Capitolul XXXVIII
NU SE MAI ÎNTÂMPLA NICI O NENOROCIRE care să stea în calea organizării balului. Ziua se apropia şi, în fine, sosi şi, după o dimineaţă în care toată lumea aşteptă cu nerăbdare şi teamă, Frank Churchill, aducând certitudinea prin prezenţa sa fizică, sosi la Randalls înainte de cină şi totul deveni absolut sigur. El şi Emma nu se mai văzuseră de la vizita lui precedentă. Urmau să se întâlnească din nou în sala de la Crown, dar, oricum, asta era mai bine decât din întâmplare, undeva în stradă. Domnul Weston insistase cu atâta seriozitate ca ea să vină mai devreme, să sosească imediat ce vor ajunge şi ei, cu scopul de a-şi da părerea asupra aranjamentului sălilor, înainte de sosirea celorlalţi, încât ea nu putuse să-l refuze şi, deci, avea să se bucure de câteva minute de linişte în compania tânărului. Urma s-o aducă şi pe Harriet, şi ajunseră la Crown la timp, lăsând să treacă exact cât se cuvenea după sosirea celor de la Randalls.
Frank Churchill părea a fi stat la pândă şi, deşi nu spunea multe, în ochii lui se citea dorinţa de a petrece o seară minunată. Merseră prin toate colţurile să vadă dacă totul era în ordine şi peste câteva minute li se alăturară pasagerii încă unei trăsuri. Emma fu surprinsă în primul moment:
— Atât de devreme! Ce groaznic! voia să exclame, dar descoperi imediat că era vorba de o familie de vechi prieteni care soseau, ca şi ea, la dorinţa expresă a domnului Weston de a le afla părerea. Fură urmaţi foarte curând de o altă trăsură, plină de verişori, care fuseseră rugaţi să vină devreme, cu aceeaşi deosebită seriozitate, în acelaşi scop. Se părea că în curând se vor aduna jumătate dintre invitaţi, cu intenţia unică de a face o inspecţie pregătitoare.
Emma observă că gustul ei nu era unicul gust pe care se baza domnul Weston şi îşi dădu seama că a fi favorita şi prietena intimă a unui om care avea atât de mulţi prieteni intimi şi confidenţi nu era mare lucru în ierarhia vanităţilor. Îi plăcea purtarea lui deschisă, dar dacă ar fi avut o inimă ceva mai puţin largă, i-ar fi preţuit şi mai mult caracterul. A fi binevoitor cu toată lumea, dar nu a fi prieten cu toată lumea, asta creşte valoarea unui om. Un asemenea om i-ar fi plăcut.
Toţi invitaţii inspectară, se uitară, lăudară totul din nou, apoi, neavând-nimic mai bun de făcut, se aşezară într-un soi de semicerc în jurul focului, pentru a comenta în diverse feluri, până când se găseau nişte subiecte mai bune, plăcerea de a sta în jurul focului chiar şi în luna mai.
Emma descoperi că dacă numărul consultanţilor speciali nu crescuse cu încă doi, asta nu era din vina domnului Weston. Se opriseră în drum la domnişoara Bates, ca să ofere trăsura, dar mătuşa şi nepoata urmau să fie aduse de familia Elton.
Frank stătea lângă ea, dar nu era liniştit, vădea un neastâmpăr care arăta că nu se simte în largul lui. Se uita mereu în jur, se ducea până la uşă, asculta zgomotul trăsurilor, nerăbdător să înceapă sau poate temându-se să stea tot timpul lângă ea.
Se vorbea despre doamna Elton.
— Cred că trebuie să apară, zise el. Sunt foarte curios s-o văd pe doamna Elton, am auzit atâtea despre dânsa. Nu cred că mai întârzie mult.
Se auzi o trăsură. Se repezi imediat, dar se întoarse şi zise:
— Am uitat că nu i-am fost prezentat, n-am văzut niciodată nici pe domnul, nici pe doamna Elton. N-am de ce să mă înghesui în faţă.
Domnul şi doamna Elton îşi făcură apariţia şi urmă tot şirul de zâmbete şi saluturi.
— Dar domnişoara Bates şi domnişoara Fairfax, zise domnul Weston, uitându-se în jur. Credeam că vin cu dumneavoastră!
