Capitolul LII.

Elizabeth avu satisfacţia de a căpăta răspunsul aşteptat, cât s-a putut de repede. Cum primi scrisoarea, se pierdu în mica pădurice unde cu greu ar fi deranjat-o cineva, se aşeză pe o bancă şi se pregăti să fie fericită; lungimea scrisorii o convinsese că nu cuprindea un refuz.

Strada Gracechurch.

Septembrie 6

Scumpa mea nepoată, Am primit chiar acum scrisoarea dumitale şi voi consacra toată dimineaţa aceasta răspunsului, fiindcă prevăd că o scrisoare mică nu va cuprinde ceea ce am a-ţi spune. Trebuie să-ţi mărturisesc că rugămintea pe care mi-ai făcut-o mă surprinde; nu m-am aşteptat la ea din partea dumitale. Cu toate acestea, să nu crezi că sunt supărată; nu vreau să-ţi spun decât că nu mi-am închipuit că era necesar ca dumneata să-mi pui asemenea întrebări. Dar dacă preferi să nu mă înţelegi, iartă-mi impertinenţa. Unchiul este tot atât de surprins cât şi mine şi dacă n-ar fi avut convingerea că eşti parte interesată, nu şi-ar fi îngăduit să procedeze aşa cum a făcut. Dar, dacă în chestiunea aceasta eşti într-adevăr inocentă şi neştiutoare, trebuie să fiu mai explicită. Chiar în ziua în care m-am întors de la Longbourn unchiul dumitale a primit o vizită cât se poate de neaşteptată. A venit domnul Darcy şi au stat amândoi, închişi, timp de câteva ore. Totul se terminase înainte de sosirea mea; în acest fel, curiozitatea mea n-a fost atât de îngrozitor de exasperată cât pare să fi fost a dumitale. Venise să-i spună domnului Gardiner că descoperise locul unde se aflau sora dumitale şi domnul Wickham, că îi văzuse şi vorbise cu amândoi – cu Wickham de repetate ori, cu Lydia o dată. După câte am înţeles, plecase din Derbyshire numai o zi după noi, şi venise la oraş cu hotărârea de a-i urmări. Motivul mărturisit era convingerea că, din vina lui, netrebnicia lui Wickham nu fusese cunoscută atât de bine, încât să împiedice pe oricare tânără fată de caracter să se îndrăgostească sau să aibă încredere în el. Dânsul a dat, cu generozitate, întreaga vină pe greşita sa mândrie şi a mărturisit că înainte considerase că nu era de demnitatea lui să supună lumii întregi problemele sale personale. Firea lui Wickham trebuia să grăiască de la sine. Considera deci că avea datoria să intre în acţiune şi să încerce să remedieze un rău provocat din vina lui. Dacă a avut şi vreun alt motiv, sunt convinsă că nu e decât spre cinstea lui. Era de câteva zile în oraş când a reuşit să-i descopere; avea însă un indiciu care l-a ajutat în cercetări, ceea ce noi nu aveam, şi acesta constituise un temei în plus pentru hotărârea lui de a ne urma. Se pare că există o persoană, o anume doamnă Younge, care a fost acum câtva timp guvernanta domnişoarei Darcy, şi pe care a concediat-o din cauza unor nemulţumiri, dar n-a spus de ce fel. Ea a luat, după aceea, o casă mare în strada Edward şi se întreţine, de atunci dând camere cu chirie. Domnul Darcy ştia că această doamnă Younge era o cunoştinţă intimă a domnului Wickham şi, cum a ajuns în oraş, s-a dus la ea pentru informaţii. Dar au trecut două-trei zile până a putut scoate de la dânsa ceea ce dorea. Ea a refuzat să trădeze secretul ce i se încredinţase, înainte de a fi coruptă cu bani, căci de fapt ştia unde putea fi găsit prietenul ei. Wickham, într-adevăr, se dusese la ea imediat, ce au sosit la Londra; şi dacă ar fi avut loc, s-ar fi stabilit la ea. În cele din urmă, buna noastră amică a procurat adresa dorită. Se aflau în strada… Domnul Darcy l-a văzut pe Wickham şi