Capitolul X.

Ziua trecu cam tot cum trecuse şi cea dintâi. Doamna Hurst şi domnişoara Bingley petrecură, în cursul dimineţii, câteva ore cu bolnava care continua, deşi încet, să se refacă; iar seara, Elizabeth se alătură grupului din salon. Totuşi masa de „100” nu mai apăru. Domnul Darcy scria o scrisoare, iar domnişoara Bingley, stând lângă el, îl privea cum scrie şi-i sustrăgea mereu atenţia cu mesaje pentru sora lui. Domnul Hurts şi domnul Bingley jucau pichet, iar doamna Hurst le urmărea jocul.

Elizabeth se apucă să brodeze ceva şi se amuza destul de bine, observând cele ce se petreceau între domnul Darcy şi domnişoara Bingley. Neîntreruptele ei laude, când pentru caligrafia lui, când pentru rândurile lui drepte, când pentru lungimea scrisorii, şi perfecta indiferenţă cu care erau primite aceste complimente făceau un dialog ciudat; şi toate se potriveau, întocmai, cu părerea pe care o avea Elizabeth despre ei amândoi.

— Ce încântată va fi domnişoara Darcy să primească o astfel de scrisoare!

Darcy nu răspunse.

— Scrieţi neobişnuit de repede.

— Vă înşelaţi; scriu destul de încet.

— Ce multe scrisori aveţi prilejul să scrieţi în cursul unui an – scrisori de afaceri, de asemeni! Ce odioase cred că sunt!

— Mare noroc deci că ele cad în sarcina mea şi nu a dumneavoastră.

— Vă rog, spuneţi-i surorii dumneavoastră că mi-e dor de dânsa.

— La rugămintea dumneavoastră, i-am spus-o deja o dată.

— Mă tem că nu sunteţi mulţumit de pana dumneavoastră. Daţi-mi voie să v-o pregătesc eu ştiu să pregătesc splendid pana de scris.

— Mulţumesc, dar întotdeauna mi-o pregătesc singur.

— Cum de reuşiţi să scrieţi atât de uniform?

El tăcu.

— Spuneţi-i surorii dumneavoastră că sunt încântată de progresul pe care-l face la harpă şi, vă rog, aduceţi-i la cunoştinţă că am rămas extaziată de micul şi frumosul ei model pentru măsuţă şi că-l găsesc infinit superior celui făcut de domnişoara Grantley.

— Îmi îngăduiţi oare să amân extazul dumneavoastră pentru scrisoarea viitoare? Acum nu mai am loc să-i fac cinstea cuvenită.

— Oh! Nu are nici o importanţă. O voi vedea pe domnişoara Darcy în luna ianuarie. Îi scrieţi totdeauna scrisori atât de fermecătoare şi de lungi, domnule Darcy?

— Da, ele sunt în general lungi; dacă sunt sau nu fermecătoare întotdeauna, nu sunt eu acela care s-o poată spune.

— Pentru mine e lege că cineva care e în stare să scrie cu uşurinţă o scrisoare lungă nu poate să scrie prost.

— Complimentul acesta nu merge pentru Darcy, Caroline, interveni fratele ei, căci el nu scrie uşor. Îşi alege cu prea mare grijă cuvintele; nu este aşa, Darcy?

— Felul meu de a scrie se deosebeşte mult de al tău.

— Oh! exclamă domnişoara Bingley, Charles scrie în modul cel mai neglijent cu putinţă. Jumătate din cuvinte nu le scrie deloc, iar restul le mâzgăleşte.

— Ideile îmi curg atât de repede, încât nu am timpul să le exprim; şi, din cauza asta, adeseori, scrisorile mele nu transmit nici o idee celor cărora le scriu.

— Modestia dumneavoastră, domnule Bingley, spuse Elizabeth, dezarmează – fireşte – reprobarea.

— Nimic nu este mai înşelător, spuse Darcy, decât falsa modestie. Ea înseamnă adesea neglijenţă în opinii şi, uneori, laudă indirectă.

