Capitolul LIII.

Domnul Wickham a fost atât de mulţumit de această conversaţie, încât niciodată nu s-a mai necăjit nici el şi nici n-a mai supărat-o pe draga lui soră Elizabeth, deschizând acest subiect; iar ea era încântată că spusese destul ca să-l fi potolit.

Ziua plecării lui şi a Lydiei veni curând şi doamna Bennet fu silită să se supună unei despărţiri care, din cauză că soţul ei nu voia pentru nimic în lume să accepte proiectul de a se duce cu toţii la Newcastle, părea probabil să dureze cel puţin un an de zile.

— Oh! Lydia mea dragă, strigă ea, când ne vom vedea iară?

— Ah! Doamne! Nu ştiu. Poate că peste doi-trei ani.

— Scrie-mi foarte des, draga mea.

— Cât de des voi putea. Dar ştii, femeile măritate n-au niciodată mult timp pentru scris. Surorile mele însă pot să-mi scrie, n-au să aibă nimic altceva de făcut.

Urările de bun rămas ale domnului Wickham fură mult mai calde decât ale soţiei sale. El zâmbea, arăta frumos şi spuse multe lucruri drăguţe.

— E cel mai splendid cavaler pe care l-am văzut vreodată, exclamă domnul Bennet, imediat ce se închise uşa în urma lui. Zâmbăreţ şi izmenit şi drăgăstos cu noi toţi. Sunt extraordinar de mândru de el. Desfid chiar şi pe Sir William Lucas să poată produce un ginere mai valoros.

Despărţirea de fiica sa o indispuse mult pe doamna Bennet, timp de câteva zile.

— Mă gândesc mereu, spuse ea, că nimic nu este mai rău decât să te desparţi de cei dragi; te simţi atât de pierdută fără ei.

— Vezi, doamnă, aceasta este consecinţa căsătoriei unei fiice, spuse Elizabeth. Trebuie să te facă să te simţi mai mulţumită de faptul că celelalte patru sunt celibatare.

— Nu este vorba de asta. Lydia nu mă părăseşte pentru că s-a măritat, ci numai pentru că s-a întâmplat ca regimentul soţului ei să fie atât de departe. Dacă ar fi fost mai aproape, nu ar fi plecat atât de curând.

Dar starea de indispoziţie în care o aruncase acest eveniment nu dură mult şi inima i se deschise pentru noi speranţe, datorită unui zvon cate începuse tocmai, să circule. Menajera de la Netherfield primise ordinul să facă pregătiri în vederea sosirii stăpânului ei care, în două-trei zile, urma să vină acolo la vânătoare, pentru câteva săptămâni. Doamna Bennet stătea ca pe ghimpi. O tot privea pe Jane, zâmbea şi-şi clătina capul.

— Ia te uită, ia te uită! Domnul Bingley va veni din nou, soră dragă (căci doamna Philips era prima care îi adusese vestea). Ei, cu atât mai bine. Nu că mi-ar păsa. El nu înseamnă nimic pentru noi, înţelegi, iar eu, ce să-ţi spun, nu vreau să mai dau ochii cu el. Totuşi, e foarte binevenit la Netherfield, dacă-i face plăcere. Şi cine ştie ce se mai poate întâmpla! Dar nu înseamnă nimic pentru noi. Ştii, soră dragă, ne-am înţeles de mult să nu mai spunem o vorbă despre asta. Şi zi, e absolut sigur c-o să vină?

— Poţi fi sigură, replică cealaltă, căci doamna Nichols a fost aseară în Meryton. Am văzut-o trecând şi-am ieşit şi eu, anume ca să aflu adevărul; şi mi-a spus că era absolut adevărat. Vine cel mai târziu joi; mai curând miercuri. Se ducea la măcelărie, mi-a spus, anume ca să comande nişte carne pentru miercuri şi luase trei perechi de raţe, tocmai bune de tăiat.