apoi a insistat s-o vadă şi pe Lydia. Scopul lui, mărturisise dânsul, fusese s-o convingă să abandoneze situaţia dezonorantă în care se afla şi să se reîntoarcă la familia ei, îndată ce aceasta va fi fost convinsă s-o primească înapoi, oferindu-se s-o ajute cât îi va sta în puteri. Pe Lydia a găsit-o însă absolut hotărâtă să rămână pe loc. Nu-i păsa de niciuna dintre rudele ei; nu dorea nici un ajutor de la el; nici nu voia să audă să-l părăsească pe Wickham. Era sigură că o dată şi o dată se vor căsători şi pentru ea n-avea importanţă când. Acestea fiindu-i sentimentele, nu mai rămânea, crezuse dânsul, decât să-i asigure şi să grăbească o căsătorie care, aşa cum aflase fără nici o greutate la prima lui întrevedere cu Wickham, nu fusese niciodată în intenţiile acestuia. Îi mai mărturisise şi că era silit să părăsească regimentul din cauza unor datorii de onoare foarte urgente şi nu se sfiise să pună toate urmările rele ale fugii numai pe seama nesăbuinţei Lydiei. Avea de gând să-şi dea imediat demisia; iar în privinţa situaţiei lui în viitor, nu întrevedea mare lucru. Trebuia să plece undeva, dar nu ştia unde; ştia însă că nu va avea din ce trăi. Domnul Darcy l-a întrebat de ce nu se însoară imediat eu sora dumitale. Deşi nu era de presupus ca domnul Bennet să fie foarte avut, ar fi putut totuşi face ceva pentru el şi situaţia lui s-ar fi îmbunătăţit treptat prin această căsătorie. Wickham i-a răspuns, însă, că mai nutrea speranţa de a-şi face efectiv o situaţie prin căsătorie, în vreun alt ţinut. Totuşi, date fiind împrejurările prin care trecea, era mai mult ca sigur că n-ar fi rezistat ispitei unui aranjament imediat. S-au întâlnit de câteva ori, căci erau multe de discutat. Wickham dorea, bineînţeles, mai mult decât putea căpăta dar, până la urmă, a trebuit să fie rezonabil. După ce au stabilit totul între ei, pasul următor al domnului Darcy a fost să-l pună la curent pe unchiul dumitale şi a venit atunci, pentru prima oară, în strada Gracechurch, cu o seară înainte de a mă întoarce eu acasă. Dar nu l-a găsit pe domnul Gardiner; şi tot interesându-se de el, domnul Darcy află că tatăl dumitale era încă la dânsul, dar că va pleca din oraş a doua zi de dimineaţă. A socotit că tatăl dumitale nu era omul pe care să-l poată consulta cu acelaşi succes ca pe unchiul şi, prin urmare, şi-a amânat imediat vizita până după plecarea lui. Nu şi-a lăsat numele şi până a doua zi nu s-a ştiut decât că venise un domn pentru afaceri. Sâmbătă a revenit. Tatăl dumitale plecase, unchiul era acasă şi, aşa cum am mai spus, au avut multe de vorbit. S-au întâlnit din nou sâmbătă şi atunci l-am văzut şi eu. Abia luni s-a stabilit totul: imediat ce amănuntele au fost fixate, s-a trimis un curier la Longbourn. Dar oaspetele nostru era foarte îndărătnic. Cred, Lizzy, că până la urmă îndărătnicia este adevăratul defect al caracterului său. A fost acuzat în diferite rânduri de multe păcate, dar acesta este cel adevărat. N-a lăsat pe nimeni să se ocupe de nimic şi a făcut totul singur, deşi sunt sigură (şi n-o spun ca să primesc mulţumiri, aşa că nu vorbi despre acest lucru) că unchiul dumitale ar fi făcut totul, cu dragă inimă. S-au războit împreună mult timp, ceea ce era mai mult decât o meritau atât domnul cât şi doamna interesaţi în chestiunea aceasta. Până la urmă, însă, unchiul dumitale a fost silit să cedeze şi, în loc să i se îngăduie să fie de folos nepoatei sale, a fost silit să se împace numai cu meritul aparent de a fi