CAPITOLUL XXXIII.
NICIUNA DIN CONSTATĂRILE ULTERIOARE nu-i dădu Emmei motive să-şi schimbe părerea proastă pe care şi-o făcuse despre doamna Elton. Observaţiile ei fuseseră destul de corecte. Doamna Elton i se păru, de câte ori o întâlni din nou, la fel cum i se păruse la cea de-a doua întâlnire a lor: îşi dădea importanţă, îşi permitea prea multe, se purta cu prea mare familiaritate, era ignorantă şi prost-crescută. Nu era urâtă şi avea unele cunoştinţe, dar avea atât de puţină minte încât credea că vine cu o ştiinţă superioară despre lume, să dea viaţă şi rafinament unei comunităţi de ţară, şi nu concepea că poziţia socială a domnişoarei Hawkins ar fi putut fi depăşită de altcineva în afară de doamna Elton.
Nu avea nici un motiv să creadă că domnul Elton avea idei deosebite de cele ale soţiei sale. Părea nu numai fericit, dar şi mândru de ea. Avea aerul că se felicită pentru că a adus la Highbury o femeie pe care nici măcar domnişoara Woodhouse nu putea spera să o întreacă, şi cea mai mare parte a noilor ei cunoştinţe fiind înclinate să acorde concesii şi neavând obiceiul să stea să judece, fie se conduceau toate după principiul bunăvoinţei generale a domnişoarei Bates, fie luau drept bune laudele miresei despre propria-i inteligenţă şi frumuseţe şi erau cât se poate de satisfăcute. Aşa că laudele la adresa doamnei Elton treceau din gură în gură, după cuviinţă, fără ca domnişoara Woodhouse să le împiedice cu ceva; ea nu făcea decât să continue cu sârguinţă în spiritul contribuţiei pe care o adusese iniţial şi vorbea, cu foarte multă graţie, despre cât de „plăcută şi bine îmbrăcată” era doamna Elton.
Într-o privinţă, doamna Elton făcu o impresie şi mai proastă decât la început. Sentimentele ei faţă de Emma se schimbară. Jignită probabil de lipsa de încurajare de care se loviseră propunerile ei de a deveni intime, se retrase la rândul ei şi, treptat, deveni mai rece şi mai distantă; şi, deşi efectul era binevenit, reaua voinţă care îl producea făcea să crească în mod necesar şi antipatia Emmei. Purtările ei – şi ale domnului Elton, de asemenea – erau foarte neplăcute faţă de Harriet. Erau dispreţuitori şi n-o băgau în seamă. Emma spera că acest lucru o va vindeca repede pe Harriet, dar sentimentele care determinau purtarea lor îi făcură să scadă în ochii ei. Nu încăpea îndoială că iubirea bietei Harriet fusese sacrificată de dragul sincerităţii conjugale, şi rolul Emmei în toată povestea, prezentată în culorile cele mai puţin favorabile pentru ea şi mai scuzabile pentru el, fusese, după toate probabilităţile, divulgat. Era desigur obiectul antipatiei lor comune.
Când nu aveau nimic altceva să-şi spună unul altuia, le venea probabil uşor să înceapă prin a o bârfi pe domnişoara Woodhouse, şi duşmănia, pe care nu îndrăzneau să şi-o arate printr-o lipsa de respect deschisă faţă de ea, găsea un câmp mai larg de acţiune faţă de Harriet, căreia îi arătau tot dispreţul.