Când auzi despre venirea lui, domnişoara Bennet se schimbă la faţă. Erau multe luni de când nu-i mai rostise numele în prezenţa Elizabeth-ei; dar acum, imediat ce rămaseră singure, spuse:

— Lizzy, am văzut că te uitai la mine astăzi, când mătuşa ne-a vorbit despre zvonul care circulă, şi ştiu că aveam un aer nenorocit; dar să nu-ţi închipui că era din cine ştie ce cauză prostească. M-am simţit numai încurcată, timp de o clipă, pentru că ştiam că voi fi privită. Te asigur că vestea nici nu mă bucură, nici nu mă întristează. Îmi face plăcere un singur lucru şi anume că, venind singur, îl vom vedea mai puţin. Nu că mă tem pentru mine însămi, dar am groază de comentariile celorlalţi.

Elizabeth nu ştia cum să interpreteze venirea lui. Dacă nu l-ar fi văzut la Derbyshire, ar fi putut presupune că se reîntorcea fără vreun alt scop decât cel mărturisit; dar ea tot îl mai credea îndrăgostit de Jane şi oscila între presupunerea, mai probabilă, că el venea cu autorizaţia prietenului său şi cea că era destul de îndrăzneţ pentru a veni fără ea.

„Este totuşi greu, se gândea ea uneori, că bietul om nu poate veni într-o casă pe care a închiriat-o legal, fără să dea naştere la toate aceste supoziţii! Din partea mea, să facă aşa cum îi place”.

În ciuda celor afirmate de Jane, convinsă fiind că era exact ceea ce simţea cu prilejul venirii lui Bingley, Elizabeth îşi putea da uşor seama că starea ei de spirit suferea din această cauză. Era mai tulburată, mai inegală decât o văzuse vreodată.

Subiectul, care acum aproape un an fusese atât de călduros discutat de părinţii lor, a fost din nou adus pe tapet.

— Cum o sosi domnul Bingley, dragul meu, ai să te duci, desigur, să-i faci o vizită, declară doamna Bennet.

— Nu, nu! M-ai silit să-i fac o vizită anul trecut şi mi-ai promis că dacă mă duc o să se însoare cu una dintre fiicele mele. Dar n-a fost aşa; şi nu vreau să fiu trimis din nou, cu un mesaj prostesc.

Soţia sa îi demonstră cât de necesară era o astfel de atenţie din partea tuturor domnilor din vecinătate, la întoarcerea lui la Netherfield.

— E o etichetă de care mi-e silă, răspunse domnul Bennet. Dacă el doreşte societatea noastră, n-are decât s-o caute. Ştie unde locuim. N-am să-mi irosesc eu timpul alergând după vecinii mei de câte ori pleacă şi vin iar înapoi.

— Ei bine, tot ce ştiu este că o să fie o cumplită grosolănie dacă n-ai să te duci. Totuşi, asta n-o să mă împiedice să-l poftesc să ia masa aici; sunt hotărâtă. Trebuie să-l poftim în curând şi pe Gouldingi şi pe doamna Long. Asta face împreună cu noi treisprezece, aşa că va fi la masă tocmai bine un loc pentru el.

Mângâindu-se cu această hotărâre, i-a fost mai uşor să suporte lipsa de politeţe a soţului; totuşi, era foarte supărător să ştie că toţi vecinii ei puteau, prin urmare, să-i vadă pe domnul Bingley înaintea lor. Cum ziua sosirii lui se apropia, Jane spuse surorii sale:

— Începe să-mi pară rău că vine. Nu mi-ar fi greu – l-aş putea vedea cu toată indiferenţa – dar abia dacă mai pot răbda să aud vorbindu-se fără încetare despre asta. Mama are intenţii bune, dar nu ştie – nimeni nu poate şti – cât sufăr din cauza celor ce spune. Ce fericită o să fiu când va pleca de la Netherfield!

— Aş vrea să pot spune ceva care să te mângâie, răspunse Elizabeth, dar este cu totul peste puterile mele. Trebuie să-ţi dai seama de asta; şi satisfacţia obişnuită de a recomanda răbdare unuia care suferă îmi este refuzată, pentru că tu ai întotdeauna atât de multă!