Se făcuse o mică greşeală, trăsura plecase chiar acum să le ia. Emma dorea foarte mult să ştie care era prima impresie a lui Frank despre doamna Elton, cât era de pătruns de eleganţa studiată a rochiei ei şi de zâmbetele ei pline de graţie. El părea că se străduieşte să-şi formeze o părere, căci îi arătă toată atenţia cuvenită de îndată ce se termină prezentările.
Peste câteva minute trăsura se întoarse. Cineva vorbea despre ploaie.
— Mă ocup eu de umbrele, tată, zise Frank. Nu trebuie să uităm de domnişoara Bates. Şi plecă. Domnul Weston voi să plece după el, dar doamna Elton îl reţinu, spre a-i face cinstea să-i mărturisească părerea ei despre fiul lui şi începu cu atâta vervă încât tânărul însuşi, deşi nu se deplasa deloc încet, putea să audă foarte bine ce spunea.
— Un tânăr minunat, într-adevăr, domnule Weston, ştiţi doar:cu câtă inocenţă v-am mărturisit că o să-mi formez singură o părere. Am fericirea să vă spun că îmi place foarte mult. Credeţi-mă, zău, eu nu fac niciodată complimente. Mi se pare un tânăr foarte chipeş şi se poartă exact cum îmi place mie – un adevărat gentleman, deloc îngâmfat şi deloc papiţoi. Trebuie să ştiţi că nu-mi plac deloc papiţoii – am oroare de aşa ceva. La Maple Grove nu erau admişi deloc. Nici domnul Suckling şi nici eu n-am fi avut răbdare cu ei şi, câteodată le vorbeam pe un ton foarte tăios. Selina, a cărei blândeţe e aproape un defect, se împăca mai bine cu ei.
Atâta timp cât îi vorbi de fiul lui, domnul Weston îşi concentra toată atenţia, dar când trecu la Maple Grove, îşi aminti că sosiseră nişte doamne şi trebuia să le primească şi, zâmbind fericit, se grăbi să plece.
Doamna Elton se întoarse atunci spre doamna Weston:
— În mod sigur e trăsura noastră, cu domnişoara Bates şi cu Jane. Vizitiul şi caii noştri dau dovadă de mare promptitudine. Cred că mergem mai repede decât oricine. Ce plăcere, să-ţi trimiţi trăsura după o prietenă! Am înţeles că aţi avut bunătatea să vă oferiţi şi dumneavoastră, dar altă dată să ştiţi că nu e necesar.;Puteţi fi sigură că de ele am eu grijă.
Domnişoara Bates şi domnişoara Fairfax, escortate de cei doi domni, păşiră în sală şi doamna Elton păru a găsi că are datoria, deopotrivă cu doamna Weston, să le iasă în întâmpinare. Gesturile şi mişcările ei puteau fi înţelese de oricine privea scena, aşa cum o făcea Emma; dar cuvintele ei, şi cuvintele oricui se pierdură repede în fluxul neîntrerupt al vorbirii domnişoarei Bates, care venea spunând ceva şi nu terminase încă nici când ajunsese la cercul din jurul focului. De cum se deschise uşa, se putu auzi:
— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră! Nu plouă deloc! O picătură, două ce contează. De mine nu-mi pasă, am pantofi destul de groşi. Şi Jane zice… Ei (de îndată ce intră), ei, dar e minunat, zău! Admirabil, excelent aranjat, pe cuvântul meu. Nu lipseşte nimic, nu mi-aş fi închipuit. Ce lumină! Jane, Jane, ia uite! Ai mai văzut aşa ceva? Ah, domnule Weston, probabil că aţi avut lampa lui Aladin. Buna doamnă Stokes, nici n-o să-şi recunoască sala. Am văzut-o când am intrat. Era la intrare în picioare, „Ah, doamnă Stokes”, am zis, şi n-am avut timp de mai mult.
