Capitolul XLIX.

La două zile după reîntoarcerea domnului Bennet, pe când Jane şi Elizabeth se plimbau împreună printre boschetele din spatele casei, o văzură pe menajeră îndreptându-se către ele şi, crezând că venea să le cheme din partea mamei lor, îi ieşiră în întâmpinare; dar în loc de convocarea la care se aşteptau, când se apropiară, ea spuse domnişoarei Bennet:

— Vă cer iertare, domnişoară, că vă deranjez, dar speram că aveţi, poate, ceva veşti bune de la oraş, aşa că am îndrăznit să vin şi să vă întreb.

— Ce vrei să spui, Hill? N-am primit nimic de la oraş.

— Dragă domnişoară, strigă doamna Hill tare mirată, nu ştiţi că a sosit din partea domnului Gardiner un curier pentru stăpânul meu? A sosit de o jumătate oră şi i-a adus stăpânului meu o scrisoare.

Fetele o rupseră la fugă, prea nerăbdătoare să ajungă în casă pentru a mai avea vreme de vorbit. Alergară prin vestibul spre sufrageria mică; de acolo în bibliotecă.

Tatăl lor nu se afla nicăieri; şi erau tocmai pe punctul de a de a-l căuta sus, la mama lor, când se întâlniră cu feciorul care le informă:

— Domnişoarelor, dacă-l căutaţi pe stăpânul meu, a plecat să se plimbe înspre crâng.

Când aflară aceasta, străbătură din nou holul şi fugiră peste peluză, după tatăl lor, care-şi urma hotărât drumul spre o pădurice pe o latură a aleii.

Jane, care nu era nici aşa uşoară şi nici nu avea, ca Elizabeth, obiceiul să alerge, rămase în urmă, în timp ce sora ei, gâfâind, îl ajunse şi-i strigă plină de nerăbdare:

— Oh, papa, ce veşti? Ce veşti? Ai primit o scrisoare de la unchiul?

— Da, am primit o scrisoare de la dânsul, printr-un curier.

— Ei bine, ce veşti a adus? Bune sau rele?

— Le ce bine te poţi aştepta? spuse el, scoţând scrisoarea din buzunar. Dar poate ai vrea s-o citeşti.

Elizabeth i-o luă cu nerăbdare din mână. Jane îi ajunse şi ea.

— Citeşte-o tare, zise tatăl lor, pentru că aproape nu ştiu nici eu ce cuprinde.

Gracechurch Street.

Luni, august 2

Scumpul meu cumnat, Pot în sfârşit să-ţi trimit unele ştiri despre nepoata mea, ştiri care, în general, sper că te vor mulţumi. Sâmbătă, imediat după plecarea dumitale, am avut norocul de a descoperi în ce parte a Londrei se aflau. Amănuntele le rezerv pentru când ne vom vedea. Este destul că ştim că au fost descoperiţi. I-am văzut pe amândoi…

— Atunci, este aşa cum am nădăjduit mereu, strigă Jane. Sunt căsătoriţi.

Elizabeth continuă să citească:

I-am văzut pe amândoi. Nu s-au căsătorit şi nici n-am avut impresia c-ar intenţiona s-o facă; dar dacă eşti de acord să îndeplineşti angajamentele pe care am îndrăznit să le iau în numele dumitale, sper că nu va trece mult şi se vor căsători. Tot ceea ce ţi se cere este să-i asiguri fiicei dumitale, printr-o foaie dotală, partea care i se cuvine din cele cinci mii de lire ce revin fiicelor, la decesul dumitale şi al surorii mele; şi, în plus, să-ţi iei angajamentul de a-i acorda, cât vei fi în viaţă, una sută lire per annum. Acestea sunt condiţiile pe care, luând totul în consideraţie, nu am şovăit să le accept în numele dumitale, atât cât m-am simţit îndrituit a o face. Voi trimite scrisoarea aceasta prin curier, pentru a nu se pierde deloc timpul cu răspunsul. Poţi, prin urmare, înţelege din aceste date că situaţia financiară a domnului Wickham nu este atât de disperată cum s-a crezut în general. Lumea s-a înşelat în privinţa asta; şi sunt fericit să spun că vor mai rămâne câţiva bani, chiar după plata tuturor datoriilor, bani care să se adauge la dota nepoatei mele. Dacă, aşa cum cred că va fi cazul, îmi vei trimite împuternicirea de a acţiona în numele dumitale în toată acestă chestiune, voi da imediat instrucţiuni lui Haggerston să redacteze foaia dotală cuvenită. Nu va fi deloc cazul să vii iarăşi la oraş; rămâi deci liniştit la Longbourn şi contează pe diligenţa şi grija mea. Trimite-mi răspuns cât poţi mai repede şi ai grijă să scrii limpede. Am considerat că cel mai bun lucru ar fi ca nepoata mea să se căsătorească aici, la noi, ceea ce sper că vei aproba. Ea va veni aici astăzi. Îţi voi scrie din nou, îndată ce se va mai hotărî ceva.

Al dumitale etc., Edw. Gardiner

— Este cu putinţă? strigă Elizabeth, când sfârşi de citit. Poate fi adevărat că vrea s-o ia de soţie?

