dar Augusta, cred, dacă ar fi după ea, nu s-ar mişca dincolo de gardul parcului.” Foarte des spunea ea asta şi, totuşi, nu sunt pentru o viaţă cu totul retrasă. Cred, dimpotrivă, că atunci când oamenii se izolează complet de societate e foarte rău şi e mult mai recomandabil să ieşi în lume, atât cât se cuvine, nici prea mult, dar nici aşa, deloc. Totuşi, vă înţeleg perfect situaţia, domnişoară Woodhouse (uitându-se la domnul Woodhouse), sănătatea tatălui dumneavoastră este probabil o mare piedică. De ce nu încearcă să meargă la Bath? Zău, ar trebui. Vă recomand Bath. Vă asigur că n-am nici o îndoială că i-ar face bine domnului Woodhouse.
— Tata a încercat de mai multe ori, mai demult, dar fără nici un folos, şi domnul Perry, al cărui nume vă este probabil cunoscut, nu concepe că ar putea să-i fie de vreun folos acum.
— Ah, mare păcat, pentru că, vă asigur, domnişoară Woodhouse, atunci când apele sunt potrivite, dau o mare uşurare. Cât am stat la Bath am văzut atât de multe cazuri! Şi e un loc atât de vesel, încât, cred, ar fi de folos şi pentru dispoziţia domnului Woodhouse, care e, din câte înţeleg, cam deprimat câteodată. În ce vă priveşte, cred că nu trebuie să vă spun ce avantaje aţi avea. Se înţelege de la sine ce pot să găsească cei tineri şi frumoşi. Aţi face foarte multe cunoştinţe minunate, dumneavoastră, care duceţi o viaţă atât de retrasă, şi eu aş putea să vă fac imediat cunoştinţă cu lumea bună din partea locului. Dacă scriu un bileţel, vă veţi pomeni dintr-o dată cu o mulţime de prieteni şi prietena mea foarte bună, doamna Partridge, doamna la care am locuit de câte ori mă duceam la Bath, va fi foarte fericită să vă asigure condiţii şi vă va însoţi oriunde.
Era mai mult decât putea suporta Emma, fără să devină nepoliticoasă. Ideea de a-i fi îndatorată doamnei Elton pentru ceea ce numea ea „cunoştinţe” în lumea bună, de a ieşi în lume însoţită de prietena doamnei Elton, probabil vreo văduvă vulgară şi înţepată, care, cu ajutorul chiriaşilor, abia îşi putea câştiga existenţa. Demnitatea domnişoarei Woodhouse de la Hartfield suferea într-adevăr mult.
Se abţinu totuşi de la orice reproş pe care l-ar fi putut face şi îi mulţumi cu răceală doamnei Elton, dar era cu totul imposibil să meargă la Bath şi nu era deloc convinsă că locul i-ar putea face bine ei sau tatălui ei. Şi apoi, pentru a preîntâmpina orice jignire şi supărare, schimbă imediat subiectul:
— Nu v-am întrebat dacă vă ocupaţi de muzică, doamnă Elton. În asemenea ocazii se află multe despre o doamnă, înainte ca ea să-şi facă apariţia, şi Highbury ştie demult că sunteţi o foarte bună instrumentistă.
— O, nu, zău aşa, trebuie să protestez. O foarte bună instrumentistă! Sunt foarte departe de a fi aşa ceva, vă «asigur, gândiţi-vă din ce sursă subiectivă deţineţi informaţia. Îmi place nespus de mult muzica, o iubesc cu pasiune şi prietenii mei spun că am gust, dar în rest, pe cuvântul meu, interpretez mediocru, în ultimul grad. Dumneavoastră, domnişoară Woodhouse, ştiu foarte bine, cântaţi Minunat. Vă asigur că am avut cea mai mare satisfacţie şi plăcere când am auzit că voi trăi într-o societatea atât de muzicală. Nu pot trăi fără muzică, mi-e necesar ca apa şi, cum am fost mereu într-o societate foarte iubitoare de muzică, atât la Maple Grove cât şi la Bath, ar fi fost un sacrificiu foarte mare. I-am spus cinstit domnului Elton, când îmi vorbea despre viitorul meu cămin şi îşi exprima teama ca nu cumva faptul că e aşa de retras să-mi displacă; şi mai e şi casa, atât de urâtă pe lângă aceea cu care eram obişnuită, desigur, şi-a dat seama de unele lucruri! Când vorbea astfel, i-am spus sincer că pot să renunţ la lume, petreceri, baluri, teatru, pentru că nu mi-e teamă să duc o viaţă retrasă. Cum m-a binecuvântat Dumnezeu cu atâtea resurse sufleteşti, lumea nu e absolut necesară pentru mine. Pot să trăiesc şi fără ea. Pentru cei fără resurse, e altceva, dar resursele mele îmi dau independenţă. Iar, în ce priveşte camerele mai mici decât acelea cu care am fost obişnuită, nu mă deranjează deloc. Cred că pot face un sacrificiu de acest fel. Desigur, la Maple Grove am fost obişnuită cu luxul, dar i-am asigurat că fericirea mea nu atârnă de cele două trăsuri şi de apartamentele spaţioase. „Dar, ca să fiu sinceră, am zis, nu cred că aş putea trăi într-o societatea unde nu se face muzică. Nu pun nici un fel de altă condiţie, dar fără muzică viaţa mi s-ar părea cenuşie.”
