Capitolul LIV.

Imediat după plecarea lor, Elizabeth ieşi din casă pentru a încerca să-şi recapete dispoziţia sau, cu alte cuvinte, pentru a stărui fără contenire asupra unor teme care să i-o strice şi mai rău. Purtarea domnului Darcy o uimea şi o contraria.

„De ce a mai venit oare, dacă a venit numai pentru a sta mut, grav şi indiferent?” se tot întreba.

Nu putu să-şi răspundă în vreun fel care s-o mulţumească.

„A continuat să fie amabil, agreabil cu unchiul şi mătuşa mea când era în oraş; de ce nu şi cu mine? Dacă se teme de mine, de ce a venit aici? Dacă nu-i pasă de mine, de ce a stat tăcut? Ce om sâcâitor! Sâcâitor! Nu vreau să mă mai gândesc la el”.

Fără să vrea îşi respectă hotărârea puţin timp pentru că Jane, care venise după ea, se apropia cu o privire veselă ce dovedea că dânsa era mai mulţumită decât Elizabeth de musafirii lor.

— Acum, că a trecut această primă întâlnire, spuse ea, mă simt perfect liniştită. Îmi cunosc puterile şi venirea lui nu mă va mai stingheri niciodată. Mă bucur că va lua masa la noi, marţi. Atunci se va vedea în mod public că, de ambele părţi, ne vedem numai ca nişte cunoştinţe obişnuite şi indiferente.

— Da, foarte indiferente, într-adevăr, spuse Elizabeth râzând. Oh! Jane, ai grijă!

— Scumpa mea Lizzy, nu mă poţi crede atât de slabă încât să mai fiu, acum, în pericol.

— Cred că te afli în marele pericol de a-l face să fie mai îndrăgostit de tine decât oricând.

Nu i-au mai văzut pe domni până marţi; şi, în acest răstimp, doamna Bennet lăsă frâu liber tuturor proiectelor de fericire pe care gentileţea şi amabilitatea obişnuite ale domnului Bingley le reînviaseră în cursul unei vizite de o jumătate de oră.

Marţi se adunaseră la Longbourn foarte mulţi invitaţi; şi cei doi domni, care erau aşteptaţi cu cea mai mare nerăbdare, sosiră, spre cinstea lor de sportivi, foarte exact. Când se îndreptară spre sufragerie, Elizabeth urmări nerăbdătoare, să vadă dacă Bingley se va aşeza la locul care îi revenise în toate petrecerile din trecut, lângă sora ei. Mama sa, prudentă, stăpânită de aceleaşi gânduri, se abţinu să-l poftească să se aşeze lângă dânsa. Când intrară în cameră, el păru să şovăie; dar s-a întâmplat ca Jane să privească în jurul ei şi să surâdă. Hotărârea fu luată. Bingley se aşeză singur lângă dânsa.

Elizabeth privi către prietenul lui cu un sentiment de triumf. Darcy suporta cele petrecute cu o nobilă indiferenţă; iar dânsa ar fi avut motive să-şi închipuie că Bingley primise încuviinţarea lui de a fi fericit, dacă nu l-ar fi văzut întorcându-şi privirile înspre domnul Darcy, cu o expresie de panică pe jumătate râzătoare.

Purtarea lui faţă de Jane, în timpul prânzului, era de natură să dovedească o admiraţie care, deşi mai rezervată decât înainte, o convinse pe Elizabeth de faptul că, dacă ar depinde numai de dânsul, fericirea Janei şi a lui ar fi grabnic realizată. Deşi nu îndrăznea încă să conteze pe urmări, se bucura totuşi observându-i purtarea. Era singura bucurie cu care se putea lăuda, căci nu era deloc într-o bună dispoziţie. Domnul Darcy se afla departe de ea, la celălalt capăt al mesei. Şedea lângă mama ei. Ştia că această situaţie nu putea să le facă plăcere nici unuia dintre ei şi nici să-i pună într-o lumină favorabilă. Nu era destul de aproape pentru a auzi ceva din conversaţia lor; dar vedea cât de rar îşi vorbeau şi ce rece şi ceremonioasă le era atitudinea, de câte ori o făceau. Lipsa de gentileţe a mamei sale o făcea pe Elizabeth să simtă şi mai dureros tot ce-i datorau; şi uneori ar fi dat orice pe lume pentru privilegiul de a-i spune că bunătatea lui nu era nici necunoscută şi nici neapreciată de toţi membrii familiei sale.

Spera că în seara aceea vor găsi prilejul să se apropie unul de altul; că vizita nu se va termina fără să-şi poată spune ceva mai mult decât puţinele cuvinte pe care le rostise la sosire. Momentele de nelinişte, penibile, petrecute în salon înainte de venirea domnilor, fură atât de stupide şi plicticoase, încât deveni aproape nepoliticoasă. Aştepta clipa când vor intra ca pe singura şansă de care depindea toată mulţumirea ei din seara aceea.

„Dacă acum nu va veni către mine, îşi spunea Elizabeth, voi renunţa la dânsul pentru totdeauna”.

Domnii intrară; şi el păru că va răspunde aşteptărilor fetei, dar vai! doamnele se grămădiseră prea strâns în jurul mesei unde domnişoara Bennet prepara ceaiul şi Elizabeth turna cafeaua, încât lângă dânsa nu era un singur loc în care să poată încăpea un scaun. Iar când domnii se apropiară, una dintre fete se aşeză şi mai lipit de ea şi-i spuse în şoaptă:

— N-am să las domnii să ne despartă; sunt hotărâtă. N-avem nevoie de niciunul dintre ei, nu este aşa?

