Capitolul IX.

Elizabeth petrecu mai toată noaptea în camera surorii sale şi dimineaţa avu bucuria de a putea da un răspuns mulţumitor despre sănătatea Janei, domnului Bingley care s-a interesat foarte devreme printr-o jupâneasă şi, niţel mai târziu, celor două elegante cameriste ale surorilor lui. Totuşi, în ciuda acestei îmbunătăţiri, ea ceru să se trimită un bileţel la Longbourn, dorind ca mama ei să vină s-o vadă pe Jane şi să judece chiar dânsa ce trebuie făcut. Biletul a fost imediat expediat şi tot atât de urgent s-au îndeplinit şi cele cuprinse în el. Doamna Bennet, însoţită de mezinele sale, a ajuns la Netherfield îndată după micul dejun.

Dacă ar fi găsit-o pe Jane cu adevărat în pericol, ar fi fost tare nenorocită; dar văzând-o, îşi dădu seama că boala fiicei sale nu era îngrijorătoare şi nu prea dorea ca Jane să se facă bine atât de repede, deoarece însănătoşirea însemna plecarea ei de la Netherfield. Nici nu vru să audă – prin urmare – de rugămintea fiicei sale de a fi luată acasă; şi nici spiţerul, care sosise cam în acelaşi timp cu doamna Bennet, nu a fost de acord. După ce stătu puţin cu Jane, la invitaţia personală a domnişoarei Bingley, mama şi cele trei fiice o însoţiră în sufrageria mică. Bingley le întâmpină exprimându-şi speranţa că doamna Bennet nu o găsise pe fiica ei mai rău decât se aşteptase.

— Ba da, domnule, sună răspunsul. E mult prea bolnavă pentru a putea fi luată acasă. Domnul Jones zice că nici nu trebuie să ne gândim să o luăm de aici. Trebuie să abuzăm încă puţin de gentileţea dumneavoastră,

— S-o luaţi de aici! strigă Bingley. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Sora mea, sunt sigur, nici nu vrea să audă de acest lucru.

— Puteţi conta, doamnă, spuse domnişoara Bingley cu o rece politeţe, că domnişoara Bennet se va bucura de toată atenţia posibilă câtă vreme se va afla la noi.

Doamna Bennet nu mai contenea cu mulţumirile.

— Sunt încredinţată, adăugă ea, că dacă n-ar fi avut prieteni atât de buni nu ştiu ce s-ar fi ales de ea; deoarece este într-adevăr foarte bolnavă şi suferă teribil de mult, dar cu cea mai mare răbdare posibilă, că aşa e felul ei, pentru că are în toate împrejurările firea cea mai dulce pe care am văzut-o vreodată. Adesea le spun celorlalte fiice ale mele că nu sunt nici la degetul ei mic. Aveţi o cameră tare dulce, domnule Bingley, şi o privelişte încântătoare înspre cărarea aceasta cu pietriş. Nu ştiu, în tot ţinutul, un loc care să se compare cu Netherfield. Sper că nici nu vă trece prin minte să plecaţi curând de aici, deşi aveţi un contract pe termen scurt.

— Tot ceea ce fac, fac în grabă, răspunse Bingley. Deci, dacă ar fi să mă hotărăsc să plec din Netherfield, aş zbura, probabil, în cinci minute. Deocamdată mă consider totuşi stabilit aici.

— Chiar aşa mi-am închipuit că sunteţi, exclamă Elizabeth.

— Începeţi să mă cunoaşteţi, nu? spuse Bingley întorcându-se către ea.

— Oh! Da! Cred că vă cunosc perfect.

— Aş dori să pot lua afirmaţia dumneavoastră drept un compliment; dar să fii atât de transparent – mă tem că e jalnic.

— Asta e după cum se-ntâmplă. Nu înseamnă că o fire ascunsă, complicată, merită o mai înaltă sau o mai mică preţuire decât o fire ca a dumneavoastră.

— Lizzy, strigă mama sa, adu-ţi aminte unde te afli şi nu-ţi lua nasul la purtare, aşa cum îţi îngăduim să faci acasă.