Acum era întâmpinată de doamna Weston:
— Foarte bine, mulţumesc, doamnă, sper că sunteţi bine! îmi pare foarte bine, îmi pare foarte bine. Mi-era teamă să nu vă doară capul, v-am văzut umblând atâta şi ştiam câtă treabă aveţi. Sunt încântată, zău aşa. Ah, dragă doamnă Elton, mulţumesc din suflet pentru trăsură, a sosit la ţanc, Jane şi cu mine tocmai eram gata. N-am lăsat deloc caii să aştepte. Foarte comodă trăsură. Ah, şi desigur, trebuie să vă mulţumim şi dumneavoastră, doamnă Weston, pentru trăsură, dar doamna Elton a fost foarte drăguţă şi a trimis un bileţel Janei, altfel veneam cu a dumneavoastră. Grozav să avem două asemenea oferte şi în aceeaşi zi. Aşa vecini, mai rar. Tocmai îi spuneam mamei „pe cuvântul meu, mamă…” mulţumesc, mama e foarte bine. S-a dus la domnul Woodhouse. I-am spus să-şi ia şalul, seara e rece – are un şal mare, nou, de la doamna Dixon. Când s-a măritat, l-a trimis cadou. Ce drăguţă să se gândească la mama. L-a cumpărat la Weymouth, ştiţi, domnul Dixon l-a ales. Mai erau trei modele, zice Jane, şi nu ştiau ce s-aleagă. Domnul colonel Campbell ar fi vrut mai degrabă oliv. Dragă Jane, eşti sigură că nu te-ai udat la picioare? N-a căzut decât un strop, doi, acolo, dar mi-e aşa de teamă cu tine! Dar domnul Frank Churchill a fost atât de – şi a pus şi un covoraş să ne ştergem, n-am să uit niciodată cât a fost de politicos. Ah, domnule Frank Churchill, trebuie să vă spunem că ochelarii mamei nu s-au mai stricat deloc de atunci, nitul n-a mai ieşit. Mama vorbeşte foarte des de bunătatea dumitale, nu-i aşa, Jane? Nu vorbim noi adesea despre domnul Frank Churchill? Ah, iat-o pe domnişoara Woodhouse. Ce mai faceţi, dragă domnişoară Woodhouse? Foarte bine, mulţumesc, foarte bine. Parc-am fi în basme. Ce schimbare! Nu trebuie să vă fac complimente, ştiu (uitându-se la Emma, cu multă mulţumire), n-ar fi politicos, dar, pe cuvântul meu, domnişoară Woodhouse, arătaţi… Cum vă place coafura Janei? Dumneavoastră ştiţi mai bine. Şi-a făcut-o singură; Minunat îşi aranjează părul. Nici un coafor din Londră nu cred c-ar putea… Ah, domnul doctor Hughes, ei ce zic, şi doamna Hughes! Trebuie să mă duc să vorbesc cu doamna şi domnul Hughes o clipă. Ce mai faceţi, ce mai faceţi? Mulţumesc, eu sunt bine. E încântător, nu-i aşa? Unde e scumpul domn Richard, ah, iată-l! Nu-l deranjaţi. Mai bine pentru dânsul să stea de vorbă cu domnişoarele. Ce mai faceţi, domnule Richard! V-am văzut ieri, călare, mergeaţi spre oraş. Doamna Otway, nemaipomenit, bunul domn Otway şi domnişoara Otway şi domnişoara Caroline! Ce mulţi prieteni! Şi domnul George, şi domnul Arthur! Ce mai faceţi? Ce mai faceţi cu toţii? Foarte bine, vă mulţumesc foarte mult! Mai bine ca niciodată. Parcă se mai aude o trăsură! Cine poate fi? Probabil domnul şi doamna Cole. Pe cu-vânt, ce minunat să te afli între atâţia prieteni şi ce foc extraordinar! M-am prăjit, nu alta. Nu vreau cafea, mulţumesc, eu nu beau niciodată. Nişte ceai, dacă se poate, domnule, dar mai târziu, nu e nici o grabă. Ah, iată că a şi venit! Totul e aşa de bine pus la punct!
Frank Churchill se întoarse la locul său de lângă Emma şi de îndată ce domnişoara Bates tăcu, se pomeni ascultând convorbirea dintre doamna Elton şi domnişoara Fairfax, care erau puţin mai departe, în spatele ei. El căzuse pe gânduri. Nu-şi putea da seama dacă şi el auzea convorbirea celor două. După ce o complimentă mult pe Jane pentru rochie şi pentru cum arăta în general, complimente primite cu mult calm şi politeţe, doamna Elton dorea în mod evident să fie la rândul ei complimentată şi urmă astfel:
— Cum îţi place rochia mea? Cum îţi place dantela? Ce zici de coafura pe care mi-a făcut-o Wright? şi multe alte întrebări de felul ăsta, la care i se răspunse cu răbdare şi politeţe.