— Şi în care dintre aceste două intră ultima mea neînsemnată probă de modestie?

— Laudă indirectă, căci te mândreşti cu defectele tale la scris, deoarece eşti convins că ele provin dintr-o rapiditate de gândire şi neglijenţă în transpunere care, dacă nu e de admirat, este – crezi tu – deosebit de interesantă. Capacitatea de-a face ceva cu rapiditate este întotdeauna preţuită de cel care o are şi care adesea nu dă nici o atenţie imperfecţiunii execuţiei. Când i-ai spus doamnei Bennet azi-dimineaţă că, dacă te-ai hotărî vreodată să pleci din Netherfield, ai face-o în cinci minute, ai vrut să sune totul ca un panegiric, ca un elogiu pe care ţi-l aduceai singur; totuşi, ce găseşti atât de lăudabil într-o grabă care poate lăsa nefăcute treburi foarte importante şi care nu poate fi de real folos nici ţie, nici nimănui?

— Ei! strigă Bingley, asta e chiar prea de tot, să-ţi aminteşti seara de toate năzbâtiile spuse dimineaţa! Şi totuşi, pe cuvântul meu de cinste, am crezut că e adevărat ceea ce am spus despre mine şi aşa cred şi acum. Prin urmare, cel puţin nu mi-am atribuit calitatea de om inutil grăbit numai şi numai pentru a mă lăuda în faţa doamnelor.

— Presupun că aşa ai crezut, dar nu sunt deloc convins că ai pleca atât de grabnic. Purtarea ta ar depinde de împrejurări, exact ca a oricăruia dintre oamenii pe care-i cunosc, şi dacă, în clipa când ai încăleca, un prieten ţi-ar spune: „Bingley, ar fi mai bine să rămâi până săptămâna viitoare”', probabil că ai face-o, probabil că nu ai pleca; şi dacă ţi-ar mai spune o vorbă, s-ar putea să mai rămâi o lună.

— N-aţi dovedit cu asta, interveni Elizabeth, decât că domnul Bingley nu s-a preţuit îndeajuns. Dumneavoastră l-aţi lăudat acum mai mult decât a făcut-o el însuşi.

— Vă sunt foarte recunoscător, spuse Bingley, pentru că aţi transformat cele spuse de prietenul meu într-o preţuire adusă firii mele blajine. Mă tem însă că daţi lucrurilor o întorsătură la care acest domn nici nu s-a gândit; părerea lui despre mine ar fi mai bună dacă, în împrejurarea pomenită, aş refuza net şi aş da pinteni calului, gonind cât mai repede.

— Ar considera atunci domnul Darcy că bruscheţea primei dumneavoastră hotărâri e compensată de încăpăţânarea cu care vă ţineţi de ea?!

— Pe cuvântul meu, nu vă pot explica acest lucru. Darcy trebuie să spună singur ce are de spus.

— Vă aşteptaţi acum să justific păreri pe care vă place să le numiţi ale mele, dar pe care nu le-am recunoscut niciodată ca atare. Luând totuşi cazul ca fiind aşa cum îl prezentaţi dumneavoastră, nu trebuie să uitaţi, domnişoară Bennet, că am presupus că prietenul care doreşte întoarcerea celuilalt din drum şi amânarea hotărârii lui de a pleca n-a făcut decât să-şi exprime dorinţa, i-a cerut aceasta fără un singur argument justificator.

— A ceda fără ezitare – simplu – la insistenţa unui prieten nu are nici un merit în ochii dumneavoastră.

— A ceda fără a fi convins nu este un compliment pentru înţelegerea nici unuia dintre ei.

— Îmi pare, domnule Darcy, că nu puneţi preţ pe înrâurirea pe care o au prietenia şi dragostea. Preţuirea pe care o ai pentru solicitant te poate adesea face să-i îndeplineşti cererea fără să mai aştepţi argumente care să te convingă. Nu vorbesc despre un caz anume, ca acela pe care l-aţi imaginat dumneavoastră referitor la domnul Bingley. Poate că ar fi mai bine să aşteptăm să se ivească împrejurarea, înainte de a discuta libertatea lui de acţiune. Dar în general şi-n cazuri obişnuite, între prieteni, când unul dintre ei doreşte ca celălalt să schimbe o hotărâre fără prea mare importanţă, aţi avea o proastă părere despre aceia care e de acord cu dorinţa prietenului său, fără să aştepte să fie convins cu argumente?

