Capitolul XXXVI

— SPER CA ÎN CURÂND VOI AVEA PLĂCEREA să vi-l prezint pe fiul meu, zise domnul Weston.

Doamna Elton, care era gata să presupună că o atare speranţă este un compliment adresat ei, zâmbi cu graţie.

— Aţi auzit despre un oarecare Frank Churchill, presupun, continuă el, şi ştiţi că e fiul meu, deşi nu-mi poartă numele.

— O, da, şi voi fi foarte fericită să-l cunosc. Sunt sigură că domnul Elton nu va întârzia să-i facă o vizită şi apoi vom fi foarte fericiţi să-l vedem la casa parohială.

— Sunteţi foarte bună, Frank va fi foarte fericit, sunt sigur. Vine la Londra, săptămâna viitoare, dacă nu mai devreme. Am primit azi o scrisoare. M-am întâlnit cu poştaşul azi-dimineaţă şi, observând scrisul fiului meu, am luat scrisoarea şi am deschis-o, deşi nu-mi era adresată mie, ci doamnei Weston, ea e corespondentul principal, credeţi-mă, eu abia dacă primesc câte o scrisoare.

— Zău? Şi aţi deschis o scrisoare care era adresată dânsei? Ah, domnule Weston (râzând afectat), trebuie să protestez. Aţi creat un precedent foarte primejdios, zău, aşa. Vă rog să nu-i lăsaţi pe vecinii dumneavoastră să vă urmeze exemplul! Pe cuvântul meu, dacă nu putem aştepta la aşa ceva, noi, femeile măritate, ar trebui să începem să luăm măsuri. Ah, domnule Weston, n-aş fi crezut una ca asta din partea dumneavoastră.

— Ei, noi bărbaţii suntem nişte ticăloşi! Trebuie să vă feriţi, doamnă Elton! în scrisoare ne spune – e o scrisoare scurtă, scrisă în grabă, numai ca să ne anunţe —, ne spune că vin cu toţii la oraş, imediat, din cauza doamnei Churchill! Toată iarna nu s-a simţit bine şi crede că la Enscombe e prea frig pentru ea, aşa că pleacă spre sud, fără a mai pierde timpul.

— Zău? Din Yorkshire, mi se pare, Enscombe e în York-shire, nu?

— Da, cam o sută nouăzeci de mile depărtare de Londra, o Călătorie destul de lungă.

— Da, pe cuvântul meu, destul de lungă, cam şaizeci şi cinci de mile mai departe de Londra decât Maple Grove. Dar ce contează distanţa, domnule Weston, pentru oamenii bogaţi? Aţi rămâne uluit dacă aţi şti cât de mult umblă cumnatul meu, domnul Suckling. Poate nu mă credeţi, dar, în decurs de o săptămână, s-a dus şi s-a întors de la Londra, împreună cu doamna Bragge, cu patru cai.

— Partea proastă cu depărtarea de Enscombe, zise domnul Weston, este că doamna Churchill, din câte ştim noi, n-a putut să se ridice din pat o săptămâna încheiată. În ultima scrisoare, Frank zicea că se plânge că e prea slăbită să ajungă până la seră, fără a fi sprijinită de braţe de el şi de unchiul lui. Asta, ştiţi, arată că e foarte slăbită, dar acum e nerăbdătoare să ajungă la oraş şi vrea să nu doarmă mai mult de două nopţi pe drum, aşa scrie Frank. Trebuie să fiţi de acord cu mine, doamnă Elton, că doamnele astea delicate dau dovadă de o forţă extraordinară!

— Nu, zău, nu sunt deloc de acord! întotdeauna sunt de partea sexului meu, zău aşa. Vă anunţ că veţi găsi în mine un mare adversar, în privinţa asta. Totdeauna iau apărarea femeilor, vă asigur! Dac-aţi şti ce zice Selina despre dormitul la han, nu v-aţi mira că doamna Churchill face asemenea eforturi extraordinare ca să-l evite. Selina zice că e oribil şi cred că am început şi eu să am aceleaşi pretenţii ca ea. Întotdeauna îşi ia cearşafuri de acasă, foarte bună măsură. Doamna Churchill, tot aşa?

— Credeţi-mă, doamna Churchill face orice trebuie să facă o doamnă fină. Nu se lasă mai prejos de nici o doamnă din regat în privinţa asta.

Doamna Elton interveni grăbită, cu:

— Ah, domnule Weston, să nu mă înţelegeţi greşit. Selina nu e o doamnă fină. Nu vreau să rămâneţi cu o asemenea impresie!