Domnul Bingley sosi. Prin intermediul servitorilor, doamna Bennet reuşi să fie înştiinţată înaintea tuturor, pentru ca timpul de nelinişte şi agitaţie să fie, pentru ea, cât mai lung cu putinţă. Număra zilele ce trebuiau să treacă până să-i poată trimite o invitaţie, neavând speranţa de a-l vedea înainte. Dar în a treia dimineaţă de la sosirea lui în Hertfordshire îl văzu, de la fereastra budoarului ei, intrând pe alee şi venind călare înspre casa lor.

Îşi chemă imediat fiicele pentru a le împărtăşi această bucurie. Jane îşi păstră, hotărâtă, locul la masă; dar Elizabeth se apropie de fereastră, pentru a-i face plăcere mamei sale. Privi: îl văzu pe domnul Darcy însoţindu-l şi se aşeză la loc lângă sora ei.

— E un domn cu el, mamă, spuse Kitty; cine poate să fie?

— Vreunul din cunoscuţii lui, presupun, draga mea. Nu ştiu deloc cine e.

— Ia te uită! strigă Kitty, parcă ar fi domnul acela care era mereu cu el, mai înainte. Domnul… cum îi zice… omul acela înalt şi mândru.

— Dumnezeule mare, domnul Darcy! Aşa este, jur. Ei bine, orice prieten de-al domnului Bingley va fi, fără îndoială, totdeauna binevenit la noi; dar altfel, trebuie să spun că am oroare chiar şi de umbra lui.

Jane se uită la Elizabeth, surprinsă şi interesată. Ştia prea puţine despre întâlnirea lor din Derbyshire şi de aceea o compătimea pe sora ei pentru stânjeneala pe care trebuia s-o simtă acum, când îl vedea aproape pentru întâia oară, după scrisoarea lui explicativă. Ambele surori erau destul de stingherite. Fiecare se înduioşa pentru cealaltă şi desigur şi pentru ea însăşi; iar mama lor continua să vorbească de antipatia ei pentru domnul Darcy şi de hotărârea de a fi politicoasă cu el, numai pentru că era prietenul domnului Bingley, fără ca vreuna dintre ele s-o audă. Elizabeth avea însă motive de stânjeneală care nu puteau fi bănuite de Jane, căci nu avusese până atunci curajul să-i arate scrisoarea doamnei Gardiner, sau să-i vorbească despre schimbarea propriilor ei sentimente faţă de domnul Darcy. Pentru Jane, el nu putea fi decât un bărbat respins de sora ei şi ale cărui însuşiri ea le subapreciase; dar, după toate informaţiile primite de Elizabeth, el era omul faţă de care întreaga ei familie era îndatorată, pentru cea mai mare binefacere posibilă, omul pe care ea însăşi îl privea cu un interes, dacă nu tot atât de cald, cel puţin tot atât de îndreptăţit şi firesc ca acela pe care Jane îl avea pentru Bingley. Uimirea Elizabethei la venirea lui la Netherfield, la Longbourn – pentru a o căuta din nou, din proprie voinţă, era aproape tot atât de mare ca şi cea care o cuprinsese la Derbyshire când observase prima oară schimbarea din atitudinea lui.

Sângele, după ce îi fugise din obraji, urcă iarăşi pentru o clipă, cu o mai mare strălucire, şi un surâs de încântare îi lumină ochii, în scurtul răstimp în care se gândi că dragostea şi năzuinţele lui trebuie să fi rămas neclintite: dar nu voia să-şi îngăduie să fie sigură.

„Mai întâi trebuie să văd cum se va purta, îşi spuse ea; va fi atunci destul de devreme pentru a nădăjdui”.

