Capitolul LI.

Sosi şi ziua nunţii surorii lor; Jane şi Elizabeth erau probabil mai impresionate decât mireasa însăşi. Cupeul a fost trimis să-i ia de la… şi urmau să se întoarcă cu el, înainte de ora mesei. Sosirea lor era aşteptată cu groază de cele două domnişoare Bennet mai mari, iar Jane, în special, atribuind Lydiei simţămintele pe care le-ar fi avut dacă ea ar fi fost vinovata, era nenorocită gândindu-se la ce trebuia să îndure sora ei.

Veniră. Întreaga familie se strânsese în salonaş pentru a-i primi. Când cupeul opri în faţa intrării, doamna Bennet era toată numai zâmbete; soţul ei avea un chip grav, de nepătruns; fiicele lor era alarmate, îngrijorate, stânjenite.

Auziră glasul Lydiei, în vestibul; uşa fu zvârlită în lături şi dânsa intră în cameră alergând. Mama ei păşi înainte, o îmbrăţişa şi îi ură, extaziată, bun venit; întinse mâna, cu un surâs afectuos, lui Wickham, care venea în urma doamnei sale, şi le făcu ambilor calde urări, cu o vioiciune care nu arăta nici o îndoială în privinţa fericirii lor.

Domnul Bennet, către care se întoarseră apoi, nu le făcu o primire tot atât de cordială. Chipul lui deveni şi mai sever şi abia dacă-şi dezlipi buzele. Uşuratica siguranţă de sine a tinerei perechi era într-adevăr de ajuns ca să-l irite. Elizabeth era dezgustată, până şi domnişoara Bennet era revoltată. Lydia era tot Lydia, nepotolită, sălbatică, nestingherită, zgomotoasă, netemătoare. Trecu de la o soră la cealaltă, pretinzându-le felicitări; şi când, în sfârşit, luară loc cu toţii, privi nerăbdătoare în jur, băgă de seamă unele mici schimbări din cameră şi remarcă, râzând, că trecuse o mulţime de timp de când nu mai intrase acolo.

Nici Wickham nu era mai nenorocit decât ea; dar purtările lui erau totdeauna atât de plăcute încât, dacă firea, şi căsătoria lui ar fi fost întocmai ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, zâmbetele şi naturaleţea cu care solicita să fie considerat drept unul dintre ai lor i-ar fi încântat pe toţi. Elizabeth nu-l crezuse mai înainte atât de sigur de el; luă loc, hotărând în sinea ei să nu mai creadă, pe viitor, că insolenţa unui om insolent are limite. Ea roşi, şi Jane roşi; dar obrajii celor doi care stârniseră această consternare nu suferiră nici o schimbare de culoare.

Conversaţia nu stagna. Mireasa şi mama ei se întreceau vorbind; iar Wickham, care se întâmplase să şadă lângă Elizabeth, începu s-o întrebe despre cunoştinţele lui din vecinătate, cu o uşurinţă plină de bună dispoziţie, pe care ea nu se simţi în stare s-o egaleze în răspunsurile ce le dădea. Amândoi soţii păreau să aibă amintirile cele mai fericite din lume. Nimic din trecut nu fu pomenit cu mâhnire; iar Lydia atacă de bunăvoie subiecte la care surorile ei nu ar fi făcut aluzie pentru nimic în lume.

— Gândiţi-vă numai că sunt trei luni, strigă ea, de când am plecat de aici! Vă mărturisesc că parcă au trecut numai două săptămâni; şi totuşi, câte nu s-au întâmplat între timp! Doamne sfinte! Când am plecat, credeţi-mă, nici nu-mi trecea prin minte că am să mă mărit înainte de a mă întoarce, deşi credeam că ar fi tare nostim dacă s-ar întâmpla aşa.

Tatăl ei îşi ridică ochii la cer, Jane se simţea nenorocită, Elizabeth privea semnificativ la Lydia, dar ea, care nu auzea şi nu vedea niciodată ceea ce nu voia, continuă cu veselie:

— Ah, mamă! Ştiu oamenii de pe aici că m-am măritat azi? Mi-a fost teamă că nu ştiu; l-am depăşit pe William Goulding în docarul lui şi eram foarte hotărâtă s-o afle; aşa că am coborât geamul din dreptul lui şi mi-am scos mănuşa şi mi-am lăsat mâna să se sprijine pe rama ferestrei, ca să-mi poată vedea inelul; şi pe urmă m-am înclinat şi i-am zâmbit cu gura până la urechi.

Elizabeth nu mai putea suporta. Se ridică şi fugi din cameră şi nu se mai întoarse până ce nu-i auzi trecând prin hol înspre sufragerie. Atunci se alătură grupului lor, destul de devreme ca să o vadă pe Lydia mergând, ca la paradă, în dreapta mamei lor şi să o audă spunându-i surorii sale mai mari:

— Ah, Jane, îţi iau acum locul, şi tu trebuie să cobori în rang, pentru că eu sunt femeie măritată.

