Capitolul XXXV

CÂND DOAMNELE SE ÎNTOARSERĂ ÎN SALON după masă, Emma îşi dădu seama că era aproape imposibil să împiedice formarea a două grupuri deosebite. Doamna Elton dădea dovadă de foarte mare perseverenţă în a se purta rău şi a judeca greşit, copleşind-o pe Jane Fairfax şi neglijând-o pe ea. Ea şi doamna Weston erau nevoite fie să discute între ele, fie să tacă împreună. Doamna Elton nu le lăsa să aleagă. Dacă Jane reuşea s-o facă să tacă două minute, începea din nou şi deşi ceea ce discutau era mai mult în şoaptă, în special din partea doamnei Elton, în mod inevitabil auziră care erau subiectele principale – poşta, răceala, adusul scrisorilor şi prietenia, fură îndelung comentate şi urmate de un alt subiect, care era probabil la fel de neplăcut pentru Jane – Întrebări dacă a găsit vreun post care să-i convină şi făgăduinţe mari din partea doamnei Elton.

— Suntem deja în aprilie, zicea ea. M-a apucat grija pentru tine. Peste puţin timp suntem în iunie.

— Dar nu m-am hotărât pentru iunie şi nici pentru altă lună anume, aşteptam numai vara.

— Dar chiar n-ai găsit nimic?

— Nici nu m-am interesat şi nici nu vreau să mă interesez.deocamdată.

— Oh, draga mea, dar nu e deloc devreme, nu-ţi dai seama ce greu este să găseşti exact ceea ce trebuie.

— Eu să nu-mi dau seama? zise Jane Fairfax, clătinând din cap. Dragă doamnă Elton, cine s-ar fi putut gândi mai bine ca mine?

— Dar nu cunoşti lumea aşa cum o cunosc eu. Habar nu ai câţi amatori există pentru cele mai bune posturi. Am văzut foarte multe lucruri din astea în împrejurimi, la Maple Grove. O verişoară a domnului Suckling, doamna Bragge, a primit atâtea cereri, toată lumea dorea să intre în familia ei, pentru că face parte din lumea bună. Cu lumânări de ceară în clasă! Îţi poţi închipui ce post! Din toate casele din regat, cea a doamnei Bragge e locul unde aş vrea să te văd.

— Domnul colonel şi doamna Campbell urmează să se întoarcă în oraş pe la mijlocul verii, zise Jane. Trebuie să mai stau şi pe la ei. Sunt sigură că o să vrea asta. După aceea, voi putea probabil să încerc să mă descurc. Dar n-aş vrea ca dumneavoastră să vă deranjaţi să întrebaţi, deocamdată.

— Aş, deranj, ştiu că ţi-e jenă. Ţi-e teamă că mă deranjezi, dar te asigur, dragă Jane, că domnul şi doamna Campbell nu se interesează de tine mai mult decât mă interesez eu. Peste o zi, două îi scriu doamnei Partridge şi îi voi da sarcina expresă să caute ceva potrivit.

— Mulţumesc, dar aş prefera să nu-i pomeniţi despre asta, până când nu se apropie timpul, nu vreau să deranjez pe nimeni.

— Dar, fetiţă dragă, timpul s-a apropiat deja. Suntem în aprilie şi nu mai e mult până în iunie sau chiar iulie şi avem de făcut o treabă grea. Lipsa ta de experienţă mă amuză. O situaţie aşa cum meriţi tu, şi cum îţi doresc prietenii tăi, nu se iveşte în fiecare zi şi nu se obţine dintr-o dată, zău aşa, trebuie să începem să ne interesăm imediat.

— Scuzaţi-mă, doamnă, dar asta nu e deloc intenţia mea, eu nu mă interesez deloc şi mi-ar părea rău ca prietenii mei să se intereseze. Când voi fi hotărâtă asupra momentului, nu-mi e teamă că voi rămâne fără slujbă. În oraş sunt unele birouri speciale, unde te poţi interesa şi afli imediat ceva – birouri unde se vinde nu chiar trupul, ci doar mintea omenească.

— Oh, draga mea, comerţ cu trupul omenesc! Mă uluieşti. Dacă faci aluzie la comerţul cu sclavi, te asigur că domnul Suckling este aboliţionist.

— N-am vrut să spun, nu mă gândeam la comerţul de sclavi, Răspunse Jane, comerţul de guvernante era, vă asigur, tot ce aveam în vedere. E total deosebit, desigur, în ce priveşte vina celor care îl practică. Dar în ce priveşte nenorocirea victimelor, nu ştiu dacă e vreo diferenţă. Voiam să spun numai că există birouri de plasare şi dacă mă adresez lor voi căpăta repede o slujbă potrivită, nu am nici o îndoială.