— Nu ar fi cazul ca, înainte de a discuta această temă, să determinăm, cu ceva mai multă precizie, gradul de importanţă al cererii respective, precum şi gradul de apropiere dintre prieteni?

— Oh, desigur, spuse Bingley, să auzim tot, toate amănuntele; să nu lăsăm deoparte înălţimea şi grosimea lor comparativă, pentru că acestea, domnişoară Bennet, au în discuţie mai multă greutate decât vă daţi dumneavoastră seama. Vă asigur că, dacă Darcy n-ar fi un om atât de mare şi de falnic în comparaţie cu mine, nu aş avea pentru el nici jumătate din deferenţa pe care o am. Vă declar că nu cunosc ceva mai oribil decât Darcy, în anumite împrejurări şi în anumite locuri – acasă la el în special – într-o seară de duminică în care nu are nimic de făcut.

Domnul Darcy zâmbi; Elizabeth avu impresia că se simţea jignit şi de aceea îşi stăpâni râsul. Domnişoara Bingley fu foarte afectată de afrontul pe care îl primise domnul Darcy şi îşi mustră fratele pentru absurdităţile spuse.

— Văd ceea ce urmăreşti, Bingley, îi spuse prietenul său. Nu-ţi plac discuţiile şi doreşti s-o înăbuşi pe cea de acum.

— Poate că nu-mi plac. Discuţiile seamănă prea mult cu disputele. Dacă tu şi domnişoara Bennet aţi amâna-o pe cea de faţă până ce voi ieşi din cameră, v-aş rămâne foarte îndatorat; după aceea puteţi spune despre mine tot ce vreţi.

— Ceea ce doriţi, spuse Elizabeth, nu reprezintă nici un sacrificiu din partea mea; iar domnul Darcy ar face mult mai bine să-şi sfârşească scrisoarea.

Domnul Darcy îi urmă sfatul şi se apucă îndată de scris.

Când sfârşi, ceru domnişoarei Bingley şi Elizabethei favoarea de a asculta puţină muzică. Domnişoara Bingley se îndreptă cu vioiciune spre pian şi, după o politicoasă invitaţie, adresată Elizabethei de a cânta prima, ceea ce aceasta refuză cu tot atâta politeţe, dar mai hotărât, se aşeză ea însăşi.

Doamna Hurst cântă împreună cu sora ei, şi în timp ce ele erau ocupate în acest fel, Elizabeth, care răsfoia nişte caiete de note de pe pian, nu putu să nu remarce ce des se fixau ochii domnului Darcy asupra ei.

Îi venea greu să presupună că ea putea constitui obiectul admiraţiei unui bărbat atât de important, dar era încă şi mai ciudat ca el s-o privească pentru că nu o plăcea. În cele din urmă, nu putu totuşi să-şi închipuie decât că îi atrăsese atenţia deoarece, conform ideilor lui, era în ea ceva mai nepotrivit şi mai de reprobat decât în oricare altul dintre cei prezenţi. Presupunerea aceasta nu o îndurera. Domnul Darcy îi plăcea prea puţin ca să-i pese de aprobarea lui.

După câteva cântece indiene, domnişoara Bingley aduse o variaţie cu un vioi cântec scoţian şi atunci domnul Darcy, apropiindu-se de Elizabeth, îi spuse:

— Domnişoară Bennet, nu vă tentează foarte tare să profitaţi de acest prilej pentru a dansa o Scoţiană?

Ea surâse, dar nu răspunse nimic. Oarecum surprins de tăcerea ei, Darcy repetă întrebarea.

