Capitolul L.

Domnul Bennet dorise adesea, înainte de această perioadă a vieţii sale, ca în loc să-şi cheltuiască tot venitul, să pună anual deoparte o sumă, pentru ca fiicele şi soţia sa, dacă aceasta i-ar supravieţui, să fie mai bine asigurate. Acum o dorea mai mult decât întotdeauna. Dacă şi-ar fi îndeplinit această obligaţie, nu ar fi fost nevoie ca Lydia să rămână îndatorată faţă de unchiul său, pentru tot ce va fi dobândit drept garanţie morală ori materială. Satisfacţia de a fi cucerit ca soţ pe cel mai nevrednic dintre tinerii din Marea Britanie ar fi revenit atunci celui în drept.

Era adânc mâhnit că o chestiune atât de puţin avantajoasă pentru oricine trebuia să fie încheiată numai pe cheltuiala cumnatului său; şi era hotărât, dacă va fi cu putinţă, să afle la cât se urca ajutorul acestuia şi să onoreze obligaţia cât va putea mai repede.

La începutul căsătoriei domnului Bennet, economia fusese considerată cu totul inutilă, pentru că, bineînţeles, urmau să aibă un fiu. Acest fiu ar fi însemnat desfiinţarea clauzei testamentare, imediat ce va fi atins majoratul, iar văduva şi copiii mai mici ar fi fost, în acest fel, asiguraţi. Veniră pe lume cinci fiice, la rând, dar fiul se lăsa încă aşteptat; şi mulţi ani după naşterea Lydiei, doamna Bennet fusese sigură că va veni. În cele din urmă, au disperat tot aşteptând, dar era prea târziu pentru a mai face economii. Doamna Bennet n-avea nici un talent pentru aşa ceva şi numai dragostea de independenţă a soţului său îi împiedicase să depăşească venitul ce-l aveau.

Printr-o foaie dotală se alocase doamnei Bennet şi copiilor săi suma de cinci mii de lire. Dar proporţia în care urma să fie atribuită copiilor fusese lăsată la latitudinea părinţilor. Acest punct urma să fie stabilit acum, cel puţin în privinţa Lydiei, iar domnul Bennet nu putea să aibă nici o şovăială în acceptarea propunerii pe care o avea în faţa lui.

În cuvinte de recunoscătoare gratitudine pentru bunătatea cumnatului său – deşi exprimată cât se poate de concis – el aşternu pe hârtie totala sa aprobare pentru tot ceea ce făcuse şi consimţământul de a onora angajamentele luate în numele lui. Nu îşi închipuise niciodată mai înainte că, în cazul când Wickham s-ar fi lăsat convins să se însoare cu fiica sa, s-ar fi putut face totul cu atât de puţine inconveniente pentru dânsul, ca prin aranjamentul de faţă. Suta de lire pe care trebuia să le-o plătească anual nu însemna pentru el decât o pierdere de vreo zece lire, deoarece cheltuielile Lydiei, însumând întreţinerea, banii ei de buzunar şi darurile în bani care ajungeau la ea prin mâinile mamei sale, fuseseră foarte puţin sub această cifră.

O altă surpriză foarte binevenită era că totul se făcea cu un efort minim din partea lui; căci singura lui dorinţă, în momentul de faţă, era să se deranjeze cu această treabă cât se putea mai puţin. După ce primele accese de furie provocate de căutarea Lydiei se potoliseră, el revenise în mod firesc la indolenţa din trecut. Scrisoarea a fost expediată repede căci, deşi leneş când trebuia să se apuce de un lucru, o dată ce-l începea, era grăbit să-l termine. Rugă să i se comunice şi alte amănunte în privinţa datoriei pe care o avea faţă de cumnatul său, dar era prea supărat pe Lydia pentru a-i trimite şi ei vreun mesaj.

Vestea bună se întinse repede în toată casa şi, cu aceeaşi rapiditate, printre vecini. Aceştia din urmă o primiră cu o decentă filosofie. Desigur, comentariile ar fi putut fi mai interesante dacă domnişoara Lydia Bennet ar fi dus o viaţă uşuratică la oraş ori, în cea mai fericită alternativă, ar fi fost izolată de lume, la vreo fermă îndepărtată. Totuşi erau multe de spus în legătură cu faptul că o măritau; şi binevoitoarele urări ca totul să se termine cu bine, exprimate mai înainte de bătrânele doamne veninoase din Meryton, pierdură prin această schimbare doar prea puţin din ardoarea de la început, deoarece, cu un astfel de soţ, nefericirea era considerată drept sigură.

Trecuseră două săptămâni de când doamna Bennet nu mai coborâse în sufragerie, dar în această fericită zi îşi reluă locul în capul mesei, într-o dispoziţie copleşitor de bună. Nici un simţământ de ruşine nu-i umbri triumful. Căsătoria uneia dintre fiice, primul obiectiv al dorinţelor sale, de când Jane împlinise şaisprezece ani, era acum pe punctul de a se îndeplini, şi toate gândurile şi vorbele se învârteau numai în jurul acelor detalii ce ţin de ceremoniile nupţiale elegante ca: muselinuri fine, cupeuri noi şi servitori. Era ocupată cu căutarea unei locuinţe convenabile pentru fiica sa, prin vecinătate; şi, fără să ţină seama sau să ştie ce venituri aveau, respinse multe dintre ele drept nepotrivite ca dimensiuni şi importanţă.