făcut-o, ceea ce era un supărător nonsens; cred într-adevăr că scrisoarea dumitale de azi-dimineaţă l-a bucurat foarte mult, căci face necesară o explicaţie care îi va răpi penele de împrumut şi va îndrepta preţuirea către cine o merită. Dar, Lizzy, acestea nu trebuie să treacă dincolo de tine sau, cel mult, de Jane. Ştii prea bine, cred, ce s-a făcut pentru cei doi tineri. Trebuiau plătite datoriile lui care se urcă, presupun, la mai mult de o mie de lire, mai trebuie adăugată o altă mie la cea acordată Lydiei ca dotă şi obţinut brevetul lui de ofiţer. Motivul pentru care el singur voia să facă totul ţi l-am expus mai sus. El purta vina; rezerva lui şi modul greşit în care judecase au făcut ca firea lui Wickham să fie atât de puţin înţeleasă şi, în consecinţă, să fie primit şi luat în seamă aşa cum fusese. Poate că era un pic de adevăr în asta, totuşi, mă întreb dacă rezerva lui sau a oricui altcuiva putea fi făcută răspunzătoare de o asemenea întâmplare. Dar, în pofida acestor vorbe frumoase, draga mea Lizzy, poţi fi absolut sigură că unchiul dumitale nu ar fi cedat în ruptul capului, dacă n-am fi considerat că domnul Darcy mai are şi un alt interes în această chestiune. După ce s-a soluţionat totul, el s-a întors la prietenii săi care se aflau încă la Pemberley; dar a rămas stabilit că va reveni la Londra încă o dată, pentru nuntă, şi atunci urmau să fie lichidate toate problemele băneşti. Acum, cred că ţi-am povestit totul. Este o relatare care, după câte spui, te va mira foarte mult; sper, cel puţin, că nu te va nemulţumi în nici un fel. Lydia a venit la noi; lui Wickham i s-a îngăduit să vină în casă când dorea. El s-a purtat întocmai ca atunci când l-am cunoscut în Hertfordshire; nu ţi-aş spune cât de nemulţumită am fost de purtare ei în timpul cât a stat la noi dacă n-aş fi băgat de seamă, din scrisoarea Janei, de miercurea trecută, că purtarea ei când a venit acasă a fost la fel cu cea de aici şi deci ceea ce îţi voi povesti acum nu îţi va provoca o nouă mâhnire. I-am vorbit de nenumărate ori, în modul cel mai serios, arătându-i toată imoralitatea comportării ei şi toată nefericirea pe care o adusese familiei sale. Dacă m-a auzit cumva, a fost din întâmplare, căci sunt sigură că nu mă asculta. Am fost uneori de-a dreptul indignată; dar atunci îmi aminteam de scumpele mele Elizabeth şi Jane şi de dragul lor am avut răbdare cu ea. Domnul Darcy a revenit, punctual, şi, aşa cum v-a spus Lydia, a participat la cununie. A doua zi a luat masa la noi şi urma să plece iarăşi din oraş, miercuri sau joi. Ai să fii foarte supărată pe mine, scumpa mea Lizzy, dacă profit de acest prilej pentru a-ţi spune (ceea ce n-am îndrăznit până acum să-ţi spun) cât de mult îmi place? Purtarea lui faţă de noi a fost, în toate privinţele, tot atât de încântătoare ca atunci când eram în Derbyshire. Judecata şi părerile lui, toate, mă încântă; nu-i lipseşte nimic în afară de puţin mai multă veselie şi aceasta, dacă se va însura în mod înţelept, ar putea-o învăţa de la soţia lui. L-am socotit foarte şiret; de-abia dacă ţi-a pomenit vreodată numele. Dar şiretenia se pare că este la modă. Iartă-mă, te rog, dacă am îndrăznit prea mult, sau cel puţin nu mă pedepsi atât de rău, încât să mă excluzi de la P. Nu voi fi cu totul fericită până ce nu voi fi făcut înconjurul parcului. Un docar scund cu o micuţă şi drăguţă pereche de ponei ar fi tocmai ce se potriveşte. Dar trebuie să închei; de o jumătate de oră mă cheamă mereu copiii.