Darcy se îndreptă către un alt colţ al camerei. Elizabeth îl urmări cu ochii, pizmui pe toţi acei cărora le vorbea, abia avu răbdare să servească pe careva cu cafea şi apoi se supără îngrozitor pe ea însăşi pentru eă era atât de stupidă.

„Un bărbat care a fost respins o dată! Cum am putut să fiu atât de nebună încât să aştept ca dragostea lui să revină? Există oare vreun bărbat care să nu se revolte împotriva unei astfel de slăbiciuni cum ar fi a doua cerere în căsătorie adresată aceleiaşi femei? Nu există jignire mai oribilă pentru sentimentele lor”.

Se învioră totuşi puţin când îl văzu aducându-şi singur înapoi ceaşca de cafea şi se folosi de prilej pentru a-l întreba:

— Sora dumneavoastră încă se află la Pemberley?

— Da; va rămâne acolo până la Crăciun.

— Şi e singură de tot? Prietenii domniei sale au plecat toţi?

— Doamna Annesley este cu dânsa. Ceilalţi au plecat de trei săptămâni la Scarborough.

Elizabeth nu mai găsi nimic de spus; dar dacă el dorea să stea de vorbă cu dânsa, poate că ar avea mai mult succes. Rămase totuşi câteva minute lângă ea, tăcut; în cele din urmă, cum tânăra de lângă Elizabeth începuse iar să-i şoptească ceva, se îndepărtă.

După ce s-a strâns serviciul de ceai şi s-au aranjat mesele de cărţi, toate doamnele s-au ridicat şi Elizabeth speră din nou să-l vadă apropiindu-se de ea, dar speranţele i-au fost toate răsturnate când îl văzu căzând victima doamnei Bennet, în goana ei după jucători de whist şi, după câteva clipe, aşezat la masa de joc. Pierdu orice speranţă de a mai avea vreo bucurie. Erau fixaţi pentru toată seara la mese de joc diferite şi nu mai avea nimic de nădăjduit decât ca ochii lui să se îndrepte atât de des către colţul unde se afla dânsa, încât să joace tot atât de prost ca şi ea.

Doamna Bennet plănuise să-i oprească pe cei doi domni din Netherfield pentru cină; dar, din nefericire, trăsura lor trăsese la scară înaintea tuturor celorlalte şi nu avu prilejul să-i reţină.

— Ei bine, fetelor, exclamă dânsa, cum rămaseră între ele, ce aveţi de zis de ziua de azi? Cred că s-au petrecut toate cât se poate de bine, vă asigur. Prânzul s-a prezentat cum n-am mai pomenit de mult. Vânatul a fost fript tocmai la ţanc şi toţi au spus că n-au mai văzut vreodată o pulpă atât de grasă. Supa a fost de cincizeci de ori mai bună decât cea pe care au avut-o săptămâna trecută la familia Lucas; chiar şi domnul Darcy a recunoscut că potârnichile erau remarcabil de bine pregătite şi îmi închipui că el are cel puţin doi-trei bucătari franţuji. Şi Jane, draga mea, nu te-am văzut niciodată mai frumoasă. Doamna Long spunea şi ea la fel, fiindcă am întrebat-o dacă era adevărat sau nu. Şi ce crezi că a mai spus? „Ah! Doamnă Bennet, o s-o vedem la Netherfield până la urmă!”. Aşa a spus, într-adevăr. Sunt convinsă că doamna Long este una dintre cele mai bune făpturi care au existat vreodată; iar nepoatele ei sunt fete foarte binecrescute şi deloc frumoase. Îmi plac enorm.

Pe scurt, doamna Bennet era într-o dispoziţie extraordinară. Văzuse în purtarea lui Bingley faţă de Jane atât cât să fie convinsă că, până la urmă, fiica ei îl va lua; şi când era bine dispusă, speranţele pe care le nutrea pentru familia ei erau atât de departe de orice raţiune, încât se simţi dezamăgită când nu-l văzu venind, în ziua următoare, pentru a-şi prezenta cererea în căsătorie.

— A fost o zi tare plăcută, spuse domnişoara Bennet Elizabeth-ei. Musafirii păreau să fie atât de bine aleşi, atât de potriviţi. Sper că vom mai putea fi des împreună.

Elizabeth zâmbi.

— Lizzy, nu trebuie să faci asta. Nu trebuie să mă bănuieşti. Asta mă umileşte. Te asigur că m-am obişnuit să mă bucur de conversaţia lui ca de a unui tânăr agreabil şi cu bun-simţ, fără să mai doresc altceva în afară de asta. Sunt perfect convinsă, din purtarea lui de acum, că nu a avut niciodată intenţia să-mi solicite dragostea. Totul se datorează numai faptului că este binecuvântat cu atâta amabilitate şi că e mai dornic de-a face plăcere celor din jur decât oricare alt om.

— Eşti foarte cruda, îi răspunse Elizabeth, nu-mi dai voie să zâmbesc, dar mă provoci tot timpul s-o fac.

— Cât de greu este să fii crezută uneori! Şi cât de imposibil, alteori! Dar de ce-oi fi voind să mă convingi că simt mai mult decât recunosc eu?

— Iată o întrebare la care cu greu aş şti cum să răspund. Tuturor ne face plăcere să dăm lecţii, cu toate că nu-i putem învăţa pe ceilalţi decât ceea ce nu merită să fie ştiut. Iartă-mă; şi dacă stărui în indiferenţa ta, nu mă lua pe mine drept confidentă.