— Oh, v-am auzit, dar n-am putut hotărî imediat ce răspuns să vă dau. Ştiu că doreaţi să vă spun „da” ca să aveţi satisfacţia de a-mi dispreţui gustul; dar mie îmi face întotdeauna plăcere să dejoc astfel de planuri şi să lipsesc oamenii de satisfacţia unui dispreţ premeditat. M-am hotărât deci să vă spun că nu doresc câtuşi de puţin să dansez o Scoţiană şi, acum, dispreţuiţi-mă, dacă îndrăzniţi.

— Cu adevărat, nu îndrăznesc.

Elizabeth, care se aşteptase să-l fi jignit, rămase uluită de gentileţea lui; era însă în felul ei de a fi un amestec de drăgălăşenie şi maliţiozitate care o făceau incapabilă de a jigni pe cineva; iar Darcy nu fusese în viaţa lui vrăjit de o femeie, cum era acum de ea. Era cu adevărat convins că, dacă nu ar fi fost la mijloc inferioritatea rudelor ei, dânsul s-ar fi aflat oarecum în pericol.

Domnişoara Bingley văzuse sau bănuia îndeajuns pentru a fi geloasă, şi marea ei îngrijorare pentru însănătoşirea dragei sale prietene Jane era alimentată, întrucâtva, de dorinţa de a se vedea scăpată de sora acesteia.

Încerca adesea să-l facă pe Darcy să se dezguste de Elizabeth, vorbind despre presupusa lor căsătorie şi despre fericirea ce-l aştepta într-o asemenea alianţă.

— Sper, îi spuse a doua zi, pe când se plimbau împreună printre boschete, că atunci când fericitul eveniment va avea loc, îi veţi da soacrei dumneavoastră a înţelege ce folositor este să-şi ţină gura; şi, dacă puteţi reuşi, lecuiţi-le pe fetele mai mici de a se ţine după ofiţeri. Şi, dacă-mi pot îngădui să atac un subiect atât de delicat, încercaţi să stăviliţi acel ceva minuscul, la limita dintre orgoliu şi impertinenţă, din firea doamnei dumneavoastră.

— Mai aveţi şi altceva să-mi propuneţi pentru fericirea mea conjugală?

— Oh! da! Daţi ordin să se atârne în galeria de la Pemberley portretele unchiului şi mătuşii Philips. Puneţi-le lângă cel al unchiului dumneavoastră, fratele bunicului, judecătorul. Sunt în aceeaşi profesiune – ştiţi – numai pe poziţii diferite. Cât priveşte portretul dragei dumneavoastră Elizabeth, nu încercaţi să comandaţi vreunul; ce pictor ar putea oare izbuti să redea frumuseţea ochilor ei?

— Nu ar fi deloc uşor să le prinzi expresia; dar forma şi culoarea şi genele atât de minunate ar putea fi zugrăvite.

În clipa aceea se întâlniră cu doamna Hurst şi cu Elizabeth, care apăruseră de pe o altă alee.

— N-am ştiut că aveţi intenţia să faceţi o plimbare, spuse domnişoara Bingley, destul de încurcată, de teamă să nu fi fost auziţi.

— Ce urât aţi procedat, răspunse doamna Hurst, dispărând fără să ne spuneţi că ieşiţi să vă plimbaţi!

Apoi, luând braţul liber al domnului Darcy, o lăsă pe Elizabeth să meargă singură. Cărarea era numai pentru trei persoane. Domnul Darcy simţi mojicia lor şi spuse îndată:

— Cărarea nu-i destul de mare pentru noi toţi. Am face mai bine să trecem pe alee.

Elizabeth, însă, pe care n-o trăgea deloc inima să rămână cu ei, le spuse râzând:

— Nu, nu! Rămâneţi unde sunteţi. Formaţi un grup încântător şi apăreţi neobişnuit de avantajaţi. Pitorescul ar fi stricat prin intervenţia unui al patrulea. La revedere.

Fugi veselă de lângă ei şi, străbătând parcul, se bucura la gândul că într-o zi-două va fi din nou acasă. Jane se simţea destul de în putere şi avea de gând să iasă vreo două ore din cameră, spre seară.