Capitolul XXXIV
ORICINE DIN HIGHBURY SAU DIN ÎMPREJURIMI îi făcuse vreodată vreo vizită domnul Elton era dispus să-i prezinte toate onorurile cu ocazia căsătoriei. Se dădeau mese şi serate în cinstea lui, şi a doamnei sale, invitaţiile curgeau una după alta, iar ea îşi dădu seama în curând că nu vor mai avea nici o zi liberă.
— Văd cum merge, zise ea. Văd ce fel de viaţă voi duce printre voi. Pe cuvântul meu, o să ne învăţăm destrăbălaţi. Se pare că, realmente, suntem la modă. Dacă asta înseamnă,să trăieşti la ţară, nu găsesc că ar fi ceva extraordinar. De luni până sâmbătă, vă asigur, nu avem nici o zi liberă. Chiar o femeie fără resursele mele sufleteşti s-ar fi putut descurca foarte bine.
Nici o invitaţie nu-i cădea prost. Obiceiurile ei de la Bath făceau să găsească seratele cât se poate de fireşti şi Maple Grove îi dăduse gustul pentru mese întinse. Fu puţin şocată de lipsa a două saloane, de calitatea proastă a torturilor şi de faptul că nu exista gheaţă pentru partidele de cărţi din Highbury. Doamna Bates, doamna Perry, doamna Goddard şi celelalte nu prea aveau habar de lumea bună, dar ea le va arăta în scurtă vreme cum trebuie să aranjeze totul. În cursul primăverii urma să invite pe toată lumea la o petrecere cu totul superioară, unde mesele de joc vor fi aranjate, fiecare cu luminările ei şi cu pachete întregi aşa cum se face în lumea bună şi se vor angaja mai mulţi ospătari decât găseai prin împrejurimi, care să servească gustările exact la timpul potrivit şi în ordinea cuvenită.
Emma, între timp, nu se lăsă mai prejos şi dădu la Hartfield o masă pentru familia Elton. Nu trebuiau să se arate mai puţin atenţi decât ceilalţi. S-ar fi putut bănui cine ştie ce, că ea ar fi capabilă de resentimente şi meschinărie. Trebuia să dea o masă. După ce Emma îi vorbi despre asta timp de zece minute, domnul Woodhouse nu mai avea nimic împotrivă şi puse numai o condiţie, pe care o punea de obicei, să nu stea el în capul mesei, şi tot ca de obicei se punea problema de a hotărî cine să facă asta în locul său.
Alegerea celorlalţi invitaţi nu cerea prea multă chibzuinţă. În afară de familia Elton, trebuia să invite şi familia Weston şi pe domnul Knightley, până aici era bine, dar o invitaţie pentru Harriet era inevitabilă. Nu putu însă să o transmită cu deplină satisfacţie şi, din mai multe motive, Emmei îi făcu plăcere chiar că Harriet îndrăzni să o refuze. „Prefera să nu fie în acelaşi loc cu el dacă nu era neapărat necesar. Nu ajunsese încă la starea de a-l vedea pe el şi pe fericita şi încântătoarea lui soţie împreună fără un sentiment de jenă. Dacă domnişoara Woodhouse nu se supără, preferă să stea acasă.” Era exact ce şi-ar fi dorit Emma, dacă ar fi crezut că e posibil să-şi dorească ceva. Era încântată de tăria prietenei ei – pentru că Harriet avea nevoie de tărie ca să renunţe la o invitaţie şi să stea acasă. Acum, putea să invite persoana pe care de fapt o dorea şi anume pe Jane Fairfax. De la ultima ei convorbire cu doamna Weston şi domnul Knightley, se gândea mai mult la Jane decât înainte. Îi rămăseseră în minte cuvintele domnului Knightley, care spusese că Jane Fairfax se bucură din partea doamnei Elton de o atenţie pe care nu i-o acordă nimeni altcineva.