— Haye Park ar merge, spuse ea, dacă famalia Goulding s-ar muta, sau casa mare de la Stoke, dacă salonul ar fi mai spaţios; Ashworth este prea departe. N-aş putea îndura s-o am la zece mile de mine; şi cât priveşte Purvis Lodge, mansarda e oribilă.

Soţul său îi îngădui să-i dea înainte fără contenire, câtă vreme slujitorii fură de faţă. Dar când aceştia se retraseră, îi spuse:

— Doamnă Bennet, înainte de a lua vreuna din toate aceste case pentru fiica şi ginerele dumitale, să judecăm lucrurile aşa cum trebuie. Într-o anume casă de pe meleagurile acestea ei nu vor avea niciodată acces. Sunt hotărât să nu-i primesc la Longbourn pentru a nu mai încuraja imprudenţa cuiva.

Această declaraţie a fost urmată de o lungă dispută, dar domnul Bennet rămase ferm. În curând, discuţia aceasta duse la o alta şi doamna Bennet află cu uimire şi groază că soţul său nu voia să avanseze o singură guinee ca să cumpere trusoul fiicei sale. El declară că, din partea lui, Lydia nu va primi cu acest prilej nici un fel de semn de afecţiune. Doamna Bennet putea cu greu înţelege aşa ceva. Ca mânia lui să fie atât de neiertătoare, încât să-i refuze fiicei sale un privilegiu fără de care căsătoria abia dacă putea părea valabilă, depăşea tot ceea ce credea dânsa posibil. O chinuia mai mult dezonoarea pe care lipsa unui trusou nou ar fi aruncat-o asupra ceremoniei nupţiale, decât vreun simţământ de ruşine pentru că Lydia fugise şi trăise cu Wickham două săptămâni înainte de celebrarea cununiei.

Elizabeth regreta acum din toată inima că disperarea din primul mpment o făcuse să vorbească domnului Darcy despre temerile lor în legătură cu Lydia; de vreme ce căsătoria urma să aducă, atât de curând, un sfârşit cuviincios fugii ei, ar fi putut spera să ascundă începutul nefast tuturor celor care nu fuseseră în stricta lor apropiere.

Nu-i era deloc teamă că dânsul va răspândi ceea ce-i destăinuise. Erau puţini aceia pe discreţia cărora putea conta cu mai multă încredere; dar, în acelaşi timp, nu exista nimeni în faţa căruia să se simtă mai umilita de faptul că uşurinţa surorii ei era cunoscută. Nu însă de teama vreunui dezavantaj ce s-ar fi putut răsfrânge asupra ei însăşi, căci între dânşii părea să existe oricum o prăpastie de netrecut. Chiar dacă s-ar fi făcut căsătoria Lydiei în condiţiile cele mai onorabile, tot nu se putea presupune că domnul Darcy ar fi vrut să intre într-o familie căreia, în afară de toate celelalte obiecţii, i se mai imputa acum înrudirea şi relaţii dintre cele mai strânse cu omul pe care dânsul, pe bună dreptate, îl dispreţuia.

Nu s-ar fi mirat ca Darcy să dea înapoi din faţa unei asemenea înrudiri. Dorinţa de a se apropia de el – şi Elizabeth era încredinţată că dânsul o simţise când erau în Derbyshire – nu putea, în mod raţional, să supravieţuiască unei astfel de lovituri. Se simţea umilită, îndurerată; se căia, deşi abia dacă ştia de ce. Râvnea la stima lui, acum când nu mai putea spera să se bucure de ea. Dorea să aibă veşti de la el, acum când părea să aibă şansele cele mai mici de a le dobândi. Era convinsă că ar fi putut fi fericită cu el, acum când nu părea probabil să se mai întâlnească vreodată.

Ce triumf pentru el, se gândea ades, dacă ar fi ştiut că cererea în căsătorie căreia, mândră, îi dăduse cu piciorul numai cu patru luni mai înainte, ar fi fost acum primită cu bucurie şi recunoştinţă. Era generos – nu se mai îndoia —, unul dintre bărbaţii cei mai generoşi. Dar pentru că era totuşi un muritor, trebuia să se simtă triumfător.

Începea acum să înţeleagă că el era tocmai bărbatul care, prin temperament şi însuşiri, i s-ar fi potrivit cel mai bine. Judecata şi firea lui, deşi deosebite de-ale ei, ar fi corespuns întru totul dorinţelor sale. Era o unire care ar fi fost spre profitul amândurora; prin firea ei vioaie şi degajată, spiritul lui ar fi devenit mai larg, manierele i s-ar fi ameliorat; şi datorită raţiunii, faptului că era un om instruit şi cunoaşterii pe care o avea despre lume, dânsa ar fi dobândit desigur un câştig de o şi mai mare însemnătate.

