Capitolul VIII.

La orele cinci, cele două doamne se retraseră ca să se schimbe pentru masa de seară şi la şase şi jumătate Elizabeth fu poftită la cină. Ea nu putu da un răspuns îmbucurător potopului de întrebări politicoase, printre care le remarcă, încântată, pe cele pline de o caldă solicitudine ale domnului Bingley, Jane nu se simţea deloc mai bine. La auzul acestei veşti, surorile repetară de trei, patru ori că erau grozav de mâhnite, că era grozav de neplăcut să fii grav răcit şi că le displăcea teribil când erau ele însele bolnave – pe urmă nu se mai gândiră nici un moment la acest lucru; indiferenţa lor faţă de Jane, când aceasta nu era de faţă, o făcea pe Elizabeth să resimtă vechea ei antipatie pentru ele.

Fratele lor era, într-adevăr, singurul din familie pe care-l putea privi cu plăcere. Îngrijorarea lui pentru Jane era vădită, iar atenţiile faţă de ea însăşi, încântătoare; acestea o împiedicară să se simtă atât de nepoftită pe cât credea că este în ochii celorlalţi. Nimeni, în afară de el, nu o lua în seamă. Domnişoara Bingley era preocupată de domnul Darcy; sora ei, nu mai puţin; în ceea ce-l privea pe domnul Hurst, lângă care şedea Elizabeth, acesta era un bărbat indolent, care nu trăia decât pentru mâncare, băutură şi jocul de cărţi şi care, aflând că dânsa prefera o mâncare simplă în locul unui ragout nu mai găsi ce să-i spună.

Când se sfârşi cina, Elizabeth se reîntoarse lângă Jane şi, cum se închise uşa în urma ei, domnişoara Bingley se porni s-o vorbească de rău. Purtarea Elizabethei fu calificată ca foarte rea, într-adevăr – un amestec de mândrie şi impertinenţă; nu avea nici conversaţie, nici stil, nici gust şi nu era nici frumoasă.

La fel gândea şi doamna Hurst care adăugă:

— Pe scurt, n-are nici o calitate, în afară de aceea că este un as al mersului pe jos. N-am să uit în viaţa mea apariţia ei aici, astăzi de dimineaţă. Într-adevăr arăta ca o sălbatică.

— Chiar aşa, Luiza. Cu greu mi-am putut păstra seriozitatea. O neghiobie, să vină aici. De ce, mă rog, a trebuit să gonească peste câmpuri, pentru o răceală a surorii ei? Cu părul în aşa neorânduială, atât de răvăşit!

— Da, şi juponul; sper că i-ai văzut juponul. Tăvălit prin noroi, de un lat de palmă – sunt absolut sigură; şi fusta lăsată în jos ca să-l ascundă, fără să izbutească.

— Portretul făcut de tine, Luiza, s-ar putea să fie foarte exact, spuse Bingley, dar eu nu am băgat nimic de seamă. Mi s-a părut că domnişoara Eliza Bennet arăta nespus de bine, azi-dimineaţă când a intrat aici. Nici n-am observat juponul murdar.

— Dumneata l-ai remarcat, de bună seamă, domnule Darcy, spuse domnişoara Bingley, şi înclin să cred că nu ţi-ar plăcea s-o vezi pe sora dumitale prezentându-se astfel.

— Desigur, nu.

— Auzi, să meargă trei mile sau patru, sau cinci, sau câte or fi, cu noroiul trecându-i peste glezne, şi singură, singură de tot! Ce-a vrut să arate cu asta? Mi se pare că asta dovedeşte un gen oribil de independenţă plină de înfumurare şi o indiferenţă, cu totul provincială, faţă de etichetă.

— Dovedeşte dragoste pentru sora ei, ceea ce este încântător, interveni Bingley.

— Mă tem, domnule Darcy, remarcă aproape în şoaptă domnişoara Bingley, că această întâmplare a alterat, întrucâtva, admiraţia dumitale pentru ochii ei frumoşi.

— Deloc, replică el, efortul le dăduse şi mai multă strălucire.

Urmă o mică tăcere, apoi doamna Hurst reluă firul.

— O preţuiesc foarte mult pe Jane Bennet – este într-adevăr o fată tare drăguţă – şi doresc din toată inima să se căpătuiască bine, dar, cu asemenea părinţi şi cu rude atât de modeste, mă tem că nu prea are şanse.

— Te-am auzit – cred – spunând că au un unchi, avocat la Meryton.

— Da, şi mai au unul care locuieşte pe undeva prin apropiere de Cheapside.

— Asta este culmea! adăugă sora ei şi izbucniră în hohote de râs.