— O slujbă potrivită! repetă doamna Elton. A, poate potrivită cu ideea ta umilă despre tine. Ştiu ce fiinţă modestă eşti. Dar prietenii tăi nu vor fi mulţumiţi să accepţi prima ofertă, orice situaţie oarecare, inferioară, într-o familie în afara lumii bune, sau care să poată aprecia viaţa elegantă.

— Sunteţi foarte bună, dar în privinţa asta nu am nici o preferinţă. Nu e dorinţa mea să mă angajez într-o casă bogată; umilinţa, cred, ar fi cu atât mai mare. Aş suferi mai mult făcând comparaţii. Să fie o casă de oameni bine crescuţi, asta e tot ce vreau.

— Te cunosc, te cunosc eu! Ai accepta orice, dar eu voi fi mai pretenţioasă şi cred că familia Campbell va fi de acord cu mine. Cu talentele tale excepţionale ai dreptul la lumea bună. Numai cunoştinţele de muzică ţi-ar da dreptul să-ţi impui condiţiile, să ai câte camere vrei şi să te amesteci în familie cât de mult doreşti, adică, nu ştiu, dacă ai şti să cânţi la harpă, ai putea face toate astea; dar ai şi voce şi cânţi şi la pian, da, cred că şi fără harpă ai putea pune condiţii. Şi, trebuie să te aranjezi bine şi onorabil, altfel familia Campbell şi cu mine nu vom mai avea linişte.

— Bine, onorabil, confortabil, e unul şi acelaşi lucru, zise Jane, tot ce e de dorit. Totuşi, în mod foarte serios, nu vreau să încerce nimeni nimic pentru mine deocamdată. Vă sunt foarte îndatorată, doamnă Elton. Sunt îndatorată oricui se ocupă de mine, dar, foarte serios, nu vreau să se facă nimic până în vară. Încă două-trei luni, vreau să rămân unde sunt şi aşa cum sunt.

— Şi eu vorbesc foarte serios, te asigur, răspunse doamna Elton, veselă, m-am hotărât să caut şi să-i rog şi pe prietenii mei să caute: să nu se ivească ceva ireproşabil şi să ne scape.

Şi continuă în felul acesta, fără a putea fi oprită până când domnul Woodhouse intră în cameră. Vanitatea ei îşi schimbă atunci direcţia şi Emma o auzi spunând tot în şoaptă Janei:

— Iată-l şi pe scumpul meu curtezan bătrân! Protestez! închipuie-ţi că le-o ia înainte la toţi ceilalţi bărbaţi cu galanteriile – ce fiinţă drăguţă! Te asigur, îmi place foarte mult. Admir politeţea asta ciudată de modă veche; e mai pe gustul meu decât degajarea modernă. Degajarea omului modern mă dezgustă uneori. Bunul şi bătrânul domn Woodhouse, păcat că n-ai auzit ce complimente îmi făcea la masă, ah, te asigur, începusem să cred că al meu caro sposo o să fie de-a binelea gelos. Am impresia că mă place foarte mult. Mi-a admirat rochia. Ţie cum îţi place? Selina a ales-o – e frumoasă, cred, dar nu ştiu dacă nu e prea încărcată. Îmi displace grozav ideea de a purta o rochie prea încărcată – am oroare de găteli. Acum, trebuie să-mi mai pun câte o podoabă, o tânără soţie trebuie să se îmbrace ca o tânără soţie, dar gusturile mele sunt mai simple – o rochie simplă e infinit mai reuşită decât orice găteală. Dar cred că sunt în minoritate, foarte puţină lume preţuieşte simplitatea unei rochii – spectacolul şi podoabele contează. Îmi venise ideea să-i pun nişte dantelă ca asta la rochia mea de poplin argintiul cu alb. Crezi că o să meargă?