— Wickham nu este deci atât de rău pe cât l-am crezut, spuse sora ei. Dragă tată, te felicit.

— Ai răspuns la scrisoare? întrebă Elizabeth.

— Nu, dar trebuie să răspund cât mai curând.

Îl imploră, foarte stăruitor, să nu mai piardă timp şi s-o facă imediat.

— Oh! dragă tată, strigă ea, întoarce-te şi răspunde imediat. Gândeşte-te cât de importantă este fiecare clipă într-o asemenea împrejurare.

— Dă-mi voie să scriu eu în locul dumitale, spuse Jane, dacă îţi displace s-o faci.

— Îmi displace foarte mult, replică el, dar trebuie făcut.

Şi, cu aceste vorbe, porni cu ele înapoi către casă.

— Aş putea să te întreb? spuse Elizabeth… Dar condiţiile, presupun, trebuie acceptate.

— Acceptate! Mă simt ruşinat, numai, că cere atât de puţin.

— Şi ei trebuie să se căsătorească! Totuşi ştim ce fel de om este.

— Da! Da! Trebuie să se căsătorească. Nu este altceva de făcut. Dar sunt două lucruri pe care doresc foarte mult să le ştiu. Unul este câţi bani a pus unchiul jos pentru a reuşi acest lucru, şi celălalt, cum am să-i pot achita vreodată.

— Bani! Unchiul meu! exclamă Jane, ce vrei să spui, domnule?

— Vreau să spun că nici un bărbat cu mintea întreagă nu s-ar însura cu Lydia pentru o momeală atât de neînsemnată ca o sută pe an, cât timp voi trăi eu, şi cincizeci după ce nu voi mai fi.

— Asta e foarte adevărat, spuse, Elizabeth, deşi nu mi-a trecut prin cap mai înainte. Să i se achite datoriile şi să mai rămână încă ceva! Oh! Unchiul este, desigur, la mijloc! Ce om bun şi generos! Mă tem că s-a nenorocit. Lucrul acesta nu s-ar fi putut face cu o sumă mică.

— Nu, încuviinţă tatăl ei, Wickham ar fi un prost dacă ar lua-o cu un ban mai puţin decât zece mii de lire. Mi-ar părea rău să-mi fac o părere atât de proastă despre el, chiar de la începutul relaţiilor noastre.

— Zece mii de lire! Doamne fereşte! Cum să înapoiezi măcar jumătate dintr-o asemenea sumă?

Domnul Bennet nu răspunse nimic; şi continuară să meargă în tăcere, fiecare adâncit în propriile gânduri, până ce au ajuns lângă casă. Tatăl se duse în bibliotecă pentru a scrie, iar fetele intrară în salonaş.

— Şi se vor căsători cu adevărat! exclamă Elizabeth imediat ce au fost singure. Ce ciudat! Şi pentru asta trebuie să fim şi mulţumite! Suntem silite să ne bucurăm că se căsătoresc, cu tot caracterul lui infam, cu toată neînsemnata şansă de fericire pe care o au. Oh, Lydia!

— Mă consolez cu gândul, replică Jane, că dacă n-ar ţine cu adevărat la Lydia, cu siguranţă că n-ar lua-o. Deşi bunul nostru unchi a făcut ceva ca să-l scape de datorii, nu pot să cred că a avansat zece mii de lire, sau aşa ceva. Dânsul are copii şi s-ar putea să mai aibă. Cum să se dispenseze măcar de jumătate din suma asta?

— Dacă vom reuşi vreodată să aflăm la cât s-au ridicat datoriile lui Wickham, spuse Elizabeth, şi ce sumă s-a depus pe numele lui din partea surorii noastre, vom şti precis cât a făcut domnul Gardiner pentru ei, căci Wickham nu are nici cinci bani ai lui. Nu vom putea niciodată răsplăti bunătatea unchiului şi a mătuşii noastre. A o lua acasă la ei, a-i oferi protecţie şi sprijinul lor personal înseamnă un sacrificiu atât de mare făcut pentru ea, încât ani întregi de recunoştinţă nu sunt de ajuns pentru a-i răsplăti. În clipa asta, ea se află la dânşii. Dacă atâta bunătate nu o va face să se simtă nenorocită, nu-şi va merita niciodată fericirea. Ce clipă pentru ea când a dat ochii cu mătuşa!

— Trebuie să uităm cele ce s-au petrecut şi de-o parte şi de cealaltă, spuse Jane. Sper şi sunt încredinţată că vor fi totuşi fericiţi. Consimţământul lui de a se căsători cu Lydia, vreau să cred, este o dovadă că a ajuns să judece cum se cuvine. Dragostea lor reciprocă îi va face mai cumpăniţi; şi îmi place să cred că se vor instala atât de tihnit şi vor trăi atât de cuminte încât, cu timpul, se va uita, poate, nebunia lor din trecut.

— S-au purtat în aşa fel, replică Elizabeth, încât nici tu, nici eu, nici nimeni nu va putea să uite vreodată. Este inutil să mai vorbim despre asta.