Doamna Elton o plăcu foarte mult pe Jane Fairfax, şi încă de la început. Nu atunci când, declarând război unei domnişoare, ar fi fost firesc să se apropie de cea de-a doua, ci de la început. Şi nu se mulţumi să-şi exprime o admiraţie normală şi ponderată, ci, fără ca cineva să-i fi cerut, să fi insistat, să-i fi acordat privilegiul, dori s-o ajute şi să devină prietena ei. Înainte ca Emma să-şi fi pierdut încrederea, când se întâlneau cam a treia oară, avu prilejul să audă toată generozitatea doamnei Elton în această privinţă exprimată astfel:
— Jane Fairfax este absolut încântătoare, domnişoară Woodhouse. Mă omor după ea. O fiinţă atât de dulce şi interesantă, atât de blânda şi nobilă – şi ce talente are! Vă asigur, cred că are nişte talente extraordinare. N-am nici cea mai mică îndoială că interpretează la pian extrem de bine. Ştiu destulă muzică să pot da sentinţa în privinţa asta! Oh, e absolut încântătoare. Vă fac să râdeţi cu entuziasmul meu, dar, pe cuvânt, vorbesc toată ziua numai despre Jane Fairfax – şi situaţia ei, impresionează pe oricine; domnişoară Woodhouse, trebuie să ne străduim, să ne căznim, să facem ceva pentru ea. Trebuie s-o scoatem la lumină. Un talent ca al ei nu poate să rămână necunoscut. Presupun că ştiţi cum spune poetul:
Atâtea flori se nasc să moară-n umbră şi frăgezimea lor să se topească.
Nu trebuie să lăsăm să se adeverească asta pentru scumpa de Jane Fairfax.
— Nu cred că o paşte vreo primejdie de felul ăsta, răspunse Emma calm, şi când veţi afla mai multe despre situaţia ei şi veţi înţelege cum a fost crescută de domnul colonel şi doamna Campbell, nu cred că veţi mai spune că talentele ei nu sunt cunoscute.
— Oh, dar, dragă domnişoară Woodhouse, acum e atât de retrasă, trăieşte în asemenea obscuritate, la capătul lumii. Oricare ar fi fost avantajele ei în casa Campbell, e evident că s-au sfârşit. Cred că şi ea simte asta. Sunt sigură. E foarte timidă şi tăcută. Se vede ca are nevoie de încurajare. Îmi place şi mai mult, din cauza asta. Trebuie să mărturisesc, apreciez timiditatea, pledez totdeauna pentru aşa ceva şi sunt sigură că e un lucru rar. Dar la cei nedreptăţiţi de soartă e cu totul cuceritoare. Ah, vă asigur că Jane Fairfax e o fiinţă încântătoare şi mă interesează în cel mai înalt grad.
— Păreţi a avea mult sentiment, dar nu-mi dau seama cum dumneavoastră sau orice altă cunoştinţă de pe aici a domnişoarei Fairfax, oricare dintre cei care o cunosc mai de mult decât dumneavoastră, poate să-i arate mai multă atenţie decât…
— Dragă domnişoară Woodhouse, se poate face infinit de mult. Trebuie numai să îndrăznim să acţionăm. Dumneavoastră şi cu mine nu trebuie să avem teamă. Dacă noi vom da un exemplu, mulţi îl vor urma, după puterile lor, deşi nu toţi au situaţia noastră. Noi avem trăsură ca s-o ducem şi s-o aducem acasă, şi cu viaţa pe care o ducem noi o invitată ca Jane Fairfax nu e niciodată în plus. Aş fi teribil de supărată dacă Wright ne-ar servi un prânz din care să nu pot oferi câte ceva mai multora, nu numai Janei Fairfax. Nu cred că aşa ceva e posibil. Nu e deloc probabil dacă ne gândim ce viaţă am dus eu până acum. Primejdia cea mare care mă paşte pe mine e, din contră, să fiu prea generoasă, să cheltuiesc prea mult. Maple Grove va fi modelul meu poate mai mult decât trebuie, pentru că nu avem deloc pretenţia la un venit atât de mare cât al domnului Suckling. Totuşi, sunt ferm hotărâtă în ce priveşte pe Jane Fairfax. Am s-o invit cât se poate de des, am s-o prezint oriunde voi putea, voi da petreceri muzicale, ca să-şi poată arăta talentul, şi mă voi ocupa personal să-i găsesc un post convenabil. Am atât de multe cunoştinţe, încât, fără îndoială, voi găsi repede ceva potrivit. O voi prezenta, desigur, în mod special cumnatului şi surorii mele, când vor veni la noi. Sunt sigură că o să le placă extrem de mult şi, când se va obişnui puţin cu ei, o să-i dispară şi temerile, pentru că ei amândoi se poartă atât de blând. O s-o invit foarte des când vor veni ei şi probabil o să-i facem loc şi în landou, când vom face excursii.