Se concentră asupra broderiei, străduindu-se să fie calmă, fără să îndrăznească să-şi ridice ochii, până ce o curiozitate plină de nelinişte îi îndreptă privirile spre chipul surorii sale, în timp ce servitoarea se apropie de uşă. Jane arăta ceva mai palidă decât de obicei, dar mai liniştită decât se aşteptase Elizabeth. La intrarea domnilor, chipul i se rumeni; îi primi totuşi cu destulă naturaleţe şi cu o cuviinţă în comportare, în care nu se vedea nici un semn de resentiment sau de exagerată complezenţă.

Elizabeth spuse şi unuia şi celuilalt numai atât cât o cerea politeţea şi se aşeză iarăşi la lucru, cu o sârguinţă pe care nu o avea deseori. Cutezase să-i arunce lui Darcy o singură privire. Arăta serios, ca de obicei, şi, se gândi ea, era mai mult aşa cum fusese tot timpul la Hertfordshire decât cum îl văzuse ea la Pemberley. Dar, poate că în prezenţa mamei sale el nu putea fi ceea ce fusese faţă de unchiul şi mătuşa ei. Presupunerea era dureroasă, dar nu improbabilă.

Pe Bingley îl privise numai o clipă, dar fu destul ca să vadă că arăta şi mulţumit şi stânjenit. Doamna Bennet îl primi cu o politeţe excesivă, care le făcu pe cele două fiice ale sale să se simtă ruşinate, mai ales din pricina contrastului cu politeţea rece şi ceremonioasă a reverenţei şi cuvintelor adresate prietenului său.

Elizabeth, mai ales, care ştia că lui îi datora mama ei salvarea fiicei sale preferate de la o mare şi iremediabilă ruşine, se simţi vexată şi nenorocită în cel mai înalt grad, din cauza unei discriminări atât de prost plasată.

După ce Darcy întrebă ce mai făceau domnul şi doamna Gardiner – întrebare la care ea îi răspunse încurcată – abia dacă mai spuse ceva. Nu şedea lângă dânsa – poate aceasta era cauza tăcerii lui; dar în Derbyshire nu fusese astfel. Acolo vorbise cu rudele ei când nu putuse vorbi cu ea. Acum însă trecuseră câteva minute fără să-i audă glasul; şi când, din întâmplare, incapabilă să-şi stăpânească curiozitatea, îşi ridica ochii înspre dânsul, îl vedea privind-o pe Jane tot atât de des cât şi pe ea şi adesea nu se uita decât în podea. Era, în mod vădit, mai îngândurat şi mai puţin dornic de-a face plăcere decât fusese când se întâlniseră ultima oară. Elizabeth era dezamăgită şi furioasă pe ea însăşi că era astfel.

„Puteam să mă aştept să fie altfel? se întreba ea. Totuşi, de ce a venit?”

Nu avea chef de conversaţie cu nimeni în afară de dânsul, dar abia avea curajul să-i vorbească.

Întrebă de sora lui, dar mai mult nu putu.

— E mult, domnule Bingley, de când aţi plecat de aici, spuse doamna Bennet.

Bingley recunoscu acest lucru, cu promptitudine.

— Începusem să mă tem că nu o să mai veniţi niciodată înapoi. Lumea afirma că de Sfântul Mihail aveţi de gând să plecaţi definitiv; totuşi sper că nu este adevărat. De când aţi plecat s-au întâmplat o mulţime de schimbări prin vecini. Domnişoara Lucas s-a măritat şi e la casa ei, şi una dintre fetele mele, la fel. Cu siguranţă că trebuie să fi aflat din ziare. Ştiu că a fost şi în The Times şi în The Courier; deşi nu era pus aşa cum ar fi trebuit să fie. Scria numai”…De curând George Wickham, Esq…,. cu domnişoara Lydia Bennet”, fără să scrie o vorbuliţă despre tatăl ei, sau unde locuia, sau orice altceva. Unde mai pui c-a fost redactarea fratelui meu, Gardiner, şi mă mir cum de s-a întâmplat să facă aşa o bălmăjeală din treaba asta. Aţi văzut anunţul?

Bingley îi răspunse că da şi îi prezentă felicitări. Elizabeth nu îndrăznea să-şi ridice ochii. N-ar fi putut deci spune ce expresie avea domnul Darcy.