— E foarte adevărat, zise ea, cel puţin în ce mă priveşte pe mine, ceea ce de fapt voia să spună el, şi e foarte ruşinos. Avem aceeaşi vârstă şi ne cunoaştem de atâta vreme, ar fi trebuit să fiu mai prietenoasă cu ea. Acum n-o să-i mai placă de mine. Am neglijat-o prea multă vreme. Dar de acum îi voi arăta mai multă atenţie.
Toate invitaţiile avură succes. Toţi erau liberi şi toţi fericiţi. Pregătirile însă nu se opriră aici. Se ivi o întâmplare cam nefericită. Cei doi băieţi mai mari ai familiei Knightley urmau să facă o vizită de câteva săptămâni bunicului şi mătuşii lor şi tatăl propusese să-i aducă tocmai acum şi să stea şi el o zi la Hartfield – chiar în ziua petrecerii. Îndatoririle slujbei sale nu-i permiteau amânarea, dar atât tatăl, cât şi fiica fură destul de stânjeniţi că se întâmpla aşa. Domnul Woodhouse considera numărul de opt persoane la masă ca cel mai mare pe care nervii săi îl puteau suporta – şi iată că vor fi nouă – şi Emma îşi dădu seama că cel de-al nouălea va fi foarte prost dispus că nu poate să vină pentru patruzeci şi opt de ore la Hartfield fără să nimerească într-o petrecere.
Îl consolă pe tatăl ei mai bine decât se putea consola pe ea însăşi, arătându-i că deşi vor fi nouă, el spunea atât de puţine lucruri încât zgomotul nu va fi mărit prea mult. De fapt, i se părea şi ei foarte trist să-l vadă pe el, cu privirile lui grave şi vorbele scoase cu cleştele din gură, în faţa ei, în locul fratelui său. Întâmplarea fu mai mult de partea domnului Woodhouse decât a Emmei. John Knightley sosi, dar domnul Weston fu chemat pe neaşteptate la oraş şi trebuia să lipsească tocmai în acea zi. S-ar putea să vină şi el, seara, târziu, dar în mod sigur nu la masă. Domnul Woodhouse era perfect uşurat şi, văzându-l astfel, când sosiră şi copiii şi când cumnatul ei păru a se resemna filosofic auzind care îi era soarta, supărarea Emmei se risipi şi ea. Ziua sosi, invitaţii se adunară punctual şi domnul John Knightley păru, încă de la început, să se dedice strădaniei de a fi simpatic. În loc să-l tragă pe fratele său deoparte, lângă o fereastră, în timp ce aşteptau să se pună masa, el stătea de vorbă cu domnişoara Fairfax. La doamna Elton, care arăta cât de bine o puteau ajuta dantelele şi perlele, se uită în linişte, dorind numai să observe destul pentru a-i da informaţii Isabellei, dar domnişoara Fairfax era o cunoştinţă veche şi o fată liniştită şi cu ea se putea sta de vorbă. O întâlnise înainte de micul dejun, când se întorcea de la plimbare cu băieţii lui şi când tocmai începuse să plouă. Era firesc să spere că vor avea un subiect de conversaţie şi spuse
— Sper că n-aţi mers prea departe, domnişoară Fairfax, azi-dimineaţă, altfel sunt sigur că v-aţi udat. Noi de-abia dacă am ajuns la timp acasă. Sper că v-aţi întors imediat.
— Am mers numai până la poştă, zise ea, şi am ajuns acasă, înainte de a începe să plouă tare. Mă duc în fiecare zi la poştă, când sunt aici. Simplifică lucrurile şi îmi dă un pretext să ies din casă. Îmi face bine o mică plimbare înainte de micul dejun.
— Dar nu pe ploaie, îmi închipui.
— Nu, dar când am plecat nu ploua deloc. Domnul John Knightley zâmbi şi răspunse:
— Adică atunci când v-aţi hotărât să plecaţi, pentru că atunci când am avut plăcerea să vă întâlnesc nu eraţi departe de casă şi Henry şi John nu mai pridideau să numere stropii de ploaie. Poşta e un „loc foarte atrăgător la o anumită vârstă. Când veţi fi de vârsta mea, veţi vedea că nu face să ieşi prin ploaie pentru nişte scrisori.