— N-am ştiut, continuă Bingley imediat, că vă ocupaţi cu studiul firii oamenilor. Trebuie să fie un studiu amuzant.

— Da, iar firile complicate sunt cele mai amuzante. Ele prezintă, cel puţin, acest avantaj.

— Viaţa la ţară, interveni Darcy, îţi poate oferi în general prea puţine subiecte pentru un asemenea studiu. La ţară te mişti într-o societate foarte restrânsă şi lipsită de variaţie.

— Dar oamenii se schimbă atât de mult, încât mereu, mereu poţi observa ceva nou la ei.

— Da, cu adevărat, se amestecă doamna Bennet, jignită de felul lui de a vorbi despre viaţa la ţară. Vă asigur că se întâmplă din astea tot atât de mult şi la ţară ca şi la oraş.

Toată lumea rămase surprinsă, iar Darcy, după ce o privi un moment, se întoarse tăcut într-altă parte. Doamna Bennet, care-şi închipuia că repurtase o totală victorie asupra lui, continuă triumfătoare:

— În ceea ce mă priveşte, nu găsesc că Londra ar prezenta cine ştie ce avantaje, în afară de magazine şi localuri publice. Viaţa la ţară este infinit mai plăcută, nu-i aşa, domnule Bingley?

— Când sunt la ţară, răspunse el, nici nu mi-ar trece prin minte să plec de acolo, iar când sunt la oraş, simt cam acelaşi lucru. Au fiecare avantajele lor şi pot fi tot atât de fericit şi într-o parte şi-n cealaltă.

— Da, pentru că sunteţi aşa cum trebuie să fie un om, dar domnul de colo – şi-şi aruncă ochii înspre Darcy – pare să creadă că viaţa la ţară nu înseamnă absolut nimic.

— Vai, mamă, te înşeli! spuse Elizabeth, roşind pentru mama sa. L-ai înţeles total greşit pe domnul Darcy. Dânsul a vrut să spună că la ţară nu găseşti o gamă atât de variată de oameni ca la oraş, ceea ce trebuie să recunoşti că este adevărat.

— Sigur, draga mea, n-a zis nimeni că găseşti; dar în ceea ce priveşte ocazia de a întâlni multă lume aici, cred că sunt puţine localităţi mai mari. Eu una ştiu că suntem în vizită cu douăzeci şi patru de familii.

Numai respectul pentru Elizabeth îl făcu pe Bingley să se stăpânească. Sora lui fu mai puţin delicată şi-şi îndreptă ochii către domnul Darcy, cu un surâs foarte expresiv. Elizabeth, pentru a spune ceva care să schimbe gândurile mamei sale, o întrebă dacă Charlotte Lucas mai trecuse pe la Longbourn de când plecase ea de acasă.

— Da, a venit ieri cu tatăl ei. Ce om încântător e Sir William; nu este aşa, domnule Bingley? Un bărbat atât de elegant! Atât de amabil şi de degajat! Găseşte întotdeauna un cuvânt de spus, tuturor. Asta este ideea mea despre bună-creştere; iar persoanele acelea care se cred foarte importante şi nu-şi dezlipesc niciodată buzele se înşală amarnic.

— Charlotte a luat masa la noi?

— Nu, a ţinut morţiş să plece acasă. Îmi închipui că aveau nevoie de ea pentru pateuri. În ceea ce mă priveşte, domnule Bingley, eu ţin slugi care se pricep să facă treabă. Fetele mele sunt crescute altfel. Dar fiecare face cum îl taie capul şi domnişoarele Lucas sunt un soi foarte bun de fete, vă asigur. Ce păcat că nu sunt arătoase! Nu că eu aş socoti-o pe Charlotte atât de urâtă! Şi, pe urmă, ea este prietena noastră intimă.

— Pare a fi o fată agreabilă, interveni Bingley.