Doamna Elton zise apoi:
— Nimeni nu se gândeşte la îmbrăcăminte mai puţin decât mine, dar la o ocazie ca asta, când stau toţi cu ochii pe mine şi, oricum, să le fac un compliment domnului şi doamnei Weston, care, n-am nici o îndoială, au dat balul ăsta numai în cinstea mea. Şi n-aş vrea să fiu mai prejos decât altele şi văd că nu mai are nimeni perle, în afară de mine. Deci, dacă am înţeles eu bine, Frank Churchill e un dansator de prima clasă. O să vedem dacă avem acelaşi stil. Foarte drăguţ băiat, Frank Churchill, îmi place foarte mult!
În acest moment Frank începu să vorbească plin de atâta volubilitate încât Emma îşi dădu seama că auzise laudele adresate lui şi nu dorea să audă mai mult. Astfel, glasurile celor două doamne fură acoperite pentru o vreme, dar într-un moment când conversaţia lor se opri clopoţeii din glasul doamnei Elton îşi recăpătară întâietatea. Domnul Elton tocmai se apropiase, şi soţia lui exclamă:
— Ah, în fine, ne-ai descoperit, zău, în ascunzătoarea noastră. Tocmai îi spuneam Janei, credeam că o să devii nerăbdător să afli ce e cu noi.
— Janei! repetă Frank Churchill, cu o privire în care se citea surprinderea şi neplăcerea. Foarte familiar, dar mi se pare că domnişoara Fairfax acceptă.
— Cum îţi place doamna Elton? zise Emma în şoaptă.
— Deloc!
— Eşti nerecunoscător!
— Nerecunoscător! Ce vrei să spui? Apoi, schimbându-şi încruntarea într-un zâmbet:
— Nu, mai bine nu-mi spune. Nu vreau să ştiu ce ai vrut să-mi spui. Unde e tata? Când începem să dansăm?
Emma nu prea înţelegea ce e cu el. Părea într-o dispoziţie curioasă. Plecă să-şi caute tatăl, dar se întoarse destul de repede, împreună cu domnul şi doamna Weston. Se ivise o mică încurcătură, pe care Emma trebuia să o descurce. Doamnei Weston tocmai îi venise ideea că doamna Elton trebuie să deschidă balul, că ea se aştepta la asta, ceea ce era împotriva dorinţei lor de a-i face Emmei această cinste. Emma primi adevărul trist cu curaj.
— Şi de unde să-i găsim un partener potrivit? zise doamna Weston. Precis socoteşte că Frank ar trebui să o invite.
Frank se întoarse spre Emma, aducându-i aminte de promisiunea ei şi se lăudă că e deja angajat, ceea ce tatăl său aprobă din toată inima. Atunci se dovedi, că doamna Weston dorea de fapt ca domnul Weston însuşi să danseze cu doamna Elton şi problema era să-l convingă, ceea ce şi făcură fără prea multă întârziere. Domnul „. Veston şi doamna Elton deschideau drumul, urmaţi de domnul Frank Churchill şi domnişoara Woodhouse. Emma trebuia să accepte locul doi, după doamna Elton, deşi considerase întotdeauna că balul era special pentru ea. Era aproape gata să hotărască să se mărite.