Jane roşi puţin şi răspunse astfel:
— Nu am de ce să sper că voi fi vreodată cu dumneavoastră, înconjurată de cei dragi şi deci nu pot să mă aştept că vârsta pur şi simplu mă va face indiferentă la scrisori.
— Indiferentă? O, nu, nu cred că dumneavoastră puteţi deveni indiferentă. Scrisorile nu pot lăsa pe nimeni indiferent. Sunt, în general, o pacoste pe capul omului!
— Vorbiţi despre scrisorile de afaceri. Ale mele sunt scrisori de la prieteni.
— Deseori m-am gândit că astea sunt cele mai rele, zise el cu răceală. Afacerile, ştiţi, pot aduce bani, dar prietenia nu aduce nimic.
— Ah, acum nu vorbiţi serios. Îl cunosc prea bine pe domnul John Knightley, sunt sigură că înţelege valoarea prieteniei la fel de bine ca toată lumea. Pot foarte bine să cred că aceste scrisori reprezintă puţin pentru dumneavoastră, mult mai puţin decât pentru mine, dar nu pentru că aveţi cu zece ani mai mult, nu e vorba de vârstă, ci de situaţie. Îi aveţi pe cei dragi aproape. Eu probabil că nu-i voi mai avea niciodată şi, deci, până nu-mi voi fi epuizat toată afecţiunea, poşta va avea, cred, totdeauna, puterea să mă scoată din casă, chiar pe vreme mai rea decât azi.
— Când vorbeam de posibilitatea de a vă schimba cu trecerea anilor, cu timpul, zise John Knightley, era vorba implicit şi de schimbarea de situaţie pe care acesta o va aduce. Consider că nu se poate una fără cealaltă. Timpul va face să scadă interesul pentru cei care nu sunt în jurul nostru zilnic, dar nu la schimbarea asta mă gândeam în legătură cu dumneavoastră. Ca vechi prieten, domnişoară Fairfax, daţi-mi voie să sper că peste zece ani veţi avea tot atâtea fiinţe dragi în jur câte am eu acum.
O spusese atât de blând, fără nici cea mai mică umbră de jignire. Un „mulţumesc” drăguţ zis părea menit să pună capăt discuţiei cu un zâmbet, dar roşul din obraji, tremurul buzei, lacrima din ochi, arătau că nu era nimic de râs. Acum, îi solicită atenţia domnul Woodhouse, care, după obiceiul său la asemenea ocazii, îşi saluta pe rând musafirii şi le complimenta în mod special pe doamne. Ajunsese la ea, care era ultima, şi, cu politeţea lui blândă, îi spuse:
— Îmi pare foarte rău, domnişoară Fairfax, să aud că ai ieşit azi dimineaţă în ploaie. Domnişoarele ar trebui să se îngrijească. Domnişoarele sunt ca nişte plante delicate. Trebuie să-şi îngrijească sănătatea şi frumuseţea. Draga mea, ţi-ai schimbat ciorapii când ţi-ai întors?
— Da, domnule, sigur că mi i-am schimbat. Vă mulţumesc foarte mult pentru grija şi bunătatea dumneavoastră faţă de mine.
— Dar, dragă domnişoară Fairfax, tinerele domnişoare se bucură totdeauna de atenţie. Sper că bunica şi mătuşa dumitale sunt bine. Ele sunt bunele mele prietene. Regret că sănătatea nu mă lasă să fiu un vecin mai bun. Ne-ai făcut o mare onoare astăzi. Fiica mea şi cu mine suntem mişcaţi de bunătatea dumitale şi ne pare foarte bine că ai venit la Hartfield.
Bătrânul, politicos şi cu inimă bună, putea acum să se aşeze şi să se bucure că şi-a făcut datoria şi fiecare tânără doamnă se simte bine şi în largul ei.
În acel moment, povestea cu ieşitul în ploaie ajunsese la „doamna Elton şi mustrările ei se revărsau asupra Janei.
— Draga mea Jane, ce mi-e dat să aud? Să mergi la poştă prin ploaie! Nu trebuie să faci asta, zău. Nenorocita de tine! Ce te-a apucat să faci una ca asta? Înseamnă că n-am fost pe aproape să am grijă de tine.