Fetele îşi aduseră aminte că, după toate probabilităţile, mama lor nu aflase nimic despre cele întâmplate. Se duseră deci în bibliotecă şi-l întrebară pe tatăl lor dacă nu dorea s-o anunţe ele. Dânsul scria şi, fără să-şi ridice capul, replică indifent:

— Cum doriţi.

— Putem lua scrisoarea unchiului ca să i-o citim?

— Luaţi ce vreţi şi plecaţi de aici.

Elizabeth luă scrisoarea de pe birou şi se duseră sus împreună. Mary şi Kitty erau cu doamna Bennet: o singură comunicare deci ajungea pentru toate. După ce o pregătiră pentru veşti bune, scrisoarea a fost citită cu glas tare. Doamna Bennet de-abia putea să se stăpânească. Şi când Jane ajunse la pasajul în care domnul Gardiner îşi exprima speranţa că Lydia se va căsători curând, bucuria mamei sale izbucni nestăvilită şi fiecare nouă frază îi mărea exuberanţa. Era acum atât de agitată de încântare pe cât fusese mai înainte de panică şi indignare. Îi era de ajuns să ştie că Lydia sa se va mărita. Nu se simţea tulburată de vreo îngrijorare pentru fericirea ei, nici umilită de vreo amintire a relei ei purtări.

— Scumpa, scumpa mea Lydia! strigă ea, este într-adevăr încântător. Va fi măritată! Am s-o văd iarăşi! Va fi măritată la şaisprezece ani! Dragul, bunul meu frate! Ştiam eu c-aşa o să se întâmple – ştiam eu că o să se aranjeze totul! Ce dor îmi este s-o văd şi să-l văd şi pe dragul de Wickham! Dar rochiile, rochiile de nuntă! Am să scriu imediat soră-mi Gardiner despre asta. Lizzy, drăguţa mea, fugi jos la tata şi întreabă-l cât îi va da. Stai, stai; mă duc eu singură – sun-o pe Hill, Kitty. Mă îmbrac într-o clipă – scumpa, scumpa mea Lydia! Ce fericite vom fi împreună, când ne vom reîntâlni!

Fiica sa cea mai mare încercă să-i domolească explozia entuziasmului, îndreptându-i gândurile către obligaţiile pe care comportarea domnului Gardiner le creease pentru ei toţi.

— Căci datorăm acest fericit sfârşit, adăugă ea, într-o mare măsură bunătăţii lui. Suntem convinse că a garantat personal că-l va ajuta pe domnul Wickham cu bani.

— Ei bine, strigă mama ei, aşa şi trebuia să facă. Cine altul s-o fi făcut dacă nu propriul ei unchi? Dacă nu ar fi avut propria lui familie, ştiţi că toţi banii lui trebuiau să-mi revină mie şi copiilor mei; şi este prima oară că am primit ceva de la el, în afară de câteva daruri. Vai! Sunt atât de fericită! În scurt timp voi avea o fată măritată. Doamna Wickham! Ce bine sună! Şi de-abia a împlinit şaisprezece ani, în iunie, anul ăsta. Scumpa mea Jane, sunt atât de tulburată, încât sunt sigură că nu pot să scriu; aşa că am să dictez şi ai să scrii tu pentru mine. Aranjăm noi cu tata în privinţa banilor, după aceea; dar trusoul trebuie comandat imediat.

Pe urmă, trecu în revistă toate amănuntele cu privire la pânzeturi, museline, batist şi ar fi fost gata să dicteze imediat nişte comenzi foarte copioase dacă Jane, deşi cu oarecare greutate, n-ar fi convins-o să aştepte până ce tata va avea răgaz pentru a fi consultat. „O zi de întârziere, remarcă ea, nu va avea importanţă”. Mama ei era prea fericită pentru a se mai încăpăţâna ca de obicei. Şi-i mai trecură prin minte şi alte planuri.

— Am să plec la Meryton, zise ea, de îndată ce voi fi îmbrăcată, şi-am să-i duc soră-mi Philips veştile bune, bune. Şi la înapoiere, voi merge în vizită la Lady Lucas şi la doamna Long. Kitty, fugi jos şi comandă trăsura. O plimbare la aer o să-mi facă grozav de bine. Fetelor, aveţi vreun un comision pentru Meryton? Oh! Uite-o pe Hil! Draga mea Hill, ai auzit veştile bune? Se mărită domnişoara Lydia; şi-ai să primeşti o cupă de punch ca să te veseleşti, la nuntă.

Doamna Hill îşi exprimă pe loc bucuria. Elizabeth îi primi împreună cu ceilalţi felicitările şi apoi, scârbită de această nebunie, se refugie în camera ei pentru a se gândi în voie. Situaţia bietei Lydia era neîndoielnic, în cel mai bun caz, destul de proastă; totuşi trebuia să fie recunoscătoare că nu era şi mai proastă. Aşa simţea ea; şi deşi, când privea în viitor nu se putea aştepta, pe bună dreptate, ca sora ei să se bucure nici de fericire şi nici de o situaţie socială bună, când privea înapoi la ceea ce se temuseră numai cu două ore în urmă, era conştientă de toate avantajele câştigate.