— Nu e? Atunci nu se compară cu doamna Churchill, care e o adevărată doamnă fină, cea mai fină din câte au fost vreodată.

Doamna Elton începu să creadă că greşise negând cu atâta aprindere. Nu intra deloc în intenţiile ei ca sora ei să nu fie considerată o doamnă fină; poate că nu arătase destul spirit pretinzând că nu şi se gândea cum să facă să-şi retragă cuvintele, când domnul Weston continuă:

— Doamna Churchill nu e tocmai favorita mea, dar asta să rămână intre noi. Îl iubeşte foarte mult pe Frank şi, deci, nu vrea s-o vorbesc de rău. Şi, în afară de asta, acum e bolnavă, dar, dacă ar fi s-o credem pe ea, a fost totdeauna bolnavă. N-aş spune asta la toată lumea, doamnă Elton, dar nu prea cred în boala doamnei Churchill.

— Dacă e într-adevăr bolnavă, de ce nu se duce la Bath, domnule Weston? La Bath sau la Clifton…

— I-a intrat în cap că la Enscombe e prea frig pentru ea. De data asta a stat acolo mai mult ca niciodată şi vrea să mai schimbe. E un loc retras. Foarte frumos, dar retras.

— Ah, ca Maple Grove, probabil. Nici un loc nu poate, zău, să fie mai retras decât Maple Grove. Cu o plantaţie imensă în jur. Ţi se pare că eşti izolat de tot, complet retras. Şi doamna Churchill nu dispune, probabil, de spiritul şi sănătatea Selinei, ca să-i placă o asemenea izolare. Sau, poate, nu are atâtea resurse sufleteşti ca să poată trăi la ţară. Eu am spus întotdeauna că femeile în general nu au destule resurse sufleteşti – şi sunt foarte fericită că eu am atâtea încât pot să fiu independentă de societate.

— Frank a stat aici două săptămâni, în februarie.

— Mi-aduc aminte că am auzit. Va găsi un supliment la societatea din Highbury când va veni din nou. Asta, dacă eu mă pot numi un supliment. Dar poate că habar n-are de existenţa mea.

Era o invitaţie foarte evidentă să i se facă un compliment şi nu putea fi trecută cu vederea. Domnul Weston, foarte politicos, exclamă imediat:

— Stimată doamnă, nimeni în afară de dumneavoastră nu şi-ar închipui că e posibil aşa ceva. Cum să nu audă de dumneavoastră? Cred că scrisorile doamnei Weston, în ultima vreme, sunt pline numai de „doamna Elton”…

Îşi făcu astfel datoria şi putea să se întoarcă la fiul său.

— Când Frank a plecat, continuă el, nu era deloc sigur că îl vom mai vedea, aşa că vestea de azi e de două ori binevenită. E ceva la care nu ne aşteptam deloc. Adică, eu personal eram perfect convins că va veni din nou, în curând. Eram sigur că se va ivi o întâmplare favorabilă, dar nimeni nu m-a crezut. El şi doamna Weston erau foarte sceptici. „Cum să facă să mai poată veni? Şi cum s-ar putea presupune că unchiul şi mătuşa se vor putea lipsi de el?” şi aşa mai departe. Am simţit întotdeauna că trebuie să se întâmple ceva în avantajul nostru şi uite că aşa şi e. Am observat, doamnă Elton, în tot cursul vieţii mele, că dacă lucrurile sunt potrivnice o lună în luna următoare merg mai bine.

— Foarte adevărat, domnule Weston, perfect adevărat. Aşa îi spuneam şi eu unui anume domn de pe aici, când îmi făcea curte şi, când, pentru că lucrurile nu mergeau prea bine – nu se desfăşurau cu toată rapiditatea pe care ar fi dorit-o sentimentele sale —, era gata să dispere şi să spună că e sigur că în ritmul ăsta va veni luna mai până ca Hymen să-şi pună haina galbenă de şofran pentru noi! Ah, ce greu a fost să-i risipesc gândurile astea mohorâte şi să-l fac să fie mai optimist. Şi cu trăsura am avut nişte necazuri, într-o dimineaţă, îmi aduc aminte, a venit la mine disperat de-a binelea.