— Vai, da! Dar trebuie să recunoaşteţi că e foarte urâtă. Lady Lucas a spus şi ea adeseori lucrul ăsta şi mă invidiază pentru frumuseţea Janei. Nu-mi place să mă fălesc cu propriii mei copii, dar, la drept vorbind, ca Jane – nu se vede des fată mai frumoasă. Aşa spune toată lumea. Nu mă iau după ce simt eu. Când avea numai cincisprezece ani, un domn care stătea la fratele meu Gardiner, în oraş, se îndrăgostise atât de tare de Jane, încât cumnată-mea era sigură c-o s-o ceară înainte să plece de la ei. Totuşi n-a cerut-o. Poate a găsit că era prea tânără. A scris totuşi nişte versuri despre ea; şi tare drăguţe mai erau.

— Şi cu asta s-a sfârşit şi dragostea lui, interveni Elizabeth nerăbdătoare. Mulţi s-au vindecat în acest fel, îmi închipui. Mă întreb cine o fi descoperit eficacitatea versurilor în alungarea dragostei.

— Am fost obişnuit să consider versurile ca o hrană pentru dragoste, spuse Darcy.

— Poate, pentru o dragoste frumoasă, puternică, sănătoasă. Totul hrăneşte ceea ce este deja viguros. Dar, dacă e vorba numai de o înclinaţie uşoară, superficială, sunt convinsă că un singur sonet e de ajuns s-o distrugă.

Darcy zâmbi doar, şi liniştea generală ce urmă o făcu pe Elizabeth să tremure de teamă că mama ei se va compromite din nou. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsi nimic de spus. După o scurtă tăcere, doamna Bennet reîncepu să-i mulţumească domnului Bingley pentru amabilitatea ce-i arăta Janei, scuzându-se că-l deranja şi cu prezenţa Elizei. Domnul Bingley îi răspunse cu o firească politeţe şi o sili pe sora lui mai mică să fie de asemeni politicoasă şi să spună ceea ce se cuvenea. Ea îşi făcu datoria fără prea multă bunăvoinţă; dar doamna Bennet se simţi mulţumită şi, curând după aceasta, ceru să-i vină trăsura. La acest semnal, cea mai mică dintre fiicele sale se ridică. Tot timpul vizitei, cele două fete şuşotiseră între ele şi hotărâseră ca mezina să-i amintească domnului Bingley promisiunea făcută la venirea lui în localitate, de a da un bal la Netherfield.

Lydia era o fată de cincisprezece ani, voinică, înaltă, cu un ten frumos şi o fire veselă; era preferata mamei sale care, din slăbiciune, o scosese prea devreme în lume. Era zburdalnică şi avea un fel de siguranţă de sine firească; aceasta se transformase în îndrăzneală, datorită atenţiilor ofiţerilor încurajaţi de propria ei frivolitate şi de mesele copioase oferite de unchiul ei. Era deci foarte indicată să-i vorbească domnului Bingley despre bal şi îi aminti, cu bruscheţe, de promisiunea făcută, adăugând că ar fi un lucru tare ruşinos dacă nu şi-ar respectat-o. Răspunsul lui la acest atac neaşteptat fu o încântare pentru urechile doamnei Bennet.

— Sunt cu totul gata, vă asigur, să-mi ţin promisiunea; şi, când sora dumneavoastră se va însănătoşi, va trebui – dacă vă face plăcere – să fixaţi precis ziua balului. Dar nu cred c-aţi dori să dansaţi, atâta vreme cât dânsa este suferindă.

Lydia se declară mulţumită.

— Oh, da, ar fi mult mai bine să aşteptăm ca Jane să se însănătoşească şi, foarte probabil, până atunci domnul căpitan Carter va fi înapoi la Meryton. Şi după ce veţi da dumneavoastră balul, adăugă ea, am să insist să dea şi ei unul. Am să-i spun domnului colonel Forster că ar fi ruşinos dacă n-ar face-o.

Apoi, doamna Bennet şi fiicele sale plecară, iar Elizabeth se întoarse numaidecât la Jane, lăsând pe cele două doamne şi pe domnul Darcy să comenteze purtarea ei şi a familiei sale; totuşi nu-l putură determina să înceapă s-o ponegrească pe ea, în pofida tuturor sarcasmelor domnişoarei Bingley asupra ochilor frumoşi.