Doamna Elton avea avantajul neîndoielnic de data asta şi vanitatea ei era perfect satisfăcută, pentru că, deşi dorise să înceapă balul cu Frank Churchill, nu se putea considera în pierdere. Domnul Weston însemna mai mult decât fiul său. În ciuda acestor mici frecuşuri, Emma zâmbea plină de veselie, încântată să vadă lungimea considerabilă a şirului de perechi care se forma în spatele ei şi să simtă că mai are în faţă atâtea ore de petrecere. Era revoltată numai de un singur lucru, domnul Knightley nu dansa. Se amestecase cu cei care stăteau pe margine, când ar fi trebuit să danseze. Da, ar fi trebuit să danseze, nu să intre în categoria soţilor şi taţilor şi jucătorilor de whist, care pretindeau că-i interesează dansul numai dacă nu-şi găseau parteneri de joc – el arăta atât de tânăr. Poate nicăieri n-ar fi apărut într-o lumină mai avantajoasă decât acolo unde singur îşi alesese locul. Emma simţea că ochii tuturor vor fi atraşi de silueta lui înaltă şi dreaptă care răsărea dintre trupurile rotunjite şi umerii căzuţi ai oamenilor trecuţi de prima tinereţe, şi, în afară de partenerul ei, în tot şirul acela de tineri, nu se găsea niciunul care să se compare cu el. Se apropie câţiva paşi şi asta fu de ajuns ca să se vadă ce manieră distinsă şi ce graţie naturală ar fi avut la dans, dacă şi-ar fi dat osteneala să danseze. De câte ori putea să-i prindă privirile, îl făcea să zâmbească, dar, în general, arăta foarte serios. Ar fi vrut să-i placă mai mult sala de bal şi ar fi vrut să-i placă de Frank Churchill. Părea că o observă. Refuză să-şi închipuie că el se gândeşte la cum dansează ea, ar fi fost o auto-linguşire. Dar dacă scopul lui era să-i critice purtarea, nu avea de ce să-i fie teamă. Între ea şi partenerul ei nu era vorba de un flirt. Păreau mai degrabă doi prieteni, veseli şi în largul lor, decât doi îndrăgostiţi. Nu era nici o îndoială că Frank Churchill se gândea la ea mai puţin decât înainte.
Balul începea în mod plăcut. Grija, atenţia, solicitudinea doamnei Weston nu fuseseră în zadar. Toată lumea părea fericită şi încă de la început, ceea ce nu se întâmplă de obicei, i se aduse complimentul că balul este încântător, în mod obişnuit asemenea laude se primesc numai la sfârşit. Cu toate astea, nu se petrecuse nimic important, memorabil, care să iasă din comun. Se petrecu totuşi un eveniment la care Emma avea să se gândească. Începură ultimele două dansuri înainte de gustări şi Harriet nu avea nici un partener – era singura domnişoară care stătea pe scaun. Până acum, numărul dansatorilor fusese egal şi era absolut inexplicabil cum cineva putuse rămâne fără invitaţie. Emma încetă să se mire când îl văzu pe domnul Elton umblând de colo, colo. Nu voia să o invite pe Harriet şi făcea totul ca să o evite. Era sigură că nu o va invita şi se aştepta ca în orice moment să fugă în camera de joc.
Totuşi, fuga nu intra în planurile lui. Se îndreptă spre partea sălii unde erau scaunele, vorbi cu unii dintre cei aşezaţi, ca şi când ar fi vrut să arate că este liber şi doreşte să rămână aşa. Nu se dădu în lături să vină chiar în faţa domnişoarei Smith şi să discute cu cei din jurul ei. Emma vedea tot. Nu începuse încă să danseze, se îndrepta spre mijlocul sălii şi deci avea răgazul să se uite în jur şi, întorcându-şi puţin capul, văzu tot. Când ajunse la jumătatea drumului, tot grupul se înşirase în spatele ei şi nu se mai putea uita, dar, domnul Elton era aşa de aproape că auzi fiecare silabă a dialogului care tocmai se desfăşura între el şi doamna Weston şi observă că soţia lui, care stătea imediat în faţa ei, nu numai că asculta şi ea, dar chiar îl încuraja cu priviri semnificative.
Doamna Weston, bună la inimă şi săritoare, se ridicase de la locul ei şi venise la el să-i zică:
— Nu dansaţi, domnule Elton? La care el răspunse prompt:
— Foarte bucuros, doamnă Weston, dacă vreţi să dansaţi cu mine.
— Eu nu, veţi găsi o parteneră mai bună ca mine, eu nu dansez.
— Dacă doamna Gilbent doreşte să danseze, zise el, îmi va face mare plăcere, desigur, pentru că, deşi încep să mă simt om bătrân, la casa mea, şi mi-a trecut vremea dansului, oricând mi-ar face plăcere să dansez cu o veche prietenă ca doamna Gilbert.
— Doamna Gilbert nu doreşte să danseze, dar e o tânără care nu a fost invitată şi aş fi bucuroasă s-o văd dansând, domnişoara Smith!
— Domnişoara Smith, ah, nu observasem. Sunteţi foarte drăguţă, şi dacă n-aş fi un om de acum aşezat… dar mie mi-a trecut vremea, doamnă Weston. Mă scuzaţi, vă rog. Aş face orice cu plăcere pentru dumneavoastră, dar mi-a trecut vremea dansului.
