Capitolul IV.

Când Jane şi Elizabeth rămaseră singure, Jane, care fusese mai înainte foarte rezervată în elogierea domnului Bingley, îi mărturisi sorei sale cât îl admira.

— Este tocmai cum trebuie să fie un bărbat; cu bun-simţ, spiritual, plin de viaţă. Şi n-am mai văzut asemenea maniere perfecte! Atâta simplitate şi atâta bună creştere!

— Este şi frumos, adaugă Elizabeth, cum ar trebui de altfel să fie orice tânăr, dacă poate! Prin aceasta, caracterul lui devine desăvârşit.

— Am fost tare măgulită când m-a poftit a doua oară la dans. Nu m-am aşteptat la un asemenea compliment.

— Nu te-ai aşteptat? Eu da, pentru tine. Dar asta este marea deosebire dintre noi: pe tine, complimentele pe care le primeşti te iau totdeauna prin surprindere; pe mine, niciodată. Ce putea fi mai firesc decât să te poftească încă o dată? Şi orb să fi fost şi tot ar fi trebuit să vadă că erai de o mie de ori mai frumoasă decât oricare dintre femeile din salon. Deci fără recunoştinţă pentru galanteria lui, în cazul ăsta. Aşa… domnul Bingley este, categoric, foarte drăguţ, şi îţi dau voie să-l placi. Ţi-au plăcut mulţi alţii mai nerozi.

— Lizzy dragă!

— Oh, ştii, tu prea eşti dispusă să iubeşti oamenii în general. Nu vezi nici un defect la nimeni. Toţi oamenii sunt buni şi drăguţi în ochii tăi. Niciodată în viaţa mea, nu te-am auzit vorbind de rău pe cineva.

— Doresc din toată inima să nu mă grăbesc când judec pe cineva; dar totdeauna cred ceea ce spun.

— Ştiu că aşa este; şi tocmai asta e minunea. Cu bunul tău simţ, să fii atât de sincer oarbă la neroziile şi prostia celorlalţi! A vrea să pari sincer este un lucru destul de obişnuit, îl întâlneşti la tot pasul. Dar să fii sincer fără ostentaţie, fără vreun anumit scop, să iei partea bună din firea fiecăruia, să o faci şi mai bună şi să nu pomeneşti nimic de părţile proaste – numai tu poţi s-o faci. Eh, şi-ţi plac şi surorile acestui tânăr, nu? Manierele lor nu sunt la înălţimea alor lui.

— Desigur nu, la prima vedere; sunt însă femei foarte drăguţe când stai de vorbă cu ele. Domnişoara Bingley va locui la fratele ei şi-i va duce gospodăria; şi, dacă nu mă înşel, vom avea în ea o vecină încântătoare.

Elizabeth o ascultă în tăcere, dar nu fu convinsă; prin felul cum se purtaseră la petrecere, nu urmăriseră, în general să se facă agreabile. Cu un spirit de observaţie mai viu, cu o fire mai puţin îngăduitoare decât a sorei sale şi, de asemeni, cu un discernământ nealterat de vreun interes personal, Elizabeth era foarte puţin dispusă să le aprobe. Erau, într-adevăr, femei foarte fine, nu le lipsea buna dispoziţie când erau mulţumite, nici darul de a se face plăcute când o doreau; dar erau mândre şi încrezute. Erau destul de frumoase; fuseseră educate într-unul dintre cele mai bune pensioane din oraş; aveau o avere de douăzeci de mii de lire; obişnuiau să cheltuiască mai mult decât ar fi trebuit şi să frecventeze oameni din înalta societate; erau deci îndreptăţite, în toate privinţele, să gândească bine despre ele şi rău despre alţii. Făceau parte dintr-o familie respectabilă din nordul Angliei – fapt întipărit în minţile lor mai adânc decât împrejurarea că averea fratelui lor şi a lor proprie fusese dobândită prin negoţ.

Domnul Bingley moştenise de la tatăl său o avere care se ridica la aproape o sută de mii de lire; acesta avusese intenţia să cumpere o moşie, dar nu a trăit s-o facă. Domnul Bingley avea şi el aceeaşi intenţie, şi uneori alegea chiar şi regiunea; dar deoarece dispunea acum de o casă bună şi de toate libertăţile vieţii de conac, mulţi dintre cei care îi cunoşteau foarte bine firea comodă se întrebau dacă nu-şi va petrece restul zilelor la Netherfield, lăsând generaţiei următoare sarcina de a cumpăra moşia.

Surorile lui erau foarte dornice ca domnul Bingley să-şi aibă propria sa moşie. Cu toate că el se stabilise acum numai în calitate de chiriaş, domnişoara Bingley nu era câtuşi de puţin refractară să se aşeze în capul mesei lui; şi nici doamna Hurst, care se căsătorise cu un bărbat mai mult elegant decât bogat, nu era mai puţin dispusă să considere casa fratelui său drept a ei proprie, când îi convenea.

Abia trecuseră doi ani de când domnul Bingley devenise major că a şi fost ispitit de o recomandaţie întâmplătoare să arunce o privire la Netherfield House. Şi într-adevăr, a aruncat o privire la casă, şi în casă, timp de o jumătate de oră; i-au plăcut poziţia şi camerele principale, a fost mulţumit de cele spuse de proprietar despre avantajele locuinţei, şi a luat-o pe loc.

Între el şi Darcy exista o prietenie trainică, în pofida unor mari deosebiri de caracter. Bingley îi era drag lui Darcy pentru firea sa blândă, maleabilă, deschisă, deşi nu s-ar fi putut găsi fire care să prezinte un contrast mai izbitor cu a sa proprie şi deşi niciodată nu părea nemulţumit de ceea ce era el însuşi. Bingley avea cea mai mare încredere în tăria afecţiunii lui Darcy, iar despre judecata acestuia, părerea cea mai înaltă. Inteligenţa lui Darcy era superioară. Lui Bingley nu-i lipsea în nici o privinţă nimic, dar Darcy era deştept. Era în acelaşi timp semeţ, rezervat şi pretenţios; şi felul său de a fi – deşi era binecrescut – nu era atrăgător. În această privinţă prietenul său îi era mult superior. Oriunde ar fi apărut, Bingley cucerea; Darcy jignea mereu.

Felul în care au discutat despre petrecerea de la Meryton este destul de grăitor. Bingley nu mai întâlnise niciodată în viaţa sa oameni mai drăguţi sau fete mai frumoase; toţi fuseseră nespus de amabili şi atenţi cu el; nu existase nici formalism, nici rigiditate; se simţise imediat ca între vechi cunoştinţe, iar în ceea ce priveşte pe domnişoara Bennet, nu-şi putea închipui un înger mai frumos decât ea. Darcy, dimpotrivă, nu văzuse decât o colecţie de oameni la care nu găsise nimic agreabil şi nimic distins; nu simţise pentru niciunul dintre ei nici cel mai mic interes; niciunul nu-i dăduse atenţie şi compania nici unuia dintre ei nu-i făcuse vreo plăcere. A recunoscut că domnişoara Bennet era drăguţă, dar a găsit că zâmbea prea mult.

Doamna Hurst şi sora sa au fost de acord cu toate acestea; totuşi, au plăcut-o şi au admirato; şi au declarat că e o fată drăguţă, una pe care n-aveau obiecţiuni s-o cunoască mai îndeaproape. Domnişoara Bennet a fost deci consacrată ca o fată drăguţă, iar fratele lor s-a simţit autorizat, datorită acestei laude, să se gândească la ea cât dorea.