Nu era de presupus că timpul îi va aduce Lydiei acea rezervă de care fusese atât de total lipsită de la început. Dezinvoltura şi buna ei dispoziţie erau în creştere. Dorea să vadă pe doamna Philips, pe cei din familia Lucas şi pe toţi ceilalţi vecini ai lor şi să se audă numită de fiecare dintre ei „doamna Wickham”; şi, între timp, se duse după masă să-şi arate inelul şi să se fălească cu măritişul ei faţă de doamna Hill şi cele două fete în casă.

— Aşa, mamă, spuse ea când se reîntoarseră cu toţii în salonaş, şi ce crezi de soţul meu? Nu e un bărbat fermecător? Sunt sigură că toate surorile mele mă invidiază. Sper să aibă şi ele parte măcar de jumătate din norocul meu. Trebuie să se ducă toate la Brighton. Acolo e locul unde se pot găsi soţi. Ce păcat, mamă, că nu ne-am dus cu toate acolo.

— Foarte adevărat; dacă era după mine, ne-am fi dus. Dar, scumpa mea Lydia, nu-mi place deloc că pleci atât de departe. Trebuie neapărat?

— Oh, Doamne! Da; dar asta nu-i nimic. O să-mi placă mai mult decât orice. Dumneata, şi tata, şi surorile mele trebuie să veniţi la noi să ne vedeţi. Vom fi la Newcastle toată iarna, şi sunt sigură că vor fi şi acolo ceva baluri, şi am să am grijă să fac rost de parteneri buni pentru toate.

— Asta mi-ar plăcea mai mult decât orice! spuse mama.

— Şi, pe urmă, când ai să te-ntorci acasă, poţi să laşi la mine una-două dintre surorile mele; şi îndrăznesc să spun că înainte să treacă iarna am să fac rost de soţi şi pentru ele.

— Îţi mulţumesc pentru partea mea din favoarea ce vrei să ne faci, spuse Elizabeth, dar nu-mi place, în mod deosebit, felul tău de a procura soţi.

Oaspeţii nu puteau rămâne mai mult de zece zile. Înainte de a pleca din Londra, domnul Wickham primise numirea şi în două săptămâni trebuia să se prezinte la regiment.

În afară de doamna Bennet, nimeni nu regreta că vor sta atât de puţin; dânsa folosi cea mai mare parte din timp făcând vizite cu fiica sa şi organizând dese petreceri acasă la ei. Aceste petreceri conveneau tuturor; a evita cercul strict familial era pentru cei cu judecată un lucru şi mai de dorit decât pentru cei fără judecată.

Dragostea lui Wickham pentru Lydia nu era egală cu cea a Lydiei pentru el, adică întocmai aşa cum se aşteptase Elizabeth. N-avu nevoie de actualele ei observaţii ca să înţeleagă, din desfăşurarea lucrurilor, că fuga lor fusese determinată de dragostea Lydiei mai curând decât de a lui; şi s-ar fi întrebat de ce, fără s-o iubească la nebunie, se hotărâse să fugă cu ea, dacă nu ar fi fost convinsă că pentru el fuga devenise necesară din motive disperate; aşa stând lucrurile, el nu era tânărul care să reziste prilejului ce i se oferea de a avea o companie.

Lydia era grozav de îndrăgostită. El era cu orice prilej „dragul meu Wickham”; nimeni nu putea fi comparat cu dânsul. El făcea totul ca nimeni altul; şi eră sigură că dânsul va împuşca la întâi septembrie mai multe păsări decât oricare altul din tot ţinutul.

Într-o dimineaţa, curând după venirea lor, pe când se afla cu cele două surori mai mari. Lydia se adresă Elizabethei:

— Lizzy, ţie nu ţi-am povestit încă niciodată despre nunta mea. Când le-am povestit mamei şi celorlalţi, nu erai de faţă. Nu eşti curioasă să afli cum au fost aranjate toate?

— Nu, într-adevăr, replică Elizabeth; cred că este un subiect despre care niciodată nu se va putea vorbi prea puţin.

— Na! Ce ciudată eşti! Dar trebuie să-ţi spun cum a decurs totul. Ne-am cununat, ştii, la biserica Sfântul Clement, pentru că locuinţa lui Wickham era în parohia aceea. Şi era hotărât să fim cu toţii acolo pe la ora unsprezece. Mătuşa, unchiul şi cu mine trebuia să ne ducem împreună; iar ceilalţi trebuiau să ne aştepte la biserică. Bine! A venit şi dimineaţa de luni şi eu eram într-o agitaţie! Şiii, mi-era o teamă grozavă să nu se întâmple ceva şi să se amâne, că atunci aş fi înnebunit, nu alta. Şi mai era şi mătuşa care tot timpul cât m-am îmbrăcat m-a moralizat şi i-a turuit gura de parcă citea o predică. Oricum, eu tot n-am auzit mai mult de un cuvânt din zece pentru că mă gândeam, îţi închipui, la dragul meu Wickham. Tare voiam să ştiu dacă o să vină la nuntă în tunica albastră.