— Nu putem presupune, zise Emma zâmbind, că domnul Elton ar fi avut vreo ezitare în a vă asigura că la Highbury este o societate foarte iubitoare de muzică şi sper că nu veţi găsi că a ocolit adevărul mai mult decât este scuzabil, dat fiind motivul.
— Nu, într-adevăr, asupra acestui punct nu am nici o îndoială, sunt încântată că mă aflu într-un asemenea cerc. Sper că vom avea multe mici concerte drăguţe împreună. Cred, domnişoară Woodhouse, că dumneavoastră şi cu mine trebuie să înfiinţăm un club muzical şi să ne întâlnim regulat, o dată pe săptămână, fie la dumneavoastră, fie la noi. Nu e o idee bună? Dacă noi ne străduim, cred că în curând vom avea destui adepţi. Ceva de genul ăsta ar fi de dorit, mai ales pentru mine, ca stimulent, să exersez mereu, pentru că ştiţi ce trist e cu femeile măritate, în general. Sunt gata să renunţe la muzică.
— Dar dumneavoastră, care o iubiţi atât de mult, nu cred că sunteţi în primejdie, desigur!
— Sper că nu, dar, zău, când mă uit în jur la cunoscutele mele, mă cutremur. Selina a renunţat cu totul, nici nu se mai atinge de pian, şi ea cânta drăguţ. Acelaşi lucru cu doamna Jeffereys, adică domnişoara Clara Partridge, şi cele două domnişoare Milman, acum doamna Bird şi doamna James Cooper, şi multe altele de care nu-mi aduc aminte. Pe cuvântul meu, asta e destul ca să ţi se facă frică. Pe Selina eram chiar înfuriată, dar, zău, acum îmi dau seama câte are de făcut o femeie măritată. Cred că azi dimineaţă am stat jumătate de oră de vorbă cu menajera noastră.
— Dar lucrurile de felul acesta vor intra în programul obişnuit…
— Ei, bine, zise doamna Elton râzând, vom vedea.
Emma, văzând că e hotărâtă să neglijeze muzica, nu mai avu nimic de spus. Şi, după o pauză de o clipă, doamna Elton alese alt subiect.
— Am făcut o vizită la Randalls şi i-am găsit pe amândoi acasă; par nişte oameni foarte drăguţi. Îmi plac extrem de mult. Domnul Weston pare o fiinţă minunată – e deja favoritul meu numărul unu, vă asigur. Şi ea pare atât de bună – are ceva matern şi blând şi te cucereşte imediat. Mi se pare că a fost guvernanta dumneavoastră?
Emma era aproape prea surprinsă ca să răspundă, dar doamna Elton nu mai aşteptă confirmarea, ci merse înainte:
— Ştiam asta şi am fost surprinsă să constat că e o adevărată doamnă. Dar e într-adevăr o doamnă.
— Manierele doamnei Weston, zise Emma, au fost întotdeauna foarte bune. Buna-cuviinţă, simplitatea şi distincţia fac din dânsa un model pentru orice tânără.
— Şi cine credeţi c-a venit când eram acolo?
Emma nu ştia ce să zică. Tonul arăta că e vorba de o veche cunoştinţă şi cum ar fi putut ea să ghicească?
— Knightley, continuă doamna Elton, Knightley în carne şi oase. Ce noroc, nu-i aşa? Pentru că n-am fost acasă când a venit el în vizită şi nu făcusem cunoştinţă cu el şi, desigur, fiind prieten aşa de bun cu domnul E., eram foarte curioasă. „Prietenul meu Knightley” fusese pomenit de atâtea ori, încât eram chiar nerăbdătoare să-l văd şi, trebuie să recunosc, despre caro sposo al meu, că n-are de ce să-i fie ruşine cu prietenul său. Knightley e un adevărat gentleman. Îmi place foarte mult. Hotărât, cred că e un gentleman.
