Capitolul V.

Cale de o mică plimbare de la Longbourn, locuia o familie cu care familia Bennet era deosebit de strâns legată. Sir William Lucas se ocupase în trecut cu negoţul la Meryton, unde făcuse o avere frumuşică şi se ridicase la rangul de cavaler printr-o suplică adresată regelui, pe vremea când era primar. Rangul i se urcase, poate, la cap. Îi provocase silă pentru ocupaţia şi reşedinţa sa într-un târguşor şi, părăsindu-le pe amândouă, se strămutase cu familia într-o casă, cam la o milă de Meryton, numită de atunci Lucas Lodge, unde putea cugeta cu plăcere la propria se importanţă şi descătuşat de treburi, se putea ocupa exclusiv cu politeţea faţă de toată lumea. Cu toate că se simţea îmbătat de rangul său, lucrul acesta nu-l făcea trufaş; din contră, era numai amabilitate faţă de fiecare. Inofensiv, prietenos şi îndatoritor din fire, prezentarea sa la Palatul St. James îl făcuse şi curtenitor.

Lady Lucas era o femeie foarte cumsecade, nu prea deşteaptă, şi deci o vecină preţioasă pentru doamna Bennet. Aveau mai mulţi copii. Cel mai mare, o tânără fată cam de douăzeci şi şapte de ani, inteligentă şi cu mult bun simţ, era, prietena intimă a Elizabethei.

Fiind absolut necesar ca domnişoarele Bennet şi domnişoarele Lucas să se întâlnească pentru a comenta un bal, dimineaţa următoare petrecerii le aduse pe cele dintâi la Longbourn ca să audă şi să se facă auzite.

— Dumneata ai început seara bine, Charlotte, îi spuse doamna Bennet, cu o politicoasă stăpânire de sine, domnişoarei Lucas. Dumneata ai fost prima aleasă a domnului Bingley.

— Da, dar se pare că i-a plăcut cea de-a doua mai mult.

— Ah, vrei să spui Jane, probabil pentru că a dansat de două ori cu ea. Cu siguranţă, asta părea a fi admiraţie. Cred că, de fapt, a admirato. Am auzit ceva despre asta, dar nu prea ştiu bine ce – ceva în legătură cu domnul Robinson.

— Poate vă gândiţi la conversaţia auzită de mine din întâmplare, între domnul Bingley şi domnul Robinson; nu v-am pomenit nimic despre asta? Domnul Robinson l-a întrebat cum îi plăceau petrecerile noastre la Meryton şi dacă nu era de părere că la serată se aflau o mulţime de femei drăguţe, şi pe care o socotea cea mai drăguţă, iar el i-a răspuns prompt la ultima întrebare: „Oh, cea mai mare dintre domnişoarele Bennet, fără îndoială; nu pot exista două păreri în chestiunea asta”.

— Pe cuvântul meu! Dar a fost un răspuns foarte hotărât; asta, într-adevăr, pare să însemne că… totuşi, poate să nu ducă la nimic, ştiţi.

— Cele auzite de mine au fost mai cu tâlc decât cele auzite de tine, Eliza, spuse Charlotte. Domnul Darcy merită mai puţin să fie auzit decât prietenul său, aşa e? Biata Eliza! Auzi, să fii doar acceptabilă!

— Vă rog să nu-i vârâţi lui Lizzy în cap că trebuie să fie vexată de bădărănia lui; este un om atât de antipatic, încât ar fi o adevărată nenorocire să fii preţuită de el. Doamna Long mi-a spus seara trecută că a stat o jumătate de oră, chiar lângă ea, fără să deschidă gura măcar o singură dată.

— Eşti absolut sigură, doamnă? Nu e o mică greşeală la mijloc? întrebă Jane. Sunt sigură că l-am văzut pe domnul Darcy vorbindu-i.

— Da… pentru că ea l-a întrebat, în cele din urmă cum îi place la Netherfield, şi el n-a avut încotro şi a trebuit să răspundă, dar ea zicea că a părut furios că i se adresase cuvântul.

— Domnişoara Bingley mi-a spus, interveni Jane, că niciodată nu vorbeşte mult, afară doar când e cu vechile sale cunoştinţe. Cu acestea este deosebit de drăguţ.

— Nu cred o iotă, draga mea, dacă ar fi fost atât de drăguţ, ar fi vorbit cu doamna Long. Dar pot să-mi închipui ce s-a întâmplat. Toţi spun că-i mândru de nu-i ajungi eu prăjina la nas. Cred că o fi auzit, cumva, că doamna Long nu are trăsură şi că a venit la bal într-un cupeu închiriat.

— Nu-mi pasă că n-a vorbit cu doamna Long, spuse domnişoara Lucas, dar aş fi vrut să fi dansat cu Eliza.

— Altădată, Lizzy, spuse mama sa, aş refuza să dansez cu el, dacă aş fi în locul tău.

— Cred, doamnă, că-ţi pot promite liniştită că nu voi dansa cu el niciodată.

— Mândria lui, interveni domnişoara Lucas, pe mine nu mă supără, aşa cum supără adeseori mândria, pentru că are o scuză. Nu te poţi mira când un tânăr atât de fin, de familie, cu avere, cu tot ce-şi poate dori cineva, se crede atât de mult. Dacă mă pot exprima astfel, el are dreptul să fie mândru.

— Este foarte adevărat, replică Elizabeth, şi aş putea foarte uşor să iert mândria lui, dacă n-ar fi călcat-o în picioare pe a mea.

— Mândria, remarcă Mary, care se fălea cu seriozitatea reflecţiilor ei, este un simţământ foarte obişnuit, cred. Din tot ce am citit până acum, sunt convinsă că este foarte obişnuit, într-adevăr; că natura omenească este deosebit de înclinată către acest simţământ şi că foarte puţini suntem aceia care nu nutrim un sentiment de automulţumire pentru vreo însuşire sau alta, reală sau imaginară. Orgoliul şi mândria sunt lucruri diferite, deşi adesea cuvintele sunt folosite ca sinonime. Cineva poate fi mândru fără a fi orgolios. Mândria e legată mai mult de părerea noastră despre noi înşine; orgoliul, de ceea ce ne-ar plăcea să gândească alţii despre noi.

— Dacă aş fi bogat ca domnul Darcy, exclamă unul dintre tinerii Lucas; care venise cu surorile sale, nu mi-ar păsa cât sunt de mândru. Aş ţine o haită de ogari şi aş bea o sticlă de vin în fiecare zi.

— Atunci, ai bea cu mult mai mult decât ar trebui, spuse doamna Bennet. Şi, dacă te-aş vedea făcând-o, ţi-aş lua pe loc sticla din faţă.

Băiatul o asigură că n-ar face-o; ea continuă să susţină că ar face-o şi discuţia nu se termină decât o dată cu vizita.