A dumitale, cu toată dragostea, M. Gardiner.

Conţinutul acestei scrisori o aruncă pe Elizabeth într-o viitoare de simţăminte în care era greu să hotărască dacă predomina bucuria sau durerea.

Vagile şi incertele ei bănuieli, izvorâte din faptul că nu ştia exact ce făcuse domnul Darcy în favoarea căsătoriei surorii ei, bănuieli pe care se temuse să le încurajeze, socotindu-le ca o dovadă de prea mare bunătate pentru a fi plauzibile, şi îngrozindu-se, în acelaşi timp, că ar putea fi juste, din cauza dureroasei obligaţii astfel create, se dovedeau adevărate, depăşind chiar orice închipuire. Dânsul îi urmase intenţionat la oraş; luase asupra lui tot zbuciumul şi toată umilinţa impuse de o astfel de cercetare, fiind obligat să se roage de o femeie de care avea, desigur, oroare şi pe care o dispreţuia; trebuise să se întâlnească, să se întâlnească des, să argumenteze, să convingă şi, în sfârşit, să mituiască omul pe care dorise întotdeauna şi din toate puterile să-l evite, fiindcă numai faptul de a-i pronunţa numele era pentru el o pedeapsă. Făcuse toate acestea pentru o fată faţă de care nu putea avea nici consideraţie, nici stimă. Inima îi şoptea că o făcuse de dragul ei. Dar speranţa îi fu repede înăbuşită de alte considerente şi curând îşi dădu seama că întreaga ei vanitate nu era suficientă pentru a o face să creadă în dragostea lui pentru ea – pentru o femeie care-l respinsese – şi că, stăpânit de această dragoste, ar fi în stare să-şi înăbuşe un simţământ atât de firesc ca sila în faţa unei înrudiri cu Wickham. Cumnatul lui Wickham! Orice fel de mândrie trebuia să se revolte în faţa unei asemenea înrudiri. Dânsul făcuse neîndoielnc mult – îi era ruşine când se gândea cât de mult – dar dăduse intervenţiei lui un motiv care nu cerea un efort special pentru a fi crezut. Era firesc să simtă că greşise; era generos şi dispunea de mijloace să-şi exercite generozitatea; şi cu toate că Elizabeth refuza să se considere mobilul principal al acţiunilor lui, putea totuşi crede că afecţiunea ce-o mai avea pentru dânsa îl stimulase poate în încercările pe care le făcuse pentru o cauză în care era substanţial vorba de liniştea ei sufletească. Era dureros, nespus de dureros să ştie că erau obligaţi faţă de o persoană care nu putea, în nici un caz, primi o despăgubire. Lui îi datorau reabilitarea Lydiei, numele ei, totul. Oh! Cât de rău îi părea de toate resentimentele împotrivă lui, pe care şi le încurajase vreodată, de toate cuvintele urâte pe care i le adresase! În sinea ei se simţea umilită; dar era mândră de el – mândră pentru că, într-o cauză în care fusese vorba de compasiune şi onoare, fusese în stare să se învingă pe sine. Reciti laudele ce i le aducea mătuşa ei. Abia dacă erau suficiente, dar îi făceau plăcere. Simţi oarecare bucurie, deşi amestecată cu păreri de rău, constatând cât de convinşi erau şi unchiul şi mătuşa că între domnul Darcy şi dânsa existau dragoste şi încredere.

Fu trezită din gânduri şi gonită de pe locul ei de apropierea cuiva; şi înainte să apuce pe o altă potecă, o ajunse din urmă Wickham.

— Mă tem că îţi întrerup plimbarea solitară, scumpă soră, zise el, apropiindu-se.

— Chiar aşa, replică Elizabeth zâmbind, dar asta nu înseamnă că întreruperea trebuie să fie supărătoare.

— Mi-ar părea foarte rău, dacă ar fi. Noi am fost întotdeauna prieteni buni, iar acum suntem mai mult decât atât.

— Într-adevăr. Ies şi ceilalţi la plimbare?