Din fericire, se făcuse timpul să plece. Ieşiră şi Emma putu să respire.
— Nesuferită femeie, exclamă ea imediat. Mai rău decât mi-am închipuit. Absolut nesuferită. Knightley! N-aş fi crezut una ca asta. Knightley! nu l-a văzut niciodată în viaţa ei şi îi zice Knightley! Şi mai şi descoperă că e un gentleman! Fiinţă vulgară şi parvenită cu domnul E. şi caro sposo al ei şi resursele ei sufleteşti şi rafinamente de prost-crescută! A descoperit într-adevăr că domnul Knightley e un gentleman. Mă îndoiesc dacă îi va întoarce complimentul şi va descoperi că e o doamnă. N-aş fi crezut una ca asta. Şi să-mi propună să ne unim şi să formăm un club muzical. Ai crede că suntem prietene la cataramă! Şi doamna Weston! S-o surprindă că aceea care m-a crescut pe mine e o doamnă cu adevărat! Din ce în ce mai rău. N-am mai văzut una ca asta. Mi-a întrecut speranţele. Harriet poate fi jignită de orice comparaţie. Oh, ce-ar spune Frank Churchill dacă ar fi aici? Ce înfuriat şi amuzat ar fi! Ah, uite că mă gândesc imediat la el. E totdeauna primul om la care mă gândesc. M-am prins asupra faptului. Frank Churchill îmi vine atât de des în minte…
Toate acestea îi trecură atât de repede prin gând, încât, în momentul când tatăl ei reuşi să se aşeze la locul său, după toată tevatura stârnită de plecarea familiei Elton, şi era gata să vorbească, era şi ea gata să îl asculte.
— Ei, draga mea, începu el dinadins, dacă ne gândim că n-am mai văzut-o niciodată, pare o tânără destul de drăguţă şi probabil că i-a plăcut foarte mult de tine. Vorbeşte niţel cam repede. Repezeala asta în vorbire zgârie la ureche. Dar cred că sunt prea pretenţios; nu-mi plac vocile străine şi nimeni nu vorbeşte ca tine şi ca biata domnişoară Taylor. Totuşi, pare o tânără îndatoritoare, cu purtări frumoase şi, fără îndoială, o să fie o soţie bună. Totuşi, cred că era mai bine să nu se însoare. M-am scuzat cum am putut că nu le-am făcut o vizită cu această fericită ocazie; am spus că am s-o pot face în cursul verii. Dar ar fi trebuit să mă duc. Să nu-i faci o vizită miresei denotă o mare neglijenţă. Ah, asta arată ce bolnav şi amărât sunt. Dar nici nu-mi place colţul acela de la aleea casei parohiale.
— Probabil că scuzele au fost acceptate, tată, domnul Elton te cunoaşte.
— Da, dar tânără doamnă? – mireasa – ar fi trebuit să-i prezint omagiile mele, dacă era posibil. Foarte puţin politicos din partea mea.
— Dar, dragă tată, dumneata nu eşti partizanul căsătoriilor, de ce eşti atât de îngrijorat că nu ţi-ai prezentat omagiile unei mirese? Calitatea aceasta nu ţi-o recomandă dumitale. Dacă le dai atâta atenţie, înseamnă să încurajezi căsătoriile.
— Nu, draga mea, n-am încurajat niciodată pe nimeni să se căsătorească, dar totdeauna vreau să-i arăt atenţia cuvenită unei doamne, – şi mai ales o mireasă, nu trebuie neglijată niciodată. O mireasă, draga mea, se bucură de cea mai mare atenţie în societate, ceilalţi nu contează.
— Ei, bine, tată, dacă asta nu înseamnă să încurajezi căsătoriile, nu ştiu ce mai înseamnă. Nu m-aş fi aşteptat din partea dumitale să-ţi pui autoritatea în slujba unor momeli pentru vanitatea bietelor domnişoare.
— Draga mea, nu mă înţelegi. E o problemă de politeţe, de bună-creştere şi n-are nimic de-a face cu a încuraja oamenii să se căsătorească.
Emma terminase. Tatăl ei devenea nervos şi nu putea să n-o înţeleagă pe ea. Gândurile ei se întoarseră la cuvintele jignitoare ale doamnei Elton şi acestea o preocupară foarte, foarte multă vreme.