Toată lumea se adunase din nou în salon, când îşi făcu apariţia şi domnul Weston. Se întorsese destul de târziu şi pornise spre Hartfield de îndată ce mâncase. Cum doamnele îşi închipuiau că va veni şi îl aşteptau, venirea lui nu fu o surpriză, dar le făcu o mare bucurie. Domnul Woodhouse fu pe atât de bucuros să-l vadă acum, pe cât ar fi fost de supărat să-l vadă mai înainte. Numai John Knightley rămase mut de uimire. Că un om care şi-ar fi putut petrece liniştit seara, acasă, după o zi de muncă la Londra, pleacă şi merge jumătate de milă să ajungă la casa altuia, de dragul de a sta de vorbă cu alţii până la ora de culcare, îşi sfârşeşte ziua făcând efortul de a fi politicos şi de a suporta zgomotul celorlalţi, asta îl uimea peste măsură. Un om care fusese în mişcare de la ora opt dimineaţa şi acum ar fi putut să se oprească, vorbise multe şi acum ar fi putut să tacă, fusese nu numai într-un singur loc cu multă lume şi acum ar fi putut fi singur, un asemenea om să-şi lase liniştea şi libertatea propriului cămin şi, într-o seară rece şi cu burniţă de aprilie, s-o pornească din nou la drum? Dacă ar fi venit numai să-şi ia soţia, cu un semn discret, ar mai fi fost un motiv. Dar venirea lui va prelungi probabil în loc să întrerupă petrecerea, John Knightley se uită la el înmărmurit, apoi dădu din umeri şi zise:

— Nu m-aş fi aşteptat la una ca asta, nici chiar din partea lui. Domnul Weston, între timp, fără să bănuiască indignarea pe care o stârnea, vesel şi fericit ca de obicei şi având tot dreptul să fie centrul atenţiei, drept conferit de faptul că-şi petrecuse ziua în altă parte, era cât se poate de simpatic tuturor celorlalţi şi, după ce răspunse întrebărilor soţiei sale despre ce mâncase, convingând-o că servitorii îi urmaseră întocmai ordinele date cu atâta grijă, şi împărtăşi celorlalţi toate ştirile politice pe care le aflase, trecu la o peste de familie, care, deşi era adresată mai ales doamnei Weston, urma fără îndoială să stârnească interesul tuturor celor prezenţi. Îi înmână o scrisoare care venea de la Frank, şi îi era adresată ei; se întâlnise pe drum cu poştaşul, care i-o dăduse, şi îşi permisese să o deschidă.

— Citeşte-o, citeşte-o, zise el, o să-ţi facă plăcere, numai câteva rânduri, n-o să-ţi ia mult, citeşte-o Emmei.

Cele două doamne începură să citească împreună şi el se aşeză zâmbind şi vorbind tot timpul cu ele, cu o voce puţin coborâtă, dar care putea fi auzită de toată lumea.

— Ei, vedeţi, o să vină, e o veste bună, cred. Ei, ce ziceţi? V-am spus eu că o să se întoarcă repede, nu-i aşa? Vezi, draga mea, nu ţi-am spus eu întotdeauna, şi tu nu m-ai crezut? Va sosi cel târziu săptămână viitoare, probabil. Pentru că, femeia asta e teribil de nerăbdătoare, când e vorba să facă ceva; e foarte probabil să ajungă mâine sau sâmbătă. Cât priveşte boala ei, o nimica toată! Dar e minunat să-l putem avea pe Frank printre noi, la Londra, atât de aproape. Dacă tot s-au hotărât să vină, o să stea mai mult, şi el o să poată veni oricând să ne vadă. Asta-i tocmai ce voiam eu. Ei, o veste grozavă, nu? Ai citit? Emma a terminat? Pune-o deoparte, mai vorbim noi despre asta altă dată, acum nu se face. Le spunem şi celorlalţi, aşa în treacăt.

Doamnei Weston îi făcu mare plăcere această întâmplare. Bucuria ei fără margini era vizibilă. Era fericită şi ştia că este şi că are tot dreptul să fie. Se felicita cu inima deschisă şi plină de căldură. Dar Emma nu putea să vorbească la fel de limpede. Trebuia să-şi cântărească sentimentele şi să încerce să înţeleagă în ce măsură e tulburată, tulburare care, găsea ea, era destul de mare.

Domnul Weston, cu toate astea, mult prea dornic să vorbească pentru a mai vedea ce se întâmplă cu ceilalţi, mult prea comunicativ ca să-i mai lase şi pe alţii să zică ceva, fu foarte satisfăcut cu cele câteva cuvinte ale ei şi se duse să-i facă fericiţi şi pe ceilalţi prieteni, comunicându-le şi lor o parte din ceea ce probabil auziseră deja.

Spre norocul lui, i se păru că toată lumea se bucură, altfel ar fi observat că nici domnul Woodhouse, nici domnul Knightley nu erau foarte încântaţi. Erau primii care aveau dreptul la fericirea de a afla vestea, după doamna Weston şi Emma. Apoi, ar fi vrut să-i spună domnişoarei Fairfax, dar ea era prea adâncită în conversaţie cu domnul John Knightley şi întreruperea ar fi fost nelalocul ei şi, cum se găsea lângă doamna Elton şi ea nu era ocupată cu nimeni, trebui să înceapă a-i povesti şi ei totul.