— Dacă ar avea atâţia unchi cât să umple întregul Cheapside, exclamă Bingley, asta tot nu le-ar face, nici cu o iotă, mai puţin fermecătoare.

— Le-ar micşora însă simţitor şansele de a se mărita cu bărbaţi cu o oarecare greutate în lume, replică Darcy.

Bingley nu răspunse nimic; surorile lui însă îl aprobară cu entuziasm şi continuară să facă haz pe seama vulgarităţii rudelor dragei lor prietene.

Totuşi, când ieşiră din sufragerie, s-au dus – iarăşi pline de tandreţe – în camera bolnavei, unde au rămas până ce au fost poftite la cafea. Jane se simţea încă foarte rău şi Elizabeth n-o mai lăsă singură, nici o clipă, până seara târziu, când avu mângâierea de a-şi vedea sora dormind, şi atunci i se păru mai curând potrivit, decât plăcut, să coboare în salon. Când intră, îi găsi pe toţi jucând „100” şi fu imediat poftită să ia parte la joc; dar, bănuind că jucau tare, se scuză pretextând starea surorii sale şi spunând că-şi va petrece puţinul timp cât va rămâne jos, cu o carte. Domnul Hurst o privi mirat.

— Preferaţi cititul, jocului de cărţi? Foarte ciudat! se miră el.

— Domnişoara Eliza Bennet, interveni domnişoara Bingley, dispreţuieşte jocul de cărţi. E o mare cititoare şi nu găseşte plăcere în nimic altceva.

— Nu merit nici asemenea preţuire, nici asemenea critică. Nu sunt o mare cititoare şi găsesc plăcere în multe alte lucruri.

— În a vă îngriji sora, sunt sigur, spuse Bingley. Sper că plăcerea dumneavoastră va fi curând şi mai mare, văzând-o iar sănătoasă.

Elizabeth îi mulţumi din toată inima, apoi se îndreptă spre o masă pe care se aflau câteva cărţi. El se oferi să-i mai aducă altele – tot ceea ce se găsea în biblioteca sa.

— Ce mult aş dori să am o colecţie mai mare, spre bucuria dumneavoastră şi cinstea mea; sunt însă cam leneş şi, deşi nu am multe cărţi, am mai multe decât am răsfoit vreodată.

Elizabeth îl asigură că se putea perfect mulţumi cu cele care se găseau acolo.

— Sunt uimită, spuse domnişoara Bingley, că tatăl meu a lăsat o colecţie atât de mică de cărţi. Ce bibliotecă minunată aveţi la Pemberley, domnule Darcy!

— Ar trebui să fie bună, răspunse el, căci reprezintă strădania multor generaţii.

— Şi apoi, dumneata însuţi ai îmbogăţit-o atât! Mereu cumperi cărţi.

— Nu pot concepe să-ţi neglijezi biblioteca personală, în zilele noastre.

— S-o neglijezi! Sunt sigură că nu neglijaţi nimic din ce ar putea adăuga ceva la frumuseţile acelei nobile reşedinţe. Charles, când îţi vei construi casa ta, aş dori să, fie măcar pe jumătate atât de încântătoare pe cât e Pemberley.

— Şi eu la fel.

— Te-aş sfătui să cumperi un loc în vecinătate şi să iei Pemberley ca model; în Anglia nu există ţinut mai minunat ca Derbyshire.

— Cu dragă inimă. Voi cumpăra chiar reşedinţa Pemberley, dacă Darcy mi-o vinde.

— Vorbesc de ceea ce e posibil, Charles.

— Pe cinstea mea, Caroline, cred că e mult mai posibil să capeţi Pemberley-ul cumpărându-l, decât copiindu-l.

Elizabeth era atât de prinsă de ceea ce se petrecea, încât nu se prea putea concentra asupra cărţii; aşa că o lăsă curând deoparte, se apropie de masa de joc şi se aşeză între domnul Bingley şi sora lui mai mare, ca să privească jocul.

— Domnişoara Darcy a crescut mult de astă-primăvară? continuă domnişoara Bingley; este oare cât mine de înaltă?

— Cred că da. E cam de înălţimea domnişoarei Elizabeth Bennet; chiar mai înaltă.

— Ce dor îmi e s-o văd din nou! N-am întâlnit niciodată pe cineva care să mă fi încântat mai mult. Ce înfăţişare, ce maniere, şi atât de desăvârşită pentru vârsta ei! Cântă dumnezeieşte la pian.

— Sunt uluit, spuse Bingley, cum de reuşesc toate tinerele domnişoare să fie atât de desăvârşite.

— Desăvârşite! Toate tinerele domnişoare! Dragul meu Charles, ce vrei să spui?