Doamna Weston nu mai spuse nimic şi Emma îşi putea închipui cât de surprinsă şi umilită se întorsese la locul ei. Va să zică, acesta era domnul Elton, domnul Elton cel amabil, bun şi săritor. Emma se uită o clipă în jur. Se apropiase de domnul Knightley şi se pregătea să înceapă o discuţie, în timp ce îi zâmbea plin de triumf soţiei sale. Nu voi să se mai uite. Simţea că arde pe dinăuntru şi îi era teamă că flacăra îi va izbucni pe faţă.
Dar, peste o clipă, rămase cu ochii aţintiţi la o privelişte mult mai fericită: domnul Knightley o conducea pe Harriet spre locul unde se dansa. Nu fusese niciodată atât de surprinsă şi rareori atât de încântată ca în clipa aceea. Simţea o mare plăcere şi recunoştinţă, atât din partea ei, cât şi din partea Harrietei şi abia aştepta să-i mulţumească şi, deşi era prea departe pentru a-i vorbi, pe faţa ei se putea citit totul atunci când el îşi întoarse privirea spre ea.
Dansa, exact cum îşi închipuise ea, extrem de bine, şi Harriet ar fi putut să treacă drept cea mai norocoasă, dacă n-ar fi fost cruzimea a cărei victimă fusese mai înainte, şi bucuria ei nestăvilită şi conştiinţa că i s-a făcut o mare cinste se puteau citi în ochii ei. Se arăta vrednică de această cinste, se apleca, sălta şi zâmbea întruna.
Domnul Elton se retrăsese în sala de joc, arătând, după credinţa Emmei, foarte caraghios. Nu credea că poate fi la fel de insensibil ca soţia lui, deşi urma să devină astfel în curând. Aceasta dădu glas propriilor sentimente, spunându-i partenerului ei:
— Lui Knightley i s-a făcut milă de biata domnişoară Smith. Foarte bun la suflet, zău!
Se anunţară gustările. Toată lumea se puse în mişcare şi, din acel moment, se auzi numai vocea domnişoarei Bates, fără întrerupere, până în momentul când se aşezară la masă şi dânsa puse mâna pe furculiţă.
— Jane, Jane, draga mea, unde eşti? Uite şalul! Doamna Weston te roagă să-ţi pui şalul. Zice că-i e teamă să nu fie curent pe coridor, deşi totul e pregătit, au bătut o uşă în cuie, au căptuşit, dar, dragă Jane, zău, trebuie! Domnul Churchill, ah, sunteţi foarte drăguţ! Ce bine v-aţi aranjat, vă sunt recunoscătoare. Minunat dans, într-adevăr. Da, dragă, am fost acasă, ştii, trebuia s-o ajut pe bunica la culcare, şi m-am întors şi nimeni nu mi-a observat lipsa. Am plecat fără un cuvânt, cum ţi-am spus. Bunica e bine. A petrecut o seară minunată cu domnul Woodhouse, au stat de vorbă şi au jucat table. A servit-o cu ceai cu biscuiţi şi cu mere coapte şi cu vin, înainte de plecare. A avut şi noroc la table, şi a întrebat despre tine, cum te distrezi şi cu cine ai dansat. Ah, am zis eu, n-o mai deranjez pe Jane, am lăsat-o dansând cu domnul George Otway, o să fie încântată mâine să-ţi povestească ea tot, primul partener a fost domnul Elton, nu ştiu cine o s-o invite după asta, poate domnul William Cox. Domnule, zău, sunteţi prea bun, nu e nimeni altcineva care să aibă nevoie de ajutor? Eu mă descurc. Domnule, sunteţi prea bun! Pe cuvântul meu! Jane de un braţ şi eu de altul. Staţi, staţi, să ne dăm la o parte, trece doamna Elton, ce elegantă e, ce frumoasă dantelă! Acum mergem cu toţii, în urma ei. Ah, iată-ne în coridor. Sunt două trepte, Jane, ai grijă, două! Ah, nu e decât una. Eram convinsă că sunt două, ce ciudat. Eram sigură că sunt două şi e numai una. N-am văzut niciodată ceva atât de bine şi frumos aranjat, cu luminări peste tot! îţi spuneam de bunica, Jane, era puţin dezamăgită. Merele coapte şi cu biscuiţii au fost minunaţi, dar a fost la început nişte sparanghel, şi domnul Woodhouse a găsit că nu e destul de bine fiert şi l-a trimis înapoi. Ei, şi tu ştii bine ce mult îi place bunicii sparanghelul, şi a fost cam dezamăgită, dar am hotărât să nu spunem la nimeni despre asta, să nu ajungă la urechile domnişoarei Woodhouse, pentru că s-ar supăra. Ah, ce luminăţie! Sunt copleşită, nici nu mi-aş fi închipuit, ce distincţie, ce belşug! N-am mai văzut aşa ceva de când… Unde ne aşezăm? Oriunde, numai să nu stea Jane în curent. Eu pot sta oriunde. Ah, spuneţi că pe partea asta! Ei, da, domnule Churchill, sunt sigură, numai că, e prea mare cinstea, dar fie cum voiţi. Ce hotărâţi dumneavoastră în casa asta nu poate fi rău. Dragă Jane, n-o-să ţinem minte nici jumătate din feluri ca să le spunem mamei. Şi supă! Doamne, nu trebuie să mă serviţi pe mine întâi, dar ce frumos miroase, trebuie să încep!