Jane, cu multă răbdare, o asigură că nu a răcit deloc.
— Ah, nu-mi spune mie asta. Eşti o biată fată şi nu ştii să ai grijă de tine. La poştă, auzi! Doamnă Weston, aţi mai auzit aşa ceva? Dumneavoastră şi cu mine trebuie să ne exercităm autoritatea.
— Sfatul meu, zise doamna Weston – desigur, mă simt tentată să-i dau un sfat —, este, domnişoară Fairfax, că nu trebuie să rişti astfel. Cum eşti predispusă la răceală, zău, ar trebui să ai foarte mare grijă, mai ales la vremea asta. Primăvara, cred eu, trebuie să avem cea mai mare grijă. Mai bine să aştepţi o oră, două sau chiar jumătate de zi scrisorile, decât să rişti să începi să tuşeşti din nou… Nu crezi că e mai bine aşa? Da, sunt sigură că eşti destul de rezonabilă să înţelegi. N-o să mai faci asta niciodată.
— Ah, nu, niciodată, interveni foarte energic doamna Elton. Nu-i dăm voie să mai facă una ca asta – şi dând semnificativ din cap – trebuie să aranjăm ceva, trebuie, zău. Vorbesc eu cu domnul E. Omul care aduce scrisorile noastre în fiecare dimineaţă (unul din oamenii noştri, nu ştiu cum îl cheamă) va întreba şi de ale tale şi ţi le va aduce. Asta va înlătura toate dificultăţile şi, din partea noastră, dragă Jane, cred că nu-ţi vine greu să accepţi un asemenea serviciu.
— Sunteţi foarte bună, zise Jane, dar nu pot să renunţ la plimbarea de dimineaţă. Mi s-a spus să ies cât se poate de mult, trebuie să fac o plimbare şi poşta îmi oferă un pretext şi, pe cuvânt, niciodată, în afară de ieri, nu s-a întâmplat să fie vreme rea.
— Dragă Jane, nu mai spune nimic despre asta. Am hotărât, adică (râzând cu afectare) atât cât pot să hotărăsc fără acordul domnului şi stăpânului meu. Ştiţi, doamnă Weston, noi două trebuie să fim foarte atente cum ne exprimăm. Dar îmi place să cred, dragă Jane, că mai am ceva influenţă. Dacă nu voi avea de întâmpinat dificultăţi prea mari, poţi să consideri totul stabilit.
— Iertaţi-mă, spuse Jane serios, nu pot, sub nici un motiv, să consimt la acest aranjament, care să dea atâta osteneală, degeaba, servitorului dumneavoastră. Dacă nu mi-ar face plăcere asta, scrisorile ar fi aduse, ca de obicei, de servitoarea bunicii.
— Oh, draga mea, dar Patty are atâtea de făcut! Şi ne face plăcere să folosim oamenii noştri.
Jane nu părea a dori să se lase învinsă şi, în loc să răspundă, i se adresă din nou domnului John Knightley:
— Poşta e o instituţie minunată, zise ea. Câtă regularitate şi promptitudine! Dacă te gândeşti la câte au de făcut, şi totul merge atât de bine. E formidabil, nu?
— Da, un mecanism foarte bine pus la punct.
— Foarte rar se întâmplă să fie vreo greşeală sau întârziere. Foarte rar câte o scrisoare, dintre miile care circulă mereu prin regat, se rătăceşte şi nici măcar una la un milion nu se pierde. Şi când te gândeşti câte scrisuri, unele foarte urâte, trebuie descifrate, o adevărată minune!
— Funcţionarii devin experţi prin obişnuinţă. Au probabil, de la început, iuţeală de ochi şi de mână, dar exerciţiul o face să crească. Dacă mai doriţi vreo explicaţie, continuă el zâmbind, sunt plătiţi pentru asta. Asta e cheia competenţei lor! Publicul plăteşte şi trebuie să fie bine servit.
Se mai discută câtva timp despre diversitatea scrisurilor de mână şi se făcură observaţiile obişnuite.