„Biată Jane Fairfax, gândi Emma, nu meritai una ca asta. Poate ai greşit în privinţa domnului Dixon, dar e o pedeapsă prea mare. Bunăvoinţa şi protecţia doamnei Elton «Jane Fairfax şi iar Jane Fairfax-! Dumnezeule, lasă-mă să sper că pe mine nu mă numeşte Emma Woodhouse, atunci când mă bârfeşte prin împrejurimi! Dar, pe cuvântul meu, femeia asta nu are nici o limită în neruşinarea ei!”
Emma nu mai avu ocazia să asculte asemenea fanfaronade adresate direct ei şi decorate atât de dezgustător cu câte un „dragă domnişoară Woodhouse”. Schimbarea de atitudine a doamnei Elton se făcu în curând simţită şi Emma fu lăsată în pace, nefiind nevoită să devină nici prietena intimă a doamnei Elton şi nici, sub îndrumarea acesteia, patroana foarte activă a Janei Fairfax, ci rămase numai să împărtăşească ceea ce ştiau, simţeau, gândeau şi făceau ceilalţi.
Rămânea spectator şi era amuzată. Recunoştinţa domnişoarei Bates pentru atenţia pe care doamna Elton o acorda Janei Fairfax era în cel mai bun stil al simplităţii neprefăcute şi căldurii ei obişnuite. Era una dintre cele pe care le aprecia cel mai mult, cea mai amabilă, bună şi încântătoare femeie – exact atât de desăvârşită şi de suspusă cum doamna Elton însăşi se credea. Singura surpriză a Emmei fu că Jane Fairfax accepta atenţiile acestea şi, după toate aparenţele, o tolera pe doamna Elton. Auzea că s-a plimbat cu familia Elton, a stat de vorbă cu familia Elton şi a petrecut o zi la familia Elton! Asta era culmea! N-ar fi crezut că bunul gust şi mândria domnişoarei Fairfax ar putea suporta compania şi prietenia pe care i-o oferea casa parohială.
— Eun mister, e un adevărat mister, zise ea. Să-i placă să rămână aici luni de zile, să îndure tot felul de privaţiuni şi acum să se complacă în situaţia umilitoare de a fi băgată în seamă de doamna Elton şi a împărtăşi sărăcia conversaţiei ei, în loc să se întoarcă la tovarăşele ei de natură superioară, care o iubiseră totdeauna cu o dragoste reală şi generoasă. Jane venise la Highbury, după câte declarase, pentru trei luni. Familia Campbell plecase în Irlanda pentru trei luni, dar acum domnul şi doamna Campbell promiseseră fiicei lor să stea cel puţin până la mijlocul verii şi primise şi ea noi invitaţii să vină acolo. După câte spunea domnişoara Bates – căci numai ea spunea —, doamna Dixon scrisese foarte insistent. Dacă Jane ar vrea numai să meargă, se vor găsi mijloace, se vor trimite servitori, se va vorbi cu un prieten, nu va fi nici o dificultate în privinţa drumului, dar ea refuză.
— Trebuie să aibă vreun motiv mai puternic să refuze această invitaţie, fu concluzia Emmei. Trebuie să fie vorba de vreo pedeapsă pe care fie i-a impus-o familia Campbell, fie şi-a impus-o ea însăşi. Pe undeva e vorba de multă teamă, prudenţă şi hotărâre. Nu trebuie să ajungă la familia Dixon. Cineva a decretat asta. Dar de ce trebuie să accepte compania familiei Elton! Asta e o pricină de uimire cu totul diferită.
Când dădu glas mirării ei asupra acestui subiect, în faţa celor câţiva care cunoşteau adevărata ei părere despre doamna Elton, doamna Weston încercă s-o scuze pe Jane astfel:
— Nu putem presupune că îi place foarte mult la casa parohială, dragă Emma, dar, oricum, e mai bine decât să stea toată ziua în casă. Mătuşa ei e o femeie bună, dar trebuie să fie foarte obositor să stai tot timpul cu ea. Trebuie să ne gândim ce lasă acasă, înainte de a-i condamna gustul pentru cei pe care îi vizitează.