Acum însă nu va mai avea loc o astfel de căsătorie reuşită, care să înveţe mulţimile pline de admiraţie ce este adevărata fericire conjugală. În familia lor urma să se realizeze o căsătorie diferită ca perspectivă şi care excludea posibilitatea celeilalte.

Elizabeth nu-şi putea închipui cum vor izbuti să se întreţină Lydia şi Wiekham într-o decentă independenţă. Dar uşor îşi închipuia la ce scurtă durată de fericire se puteau aştepta doi oameni care se uniseră numai pentru că patima le era mai puternică decât virtutea.

Domnul Gardiner scrise în curând, din nou, cumnatului său. Răspundea pe scurt la mulţumirile adresate de domnul Bennet, asigurându-l că era gata oricând să contribuie la binele oricărui membru al familiei şi sfârşea cu rugămintea de a nu i se mai vorbi despre recunoştinţă. Scopul principal al scrisorii era să le aducă la cunoştinţă că domnul Wickham se hotărâse să iasă din miliţie.

A fost în mare parte dorinţa mea să facă acest lucru, adăuga dânsul, îndată ce căsătoria a fost hotărâtă. Şi cred că veţi fi de acord cu mine în a considera schimbarea lui din acea unitate ca foarte recomandabilă, atât pentru el, cât şi pentru nepoata mea. Domnul Wickham are intenţia să intre în cadrele armatei active şi, printre vechii săi prieteni, sunt încă unii care pot şi doresc să-l ajute mai departe în carieră. I s-a promis postul de ofiţer stegar în regimentul generalului…, încartiruit acum în nordul ţării. Este un avantaj că regimentul se află la o asemenea distanţă de partea aceasta a regatului. El face promisiuni sincere, şi sper că printre străini, unde şi unul şi celălalt vor trebui să facă faţă bună, vor fi mai prudenţi. I-am scris colonelului Forster, pentru a-l informa de aranjamentele noastre prezente şi pentru a-i cere să dea asigurări tuturor creditorilor domnului Wickham din Brighton şi împrejurimi, că vor fi grabnic plătiţi, luându-mi personal angajamente în acest sens. Vrei să fii bun şi să dai aceleaşi asigurări creditorilor săi din Meryton, a căror listă, redactată după informaţiile lui, o anexez? Ne-a mărturisit toate datoriile; sper, cel puţin, că nu ne-a indus în eroare. Haggerston a primit indicaţii din partea noastră şi, într-o săptămână, totul se va aranja. Vor pleca apoi la regimentul lui, afară de cazul că vor fi invitaţi întâi la Longbourn; şi am înţeles de la doamna Gardiner că nepoata mea doreşte mult să vă vadă pe toţi înainte de a pleca din sud. Dânsa e bine şi mă roagă să transmit tatălui şi marnei sale expresia respectului său filial.

Al dumitale etc.

Domnul Bennet şi fiicele sale văzură tot atât de limpede ca şi domnul Gardiner multiplele avantaje ale mutării lui Wickham din vechiul lui regiment. Doamna Bennet, însă, nu era tot atât de mulţumită. Faptul că Lydia se instala în nordul ţării, tocmai când dânsa aştepta să se mândrească şi să se bucure alături de ea – deoarece nu renunţase deloc la planul ca tinerii căsătoriţi să se stabilească în Hertfordshire – era o mare dezamăgire; şi, în plus, ce păcat că Lydia era silită să se despartă de un regiment în care se cunoştea cu toată lumea şi avea atâţia favoriţi.

— O iubeşte atât de mult pe doamna Forster, spuse doamna Bennet; este scandalos că trebuie să plece de acolo! Şi mai sunt şi câţiva tineri care îi plac foarte mult. S-ar putea ca ofiţerii din regimentul generalului… să nu fie atât de simpatici.

Cererea fiicei lui – căci aşa putea fi considerată dorinţa ei – de a fi din nou primită în mijlocul familiei, înainte de a porni spre nord, primi la început un răspuns absolut negativ. Jane şi Elizabeth însă, dorind amândouă, de dragul surorii lor şi pentru prestigiul ei, să se vadă că Lydia s-a căsătorit cu consimţământul părinţilor, îl rugară pe domnul Bennet atât de insistent şi totuşi atât de rezonabil şi cu atâta blândeţe să-i primească, pe ea şi pe soţul ei, la Longbourn, imediat ce se vor căsători, încât îl convinseră să gândească şi dânsul ca ele şi să facă precum le era voia. Iar mama lor avu satisfacţia de a afla că va putea prezenta vecinilor pe fiica ei măritată, înainte ca ea să fie surghiunită în nord. Deci, când domnul Bennet scrise din nou cumnatului său, le trimise vorbă că le îngăduie să vină acasă; şi se stabili ca imediat ce se va fi terminat ceremonia, să pornească spre Longbourn. Elizabeth era totuşi surprinsă că Wickham putea fi de acord cu acest plan; şi, dacă ar fi ţinut seama numai de ceea ce simţea ea, o întâlnire cu dânsul ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi dorit.