— Este minunat, desigur, să ai o fiică bine măritată, continuă doamna Bennet; dar, în acelaşi timp, mi-e foarte greu, domnule Bingley, că mi-a fost smulsă de lângă mine. Au plecat tocmai la Newcastle, o localitate destul de departe către nord, se pare, unde vor trebui să rămână nu ştiu câtă vreme. Acolo e regimentul lui; bănuiesc că aţi auzit că a ieşit din miliţie şi a intrat în armata activă. Slavă Domnului! Are el câţiva prieteni, deşi poate nu atâţia cât merită.

Elizabeth, care ştia că ţinta acestui atac era domnul Darcy, era atât de copleşită de ruşine, încât abia mai putea să stea locului. Lucrul acesta îi dezlegă însă limba, ceea ce nimic nu reuşise s-o facă până atunci; şi îl întrebă pe Bingley dacă avea de gând să rămână la ţară pentru moment. Câteva săptămâni, credea dânsul.

— După ce veţi fi omorât toate păsările dumneavoastră, domnule Bingley, spuse doamna Bennet, vă rog poftiţi şi împuşcaţi câte vreţi pe domeniul domnului Bennet. Nu mă îndoiesc că va fi imens de fericit să vă îndatoreze şi va rezerva, pentru dumneavoastră, stolurile cele mai bune.

Elizabeth se simţi şi mai nefericită în faţa unei amabilităţi atât de inutile, atât de deplasate. Dacă frumoasele pespective care îi măguliseră cu un an în urmă s-ar fi ivit din nou, era convinsă că totul ar fi mers către acelaşi sfârşit descumpănitor. În clipa aceea simţi că ani întregi de fericire nu le-ar putea răsplăti, pe Jane şi pe ea însăşi, pentru asemenea clipe de dureroasă consternare.

„Prima dorinţă a inimii mele, îşi spusese ea, este să nu mai dau vreodată ochii cu niciunul dintre ei. Compania lor nu poate aduce nici o bucurie care să compenseze penibilul clipei de faţă. De nu i-aş mai vedea vreodată, nici pe unul, nici pe celălalt!”Totuşi penibilul pe care ani întregi de fericire nu l-ar fi putut compensa se alină curând, simţitor, când observă că frumuseţea Janei reaprindea pasiunea fostului ei admirator. Când intrase în cameră, el îi vorbise doar puţin, dar cu fiecare minut ce trecea tânăra fată păru că îi atrage tot mai mult atenţia. O găsea tot atât de frumoasă ca şi anul trecut, tot atât de bună şi de naturală, deşi nu chiar atât de vorbăreaţă. Jane dorea mult să nu se observe la ea nici o schimbare, şi era cu adevărat convinsă că vorbea ca întotdeauna; dar mintea îi era prea preocupată şi nu îşi dădea întotdeauna seama când tăcea.

Domnii se sculară să plece şi doamna Bennet, obsedată de politeţea ei voită, îi pofti să vină să ia masa la Longbourn, peste câteva zile.

— Îmi sunteţi dator o vizită, domnule Bingley, adăugă ea, pentru că iarna trecută, când aţi plecat la oraş, îmi promiseserăţi să luaţi un prânz intim la noi îndată ce vă veţi întoarce. Nu am uitat, vedeţi bine; şi vă asigur că am fost foarte dezamăgită că nu v-aţi mai înapoiat să vă ţineţi promisiunea.

La aceste cuvinte, Bingley avu un aer puţin încurcat şi spuse ceva despre regretul lui de a fi fost împiedicat de treburi. Apoi plecară.

Doamna Bennet fusese gata-gata să-i poftească să rămână la dejun chiar în ziua aceea; dar, deşi avea întotdeauna o masă foarte bună, îşi închipuia că mai puţin de două feluri înainte de friptură nu era destul de frumos pentru un om în privinţa căruia îşi făcuse planuri atât de serioase, sau că nu ar fi putut satisface apetitul şi mândria cuiva care avea un venit de zece mii pe an.