Bine! Şi cum îţi spun, am luat gustarea la ora zece, ca de obicei. Credeam că n-o să se mai sfârşească; pentru că, acum că veni vorba, trebuie să-ţi spun că unchiul şi mătuşa au fost oribil de dezagreabili, tot timpul cât am stat la ei. Dac-ai să mă crezi, n-am ieşit o singură dată afară din casă, deşi am stat la ei două săptămâni. Nici o petrecere, nici un aranjament, nimic. Recunosc, Londra era aproape goală; dar totuşi Teatrul Mic era deschis. Bine… şi aşa, tocmai când trăsese cupeul la scară, unchiul a fost chemat pentru treburi de oroarea aia de domnul Stone. Şi apoi, înţelegi, o dată ce sunt împreună, nu se mai termină cu discuţiile. Bine! Eram atât de speriată că nu mai ştiam ce să fac, fiindcă unchiul trebuia să mă conducă la altar; şi dacă treceam peste ora stabilită, nu ne mai puteam cununa toată ziua. Dar, din fericire, în zece minute a fost înapoi şi atunci am pornit cu toţii. Totuşi, mi-am amintit mai pe urmă că dacă unchiul ar fi fost împiedicat să vină n-ar fi fost nevoie să se amâne nunta, pentru că putea foarte bine să-i ţină locul domnul Darcy.

— Domnul Darcy! repetă Elizabeth, total uluită.

— Oh! da! El trebuia să vină la nuntă cu Wickham, ştii. Dar, vai de mine, am uitat de tot! Nu trebuia să suflu un cuvânt despre asta. Le-am promis atât de tare! Ce-o să zică Wickham? Trebuia să fie un secret aşa de mare!

— Dacă trebuia să fie un secret, interveni Jane, nu mai spune nici un cuvânt. Din partea mea, poţi fi liniştită, că nu voi încerca să aflu mai mult.

— Oh! desigur, întări Eâizabeth, deşi ardea de curiozitate; nu-ţi vom pune nici o întrebare.

— Mulţumesc, spuse Lydia, căci dacă aţi face-o v-aş povesti desigur totul şi atunci Wickham s-ar supăra rău de tot.

În faţa unui asemenea îndemn de a pune întrebări, Elizabeth se văzu nevoită să fugă pentru a rezista ispitei.

Dar să trăiască fără să cunoască asemenea detalii îi era cu neputinţă; ori, cel puţin, îi era imposibil să nu încerce să capete informaţii. Domnul Darcy fusese la nunta surorii ei. Era exact împrejurarea şi exact societatea în care, după toate aparenţele, el nu avea nici ce căuta şi nici nu era tentat să meargă. Îi trecură fulgerător şi sălbatic prin minte fel de fel de presupuneri, dar nu fu mulţumită cu niciuna. Cele care o satisfăceau mai mult, pentru că aruncau asupra conduitei lui o lumină cât se poate de favorabilă, îi păreau cu totul improbabile. Nu mai putu îndura atâta nesiguranţă; şi, luând în grabă o foaie de hârtie, scrise mătuşii sale o scurtă scrisoare, cerându-i să i se dea explicaţii la ceea ce lăsase Lydia să-i scape, dacă lucrul acesta nu era incompatibil cu secretul pe care voiseră să-l păstreze.

Înţelegi, cred, adăugă ea, cât de curioasă sunt să ştiu cum de s-a putut afla în mijlocul dumneavoastră, la un asemenea eveniment, o persoană fără nici o legătură cu vreunul dintre noi şi oarecum străină de familie. Te rog scrie-mi imediat şi fă-mă să înţeleg acest lucru – doar dacă, din motive foarte serioase, nu trebuie să păstrezi secretul pe care Lydia pare să-l socotească necesar; atunci, va trebui să mă mulţumesc cu ignoranţa.

„Ceea ce totuşi nu se va întâmpla”, îşi spuse în sinea ei, şi sfârşi scrisoarea:

Şi, scumpă mătuşica, dacă nu-mi vei spune totul, ca să aflu în mod cinstit, voi fi desigur nevoită să uzez de trucuri şi stratageme pentru a afla.

Delicata ei concepţie despre cinste o împiedica pe Jane să-i vorbească Elizabethei, între patru ochi, despre ceea ce lăsase Lydia să-i scape. Elizabeth era foarte mulţumită de acest lucru. Până se va vedea dacă întrebările ei vor primi vreun răspuns, prefera să nu aibă nici o confidentă.