— Da, toate, cred. Toate pictează măsuţe, şi îmbracă paravane, şi împletesc punguţe. Nu cunosc una care să nu ştie să facă toate astea şi, pe cuvânt, nu mi s-a întâmplat să mi se vorbească pentru prima oară de vreo domnişoară, fără să mi se spună cât e de desăvârşită.

— Lista dumitale cuprinzând enumerarea însuşirilor comune atâtor domnişoare, spuse Darcy, este mult prea adevărată. Cuvântul este însă folosit pentru o mulţime de femei care nu-l merită decât pentru că îmbracă paravane şi împletesc punguţe; dar eu personal sunt departe de a fi de acord cu acest fel de a aprecia doamnele în general. Nu mă pot lăuda că aş avea, printre toate cunoştinţele mele, mai mult de o jumătate de duzină care să fie cu adevărat desăvârşite.

— Nici eu, sunt convinsă, conchise domnişoara Bingley.

— Atunci, remarcă Elizabeth, desigur că ideea dumneavoastră despre o femeie desăvârşită este foarte cuprinzătoare.

— Da! Foarte cuprinzătoare! repetă Darcy.

— Oh! desigur, strigă susţinătoarea-i devotată, nimeni nu poate fi considerat desăvârşit, dacă nu depăşeşte ceea ce poţi întâlni în mod obişnuit. O femeie trebuie să cunoască bine muzica, pictura, cântul, dansul şi limbile moderne, pentru a merita acest calificativ; şi, în afară de acestea toate, trebuie să aibă încă un nu ştiu ce în înfăţişarea ei, în felul ei de a merge, în tonul glasului, în ţinuta şi felul său de a se exprima; altfel nu merită calificativul acesta decât pe jumătate.

— Trebuie să posede într-adevăr toate aceste însuşiri, confirmă Darcy; şi la acestea toate, mai trebuie totuşi să adauge încă ceva şi mai esenţial – îmbogăţirea minţii sale printr-o lectură neîntreruptă.

— Nu mă miră faptul că nu cunoaşteţi decât şase femei desăvârşite. În aceste condiţii, m-ar mira să cunoaşteţi măcar una.

— Sunteţi atât de pornită împotriva propriului dumneavoastră sex, încât vă îndoiţi de această posibilitate?

— Eu nu am văzut niciodată o astfel de femeie. Eu nu am văzut niciodată îmbinate laolaltă atâta har, şi gust, şi hărnicie, şi distincţie…

Doamna Hurst şi domnişoara Bingley se revoltară de injusteţea îndoielii exprimate de Elizabeth şi continuau amândouă să protesteze, spunând că ele cunoşteau o mulţime de femei care corespundeau acestei descrieri, când domnul Hurst le cheamă la ordine, cu reproşuri amare pentru lipsa lor de atenţie la joc. Intervenţia lui puse capăt oricărei conversaţii şi, după câteva clipe, Elizabeth ieşi din salon.

— Eliza Bennet, spuse domnişoara Bingley, când uşa se închise în urma ei, este una dintre acele domnişoare care doresc să se pună în valoare în faţa sexului opus prin subaprecierea propriului lor sex, şi sistemul reuşeşte, cred, cu mulţi bărbaţi; dar, după părerea mea, acesta este un mijloc vrednic de dispreţ, un procedeu josnic.

— Fără îndoială, răspunse Darcy, căruia îi fusese mai ales adresată această remarcă, josnicie există în toate mijloacele pe care doamnele îşi îngăduie uneori să le folosească pentru a captiva. Tot ce are afinitate cu viclenia e vrednic de dispreţ.

Domnişoara Bingley n-a fost destul de mulţumită de răspunsul lui, pentru a mai continua discuţia pe această temă.

Elizabeth reveni numai pentru a-i informa că sora ei se simţea mai rău şi că nu putea pleca de lângă ea. Bingley porunci să fie chemat imediat domnul Jones; surorile lui însă, convinse că avizul unui spiţer de ţară nu putea fi de nici un folos, au fost de părere să fie trimis un curier la oraş, după unul dintre doctorii cei mai renumiţi. Elizabeth nici nu a vrut să audă de aşa ceva, dar nu se împotrivea propunerii fratelui lor şi hotărâră ca, a doua zi dis-de-dimineaţă, să fie chemat domnul Jones, în cazul că sora ei nu se va simţi incontestabil mai bine. Bingley era foarte abătut; surorile sale au declarat că erau nenorocite. Cu toate acestea, după cină, şi-au alinat durerea cântând duete; el însă nu a putut găsi o mai bună uşurare a durerii sale decât dând instrucţiuni menajerei să aibă toată grija de bolnavă şi de sora ei.