Se opri, fiind cuprinsă de un mic atac de tuse, şi domnul Weston prinse imediat ocazia ca să continue:

— Vorbeaţi de luna mai. Mai e chiar luna când doamnei Churchill i s-a recomandat, sau mai degrabă ea şi-a recomandat, să plece undeva unde e mai cald decât la Enscombe, pe scurt, la Londra, aşa că avem minunata perspectivă ca Frank să vină foarte des, toată primăvara, anotimpul cel mai potrivit, cu zilele cele mai lungi, vremea blândă şi plăcută, care te cheamă mereu la plimbare şi nu e niciodată prea cald. Când a fost pe aici, data trecută, am făcut tot ce-am putut, dar a fost destulă vreme urâtă, umedă, cu ploaie. Aşa e în februarie, ştiţi, şi n-am putut să ne realizăm intenţiile, decât pe jumătate. Acum e timpul potrivit. Vom petrece minunat şi nu ştiu, zău, doamnă Elton, dacă nu e mai bine aşa. Nu ştim sigur când vine, ne putem pomeni cu el în orice zi, la orice oră. Cred că vom fi mai fericiţi aşa chiar decât dacă l-am avea tot timpul cu noi. Aşa cred eu. Sper că o să vă placă fiul meu, dar să nu vă aşteptaţi la un geniu. Doamna Weston e foarte părtinitoare cu el. Şi, vă puteţi închipui, asta îmi face mare cinste. Crede că nimeni nu mai e ca el.

— Şi vă asigur, domnule Weston, nu am nici o îndoială că părerea mea va fi foarte bună. Am auzit atâtea laude despre domnul Churchill! Şi trebuie să remarc, în acelaşi timp, că eu fac parte dintre oamenii care îşi formează singuri părerea şi nu se lasă în nici un fel influenţaţi de alţii. Vă aduc la cunoştinţă că îmi voi spune sincer părerea despre fiul dumneavoastră. Nu-mi place să linguşesc.

Domnul Weston căzuse pe gânduri.

— Sper, zise el deodată, că n-am judecat-o prea aspru pe doamna Churchill, săraca. Dacă e bolnavă, mi-ar părea rău să o nedreptăţesc, dar are unele trăsături de caracter care nu-mi permit să vorbesc despre ea cu îngăduinţa pe care aş dori-o. Probabil că ştiţi, doamnă Elton, în ce fel mă înrudesc eu cu această familie şi cum am fost tratat de ei şi, între noi fie vorba, numai ea e vinovată. De la ea a pornit totul. Mama lui Frank n-ar fi fost astfel nedreptăţită dacă n-ar fi fost ea. Domnul Churchill e îngâmfat, dar îngâmfarea lui nu e nimic pe lângă cea a soţiei lui. El e liniştit şi politicos, şi grandomania lui nu deranjează pe nimeni. E numai puţin neajutorat şi obositor. Dar ea e plină de aroganţă şi insolenţă. Şi ceea ce face ca asta să fie şi mai greu de înghiţit e faptul că nici nu e de familie bună sau de viţă nobilă. Nu era nimeni când a luat-o el de nevastă, numai fiica unui gentleman şi atât, dar de când a devenit doamna Churchill e cea mai Churchill din familie, cu pretenţiile ei, dar de felul ei, vă asigur, e o parvenită.

— O, îmi închipui, trebuie să fie foarte nesuferită. Parveniţii mă îngrozesc. La Maple Grove am căpătat un dezgust profund pentru oamenii de felul ăsta, pentru că, ştiţi, e în vecinătate o familie care enervează pe fratele şi sora mea cu aerele pe care şi le dau. Felul în care aţi descris-o pe doamna Churchill m-a făcut să mă gândesc imediat la ei. Unii cu numele de Tupman, stabiliţi acolo de curând şi împovăraţi cu o mulţime de rude sărace, şi îşi dau nişte aere nemaipomenite şi se aşteaptă să fie consideraţi la acelaşi nivel, cu familiile care au tradiţie. Sunt numai de un an şi jumătate la West Hali şi Dumnezeu ştie cum şi-au agonisit averea. Au venit de la Birmingham, ceea ce nu-i prea recomandă, nu, domnule Weston?

„Nu te poţi aştepta prea mult de la Birmingham. Eu am spus întotdeauna că e ceva îngrozitor în numele ăsta. Şi nu se ştie nimic altceva despre familia Tupman, deşi se bănuiesc destul de multe lucruri; şi totuşi, după cum se poartă, se vede că se cred deopotrivă chiar şi cumnatului meu, domnul Suckling, care stă, din întâmplare, foarte aproape de ei. E o adevărată nenorocire. Domnul Suckling, care locuieşte de unsprezece ani la Maple Grove şi al cărui tată a fost stăpân acolo – cred, sunt aproape sigură – domnul Suckling cel bătrân terminase de plătit ratele înainte de a muri.