— Nu ştiu. Doamna Bennet şi Lydia se duc la Meryton, cu cupeul. Şi aşa, scumpă soră, am aflat de la unchiul şi mătuşa că aţi vizitat domeniul Pemberley.

Elizabeth răspunse afirmativ.

— Aproape că te invidiez pentru plăcerea avută; dar pentru mine, cred c-ar fi prea mult, căci altfel m-aş putea opri acolo, în drum spre Newcastle. Şi ai văzut-o şi pe bătrâna menajeră, îmi închipui? Biata Reynolds! A ţinut întotdeauna foarte mult la mine. Dar, desigur, nu v-a pomenit de numele meu.

— Ba da.

— Şi ce-a spus?

— Că ai intrat în armată, dar se teme că… ai luat apucături rele. La o depărtare ca aceea, îţi închipui, lucrurile ajung ciudat de denaturate.

— Desigur, replică el, muşcându-şi buzele.

Elizabeth spera să-i fi închis gura; curând după aceea el spuse însă:

— M-am mirat văzându-l pe Darcy în oraş, luna trecută. Am trecut de câteva ori unul pe lângă celălalt. Mă întreb ce o fi făcând acolo.

— Poate pregătiri în vederea căsătoriei sale cu domnişoara de Bourgh, răspunse Elizabeth. Trebuie să fie ceva special ca să se ducă el acolo în această perioadă a anului.

— Fără îndoială. L-aţi văzut în timp ce vă aflaţi la Lambton? Cred că aşa am înţeles de la familia Gardiner.

— Da. Ne-a prezentat surorii lui.

— Şi v-a plăcut?

— Foarte mult.

— Am auzit că a câştigat într-adevăr neobişnuit de mult în ultimii doi ani. Când am văzut-o pentru ultima oară, nu promitea prea mult. Mă bucur că v-a plăcut. Sper că va deveni o fată foarte reuşită.

— Cred că aşa va fi; a depăşit vârsta ingrată.

— Aţi trecut pe lângă satul Kympton?

— Nu-mi amintesc să fi trecut.

— V-am pomenit de el pentru că acolo este parohia pe care trebuia s-o capăt eu. Un loc cât se poate de frumos! O casă parohială splendidă! Mi-ar fi convenit din toate punctele de vedere.

— V-ar fi plăcut să ţineţi predici?

— Deosebit de mult. Aş fi considerat că face parte din datoria mea şi, curând, efortul n-ar mai fi contat. Omul nu trebuie să se plângă; dar, la drept vorbind, ar fi însemnat atât de mult pentru mine! Liniştea, izolarea specifice acestui fel de viaţă ar fi corespuns tuturor idealurilor mele de fericire! Dar n-a fost să fie. L-aţi auzit pe Darcy vorbind vreodată de acest lucru, când eraţi în Kent?

— Am auzit, dintr-o sursă pe care-o cred tot atât de bună, că v-a fost lăsată numai condiţional, şi în funcţie de hotărârea moştenitorului de azi.

— Aţi auzit! Da, este ceva în asta; aşa v-am spus şi eu de la început, dacă vă amintiţi.

— Şi-am mai auzit că a fost o vreme când a ţine predici nu era atât de mult pe gustul dumneavoastră, cât se pare că este în prezent; că v-aţi fi exprimat hotărât intenţia de a nu intra în ordinul preoţesc şi că s-a ajuns la un compromis, în acord cu dorinţa dumneavoastră.

— Aţi auzit! Şi nu este în întregime neîntemeiat. Cred că vă amintiţi ce v-am spus în chestiunea aceasta când am vorbit prima oară despre ea.

Se aflau acum aproape de uşa casei, căci Elizabeth mersese repede pentru a scăpa de el; şi, nedorind să-l supere, de dragul surorii ei, răspunse, cu un zâmbet voios, doar atât:

— Haide, domnul Wickham; suntem frate şi soră, ştii bine. Să nu ne certăm pentru trecut. Pe viitor, sper să fim totdeauna de aceeaşi părere.

Îi întinse mâna; el i-o sărută cu o galanterie afectuoasă, deşi nu prea ştia ce atitudine să ia, şi intrară în casă.