Emma nu avu prilejul să vorbească domnului Knightley decât după masă, dar, când fură din nou în sala de bal, ochii ei trimiseră o invitaţie irezistibilă către el să vină şi să primească mulţumiri. Îl dezaproba cu multă aprindere pe domnul Elton – fusese o impoliteţe de neiertat, şi felul în care se purtase doamna Elton era, de asemenea, de condamnat.
— Voiau s-o jignească nu numai pe Harriet, zise el. Emma, ce au oamenii ăştia cu tine? El se uita la ea, zâmbind, cu priviri pătrunzătoare, şi cum nu primi nici un răspuns, adăugă:
— Ea n-are de ce să fie supărată pe tine, bănuiesc, chiar dacă el ar avea motive. Nu zici nimic de presupunerea asta, dar trebuie să recunoşti, Emma, că ai vrut să-l însori cu Harriet.
— Am vrut, zise Emma, şi ei nu mi-o pot ierta.
El clătină din cap, dar în acelaşi timp zâmbi cu indulgenţă şi zise numai:
— Nu te cert, te las să reflectezi singură.
— Mă laşi în ghearele vanităţii? Crezi că reflecţiile mele îmi arată când greşesc?
— Nu în ghearele vanităţii, ci pe mâna seriozităţii tale. Dacă una te îndeamnă la rău, sunt sigură că cealaltă îţi atrage atenţia.
— Îmi recunosc greşeala. Am greşit cu totul în privinţa domnului Elton. E capabil de o meschinărie pe care dumneata ai sesizat-o, dar eu nu. Şi eram perfect convinsă că e îndrăgostit de Harriet. Din cauza unui şir de gafe.
— Şi acum, pentru că ai recunoscut atât de mult, îţi voi da şi eu dreptate, spunându-ţi că tu aleseseşi mai bine pentru el decât a ales el însuşi. Harriet Smith are nişte calităţi de care doamna Elton e complet străină. O fată simplă, fără pretenţii şi afectare, e de o sută de ori de preferat unei femei ca doamna Elton, dacă bărbatul are bun-simţ şi gust. Am descoperit că se poate sta de vorbă cu Harriet, ceea ce nu mă aşteptam.
Emma fu extrem de mulţumită. Fură întrerupţi de agitaţia doamnei Weston, care chema pe toată lumea din nou la dans:
— Hai, domnişoară Woodhouse, domnişoară Otway, domnişoară Fairfax, ce faceţi? Hai, Emma, dă un exemplu fetelor! Toţi v-aţi lenevit, a adormit toată lumea?
— Sunt gata, zise Emma. Mă invită cineva?
— Cu cine ai de gând să dansezi? întrebă domnul Knightley. Ea şovăi un moment şi apoi răspunse:
— Cu dumneata, dacă mă inviţi.
— Ai vrea? zise el, oferindu-i mâna.
— Desigur, ai dovedit că ştii să dansezi şi ştii foarte biné că nu suntem chiar frate şi soră, ca să nu ne putem permite.
— Frate şi soră, nu, în nici un caz!