Fură întrerupţi. Se servi ceaiul şi domnul Weston, după ce spusese tot ce dorea, profită de ocazie ca să se îndepărteze.

După ceai, domnul şi doamna Weston,şi domnul Elton, se aşezară cu domnul Woodhouse în jurul mesei de cărţi. Ceilalţi cinci au fost lăsaţi să se descurce cum puteau, şi Emma se îndoia că s-ar fi descurcat foarte bine, pentru că domnul Knightley părea să nu prea aibă chef de vorbă, doamna Elton dorea să fie admirată şi nimeni nu se ostenea în direcţia asta, iar ea însăşi era într-o agitaţie sufletească teribilă, ceea ce o făcea să prefere tăcerea.

Domnul John Knightley se dovedi mai vorbăreţ decât fratele lui. Urma să plece devreme a doua zi de dimineaţă şi curând începu să-i spună:

— Ei, Emma, cred că nu mai trebuie să-ţi spun nimic în legătură cu băieţii. Ai primit scrisoarea surorii tale şi, cu siguranţă, ai acolo toate amănuntele. Ceea ce te rog eu se poate spune în mai puţine cuvinte şi probabil, nu e în acelaşi spirit: tot ce am să-ţi recomand e să nu-i răsfeţi şi să nu-i îndopi cu doctorii.

— Sper să vă pot mulţumi pe amândoi, zise Emma, pentru că voi face totul ca să se simtă bine, ceea ce e de ajuns pentru Isabella, a se simţi bine nu înseamnă să fie răsfăţaţi şi îndopaţi cu medicamente.

— Şi, dacă te deranjează, trebuie să-i trimiţi imediat acasă.

— Asta e foarte probabil. Mă crezi, nu-i aşa?

— Îmi dau perfect de bine seama că pot să facă prea multă gălăgie pentru tatăl tău sau chiar pot să devină o piedică pentru tine dacă programul tău monden continuă să fie la fel de încărcat ca până acum.

— Încărcat?

— Desigur, probabil că-ţi dai seama că în ultima jumătate de an, lucrurile s-au mai schimbat în felul tău de viaţă.

— S-au schimbat? Nu, deloc!

— Nu încape îndoială că ieşi mai mult decât înainte. Uite, chiar acum! Vin şi eu numai pentru o zi, şi tu dai o masă. Când se întâmpla aşa ceva înainte, sau ceva asemănător? Societatea din Highbury se măreşte şi tu vii din ce în ce mai mult în contact cu lumea. În ultima vreme, în fiecare scrisoare pe care o primeşte Isabella e vorba de câte o petrecere – masă la doamna Cole, bal la Crown. Datorită celor de la Randalls s-au schimbat multe în viaţa ta.

— Da, interveni repede fratele său, cei de la Randalls sunt de vină.

— Da, şi cum Randalls, presupun, va continua să aibă o influenţă tot atât de mare ca până acum, după toate probabilităţile, Emma, cred că e posibil ca Henry şi John să te stânjenească din când în când. Dacă se întâmpla asta, te rog, trimite-i imediat acasă.

— Nu, strigă domnul Knightley, nu e nevoie să recurgem la asta, mai bine să-i trimită la Donwell. Eu, cu siguranţă, n-o să fiu deranjat.

— Pe cuvântul meu, exclamă Emma, eşti amuzant! Tare-aş vrea să ştiu care din multele petreceri la care merg eu au loc fără ca dumneata să fii invitat şi de ce se crede că eu nu aş avea timp să mă ocup de băieţi. Aceste uluitoare petreceri ale mele care au fost, mă rog? Am fost la masă la doamna Cole, o dată, şi am plănuit un bal care n-a mai avut loc. Pe dumneata pot să te înţeleg (arătând spre domnul John Knightley), norocul pe care l-ai avut să întâlneşti atâţia prieteni dintr-o dată te înainta în aşa măsură, încât nu-l poţi trece cu vederea. Dar dumneata (întorcându-se spre domnul Knightley), care ştii cât de rar ies, pentru cel mult două ore, de la Hartfield, de ce prevezi un şir întreg de desfătări pentru mine, nu pot să-nţeleg. Iar în ce-i priveşte pe băieţi, trebuie să spun că dacă mătuşica Emma nu are destul timp pentru ei, nici cu unchiul Knightley n-ar duce-o mai bine, căci lipseşte de acasă câte cinci ceasuri şi atunci când e acasă citeşte sau îşi face socotelile.

Domnul Knightley părea că încearcă să-şi ascundă un zâmbet şi reuşi fără dificultate, pentru că doamna Elton se apropie să-i vorbească.