— Am auzit spunându-se, zise John Knightley, că, adesea, membrii aceleiaşi familii scriu la fel, şi unde e vorba de acelaşi învăţător ar fi destul de firesc. Dar cred că asemănarea e valabilă numai pentru femei, pentru că băieţii, când cresc, nu mai învaţă de la alţii, ci încep să mâzgălească aşa cum se pricep. Isabella şi Emma, cred, au un scris foarte asemănător, eu nu le pot deosebi niciodată.
— Da, zise fratele lui, şovăind. Seamănă destul de bine. Ştiu ce vrei să spui, dar scrisul Emmei are mai multă forţă.
— Isabella şi Emma amândouă scriu frumos, zise domnul Woodhouse, dintotdeauna. Şi biata doamnă Weston scrie frumos, cu un oftat care se sfârşi într-un zâmbet către ea.
— N-am văzut nici un scris de bărbat, începu Emma uitându-se tot spre doamna Weston. Dar, se opri, văzând că dânsa e atentă la altcineva şi pauza îi dădu timpul să reflecteze: „Cum o să aduc vorba despre el? Sunt oare incapabilă să-i pronunţ numele în faţa tuturor? Va fi oare necesar să folosesc vorbe ocolite?
— Prietenul dumitale din Yorkshire – Cel care îţi scrie din Yorkshire – probabil aşa ceva aş spune, dacă aş fi într-o stare foarte gravă. Dar nu, pot să-i pronunţ numele fără să fiu deloc impresionată. În mod sigur, merg spre vindecare. Să-i dau drumul!”
Doamna Weston era liberă acum şi Emma începu din nou:
— Domnul Frank Churchill are cel mai frumos scris masculin din câte am văzut eu.
— Nu-l admir, zise domnul Knightley. E prea mărunt, îi lipseşte forţa. E ca un scris de femeie.
Niciuna din doamne nu fu de acord. Îl apărară împotriva acestei ponegriri înjositoare. „Nu, sub nici un motiv nu-i lipsea forţa. Nu era un scris mare, dar avea destulă forţă. Nu cumva doamna Weston avea la ea o scrisoare să le arate? Nu, primise de curând o scrisoare, dar răspunsese şi o pusese bine.”
— Dacă am fi în camera cealaltă, zise Emma, dacă m-aş putea duce până la biroul meu, cred că aş putea să vă arăt o mostră. Am un bileţel de la el. Îţi aminteşti, doamnă Weston? L-ai rugat într-o zi să-mi scrie în locul dumitale.
— El a zis că l-am rugat.
— Da, da, am bileţelul acela şi aş putea să-i arăt domnului Knightley să-l conving.
— Ah, când un tânăr galant ca domnul Frank Churchill, spuse domnul Knightley cu răceală, îi scrie unei frumoase domnişoare ca domnişoara Woodhouse, va face totul ca să scrie cât mai frumos.
Masa era servită. Doamna Elton, înainte ca cineva să apuce să vorbească, era gata, şi înainte ca domnul Woodhouse să ajungă la ea şi să-i ceară îngăduinţa de a o conduce în sufragerie, zise:
— Trebuie să intru prima? Zău că mi-e ruşine, totdeauna să deschid eu drumul.
Grija Janei de a-şi ridica singură scrisorile nu-i scăpase Emmei. Auzise şi văzuse totul şi era chiar curioasă dacă după ce mersese prin apă azi-dimineaţă primise vreuna. Bănuia că da, altfel nu s-ar fi avântat prin ploaie cu atâta hotărâre. Aştepta probabil veşti de la cineva foarte drag şi nu aşteptase degeaba. Găsea că arată mai fericită ca de obicei, avea o strălucire neobişnuită a feţei şi a ochilor.
Ar fi putut să întrebe ceva despre costul timbrelor până în Irlanda, dar se abţinu. Era hotărâtă să nu zică vreo vorbă care i-ar putea răni sentimentele Janei Fairfax, şi intrară braţ la braţ în sufragerie, bunăvoinţa potrivindu-se foarte bine cu frumuseţea fiecăreia.