— Aveţi dreptate, doamnă Weston, zise domnul Knightley, cu căldură. Domnişoara Fairfax este la fel de capabilă ca oricare din noi să-şi formeze o părere justă despre doamna Elton. Dacă ar fi putut să-şi aleagă prietena, nu ar fi ales-o pe ea. Dar (cu un zâmbet plin de reproş către Emma) de la doamna Elton se bucură de o atenţie pe care nu i-o acordă nimeni altcineva.
Emma simţi că doamna Weston îi aruncase o privire iute şi fu şi ea izbită de aprinderea din vorbele lui. Roşind uşor, răspunse imediat:
— Atenţiile doamnei Elton, după câte îmi închipuiam eu, puteau s-o dezguste şi nu s-o încânte pe domnişoara Fairfax. N-am crezut că invitaţiile doamnei Elton pot să fie atât de îmbietoare.
— Nu m-aş mira, zise doamna Weston, dacă domnişoara Fairfax ar fi fost târâtă, împotriva voinţei sale, de dorinţa aprigă a mătuşii, să accepte atenţiile doamnei Elton. Biata domnişoară Bates, putea foarte bine să-şi angajeze nepoata într-o intimitate cu doamna Elton mai mare decât ar fi dictat bunul simţ al Janei, în ciuda dorinţei de a mai schimba puţin monotonia.
Amândouă erau nerăbdătoare să-l audă vorbind din nou pe domnul Knightley şi, după câteva minute de tăcere, el zise:
— Trebuie să ne mai gândim la un lucru. Doamna Elton nu i se adresează domnişoarei Fairfax în maniera în care vorbeşte despre ea. Noi toţi cunoaştem diferenţa între pronumele el sau ea şi tu, cel mai direct. Simţim cu toţii influenţa a ceva mai presus de politeţea obişnuită, în relaţiile personale dintre noi, ceva înnăscut, mai vechi decât cele învăţate. Nu putem spune nimănui pe faţă ceva neplăcut, chiar dacă am gândit-o din plin cu o oră înainte. Suntem altfel. Şi, lăsând la o parte acest principiu general, puteţi fi sigure că domnişoara Fairfax o intimidează pe doamna Elton prin superioritatea minţii şi purtării ei şi că, atunci când se află faţă în faţă doamna Elton o tratează cu tot respectul care i se cuvine. Probabil că doamna Elton n-a avut niciodată de-a face cu o femeie ca Jane Fairfax; oricât ar fi de vanitoasă, nimic n-o împiedică să-şi recunoască inferioritatea prin ceea ce face, dacă nu şi prin ceea ce gândeşte.
— Ştiu ce mult o apreciezi pe Jane Fairfax, zise Emma. Se gândea la micul Henry şi un sentiment amestecat de nelinişte şi delicateţe o făcea să fie nehotărâtă asupra a ceea ce urma să spună.
— Da, spuse el. Poate să ştie toată lumea cât de mult o apreciez.
— Şi totuşi, zise Emma, cu oarecare grabă şi cu sprâncenele încruntate, dar se opri imediat – poate era mai bine să afle dintr-o dată răul —, continuă cu aceeaşi grabă:
— Şi totuşi poate nici dumneata nu-ţi dai seama cât de mult Această admiraţie ar putea să te ia prin surprindere, într-o zi.
Domnul knightley era foarte ocupat cu unul din nasturii de la ghetele lui groase de piele şi, fie din cauza efortului de a-l închide, fie din alte motive, se înroşi la faţă şi răspunse:
— Oh, aşa va să zică! Dar nu prea eşti la curent. Domnul Cole mi-a spus ceva asemănător acum câteva săptămâni.
Se opri. Emma simţi că doamna Weston o calcă pe picior şi nici nu ştia ce să creadă. Peste o clipă, el continuă:
— Asta nu se va întâmpla niciodată, te asigur. Domnişoara Fairfax presupun, nu m-ar accepta, dacă ar fi s-o cer, şi sunt foarte sigur că n-am s-o cer niciodată.
Emma răspunse semnului prietenei sale, plină de interes şi fu destul de satisfăcută ca să exclame:
— Nu eşti vanitos, domnule Knigthley. Pot spune asta spre lauda dumitale.
Părea că n-o auzise, era îngândurat şi, într-un fel care arăta că nu-i făcuse plăcere, zise curând după aceea:
— Deci plănuiai să mă însor cu domnişoara Fairfax?
— Nu, Doamne fereşte! M-ai certat destul că pun la cale căsătorii. Nu puteam să-mi permit tocmai cu dumneata. Ceea ce am spus nu înseamnă nimic. Mai spune omul câte o vorbă, fără nici o intenţie. O, nu, pe cuvântul meu, nu am nici cea mai mică dorinţă să te însori cu Jane Fairfax şi cu nici o altă Jane. Dacă ai fi căsătorit, n-ai mai veni pe la noi să stăm de vorbă, aşa liniştiţi ca acum.
Domnul Knightley căzu din nou pe gânduri. Rezultatul visării lui fu:
— Nu, Emma, nu cred că marea mea admiraţie pentru ea m-ar putea lua prin surprindere. Nu m-am gândit niciodată la ea în felul ăsta, te asigur.
Şi curând după aceea:
— Jane Fairfax e o tânără minunată, dar nici Jane Fairfax nu e perfectă. Are un cusur. Nu are firea deschisă pe care un bărbat o doreşte la soţia sa.
Emma nu putea decât să se bucure auzind că are şi ea un cusur.
— Ei bine, zise ea, şi presupun că l-ai făcut imediat să tacă pe domnul Cole.
— Da, chiar imediat. A făcut o aluzie destul de străvezie. I-am spus că greşeşte, m-a rugat să-l iert şi n-a mai zis nimic. Cole nu vrea să pară mai spiritual şi mai înţelept decât vecinii săi.
— Ce deosebire faţă de doamna Elton, care vrea să pară mai înţeleaptă şi mai spirituală decât toată lumea. Mă întreb în ce fel vorbeşte despre domnul şi doamna Cole, cum le spune? Ce denumire o fi găsit pentru ei ca să fie suficient de familiară şi vulgară. Dumitale îţi spune Knightley. Cum i-o fi zicând domnului Cole? Şi mai vrei să nu fiu surprinsă că Jane Fairfax îi acceptă atenţiile şi tovărăşia. Doamnă Weston, argumentul dumitale mi se pare mai solid. Mai de grabă pot să cred că vrea să mai scape de domnişoara Bates, decât că reuşeşte să triumfe cu inteligenţa ei asupra doamnei I Elton. Nu cred că doamna Elton poate să-şi admită în vreun fel inferioritatea sau că poate să-şi impună ceva în afară de regulile ei destul de vagi de bună purtare. Nu pot să mi-o imaginez decât insultându-şi mereu prietena cu laudele ei, cu încurajările ei, cu ofertele ei, decât dând mereu amănunte despre minunatele ei bune intenţii de a-i găsi un post şi a o include în acele încântătoare excursii, care Vor avea loc, cu landoul.
— Jane Fairfax e sensibilă. N-o acuz de lipsă de sensibilitate, zise domnul Knightley. Presupun că are sentimente puternice şi tăria de a şi le înfrânge prin răbdare şi autocontrol. Îi lipseşte deschiderea. E rezervată, mai rezervată, aş spune, decât era, şi mie îmi plac firile deschise. Nu, înainte ca domnul Cole să facă aluzie la presupusa mea dragoste, nici nu-mi trecuse prin cap. O vedeam pe Jane Fairfax şi stăteam de vorbă cu ea întotdeauna cu plăcere şi admiraţie, dar fără alte gânduri.
— Ei, bine, doamnă Weston, zise Emma triumfătoare când el plecă. Ce spuneţi acum de căsătoria domnului Knightley cu Jane Fairfax?
— Ei bine, dragă Emma, eu zic că e aşa de preocupat de ideea de a nu fi îndrăgostit de ea, că nu m-aş mira ca până la urmă să fie. Nu-mă dau bătută.
