Capitolul LV.

La câteva zile după aceasta vizită, domnul Bingley veni din nou, dar singur. În aceeaşi dimineaţă prietenul lui plecase la Londra, dar urma să se reîntoarcă după zece zile. Rămase la ei mai mult de o oră şi era într-o dispoziţie excelentă. Doamna Bennet îl invită să ia prânzul la dânşii; dar, cu multă părere de rău, el îi mărturisi că era angajat în altă parte.

— Când veţi mai veni rândul viitor, sper să avem mai mult noroc.

El se va simţi deosebit de onorat oricând… altădată… etc. etc.: şi dacă domnia sa îi va îngădui, va profita de primul prilej pentru a-i prezenta omagiile.

— Puteţi veni mâine?

Da; nu avea nici un fel de angajament pentru ziua următoare; şi invitaţia a fost acceptată cu plăcere.

Bingley a venit, şi încă atât de devreme, încât niciuna dintre doamne nu era îmbrăcată. Doamnp Bennet fugi, în capot şi cu părul pe jumătate pieptănat, la fiica sa şi îi strigă:

— Scumpa mea Jane, grăbeşte-te şi fugi jos. A venit – a venit domnul Bingley. A venit cu adevărat. Grăbeşte-te, grăbeşte-te. Ei! Sarah! Vino imediat la domnişoara Bennet şi ajut-o să-şi pună rochia. Lasă coafura domnişoarei Lizzy.

— Vom coborî cât vom putea de repede, spuse Jane; dar Kitty cred că este mai avansată decât oricare dintre noi pentru că a urcat în camera ei de o jumătate de oră.

— Oh! Las-o încolo pe Kitty! Ce legătură are ea cu el? Haide, mai iute, mai iute! Unde îţi este eşarfa, draga mea?

Când însă mama sa ieşi din cameră, Jane nu se lăsă convinsă să coboare neînsoţită de una dintre surori.

Aceeaşi grijă de a-i lăsa singuri se făcu din nou observată în timpul serii. După ceai, domnul Bennet se retrase în bibliotecă, aşa cum îi era obiceiul, iar Mary urcă sus la pianul ei. Două piedici din cinci fiind astfel înlăturate, doamna Bennet stătu mult timp, uitându-se la Elizabeth şi Catherine şi făcându-le semne din ochi, dar fără să reuşească să le impresioneze. Elizabeth nu voia s-o înţeleagă; şi când în cele din urmă Kitty îi observă semnele, o întrebă cu toată nevinovăţia:

— Ce este, mamă? De ce-mi faci semne cu ochiul? Ce trebuie să fac?

— Nimic, fetiţo, nimic. Nu ţi-am făcut nici un semn.

Mai stătu atunci liniştită cinci minute; dar, incapabilă sa lase să-i scape un prilej atât de preţios, se ridică brusc şi, spunându-i lui Kitty: „Vino încoace, inimioara mea; vreau să-ţi spun ceva”, o scoase afară din cameră. Jane îi aruncă Elizabethei imediat o privire în care se citea toată disperarea ei în faţa acestui vădit aranjament şi rugămintea ca dânsa să nu cedeze. În câteva minute, doamna Bennet deschise uşa pe jumătate şi o chemă.

— Lizzy, scumpa mea, vreau să-ţi vorbesc.

Elizabeth fu silită să iasă.

— Am putea foarte bine să-i lăsăm şi singuri, înţelegi, îi spuse mama, îndată ce ajunse în hol. Kitty şi cu mine ne ducem sus în camera mea.

Elizabeth nu făcu nici o încercare de a discuta cu maică-sa, dar rămase liniştită în hol până ce plecă împreună cu Kitty; apoi se reîntoarse în salon.

Planurile doamnei Bennet pentru ziua aceea rămaseră infructuoase. Bingley a fost tot ce se poate închipui mai fermecător, în afară de logodnic oficial al fiicei sale. Degajarea şi veselia lui făcură din el un partener extrem de agreabil pentru a petrece seara; şi el a suportat atenţiile deplasate ale mamei şi i-a ascultat toate remarcile prosteşti, cu o răbdare şi o stăpânire de sine deosebit de agreabile pentru fiică.

Aproape că nici nu a fost nevoie de o invitaţie pentru ca să rămână la cină; şi înainte de a pleca, s-a stabilit şi un aranjament – mai mult între dânsul şi doamna Bennet – ca să poftească a doua zi de dimineaţă să vâneze împreună cu soţul ei.

După această zi, Jane nu mai pomeni nimic despre indiferenţa ei. Între surori nu se mai spuse nici un cuvânt despre Bingley; dar Elizabeth se duse la culcare fericită pentru că era încredinţată că totul trebuia să se desăvârşească în curând, cu condiţia ca domnul Darcy să nu se întoarcă înaintea termenului fixat. Dar, în fond, era aproape convinsă că toate aveau, desigur, loc cu concursul acelui domn.

Bingley a fost punctual la întâlnire; el şi domnul Bennet şi-au petrecut dimineaţa împreună, aşa cum se stabilise. Tatăl Janei era cu mult mai agreabil decât se aşteptase tovarăşul lui de vânătoare. Nu găsi la Bingley nici înfumurare, nici lipsă de judecată, ca să-i stârnească ironia sau să-l dezguste şi să-l facă tăcut, şi domnul Bennet a fost mai comunicativ şi mai puţin ciudat decât îl văzuse celălalt vreodată. Bingley, bineînţeles, se întoarse cu el la masă; şi seara, doamna Bennet îşi folosi din nou inventivitatea cu scopul de a-i înlătura pe toţi din preajma lui şi a fiicei sale. Curând după ceai, Elizabeth trecu în salon, căci avea de scris o scrisoare; cum toţi ceilalţi urmau să se aşeze la cărţi, nu putea fi nevoie de ea pentru a contracara planurile mamei sale.

Dar după ce sfârşi scrisoarea şi se reîntoarse în salon constată, spre nesfârşita ei mirare, că avea motive să creadă că mama ei fusese prea isteaţă pentru ea. Când deschise uşa, văzu pe sora ei şi pe Bingley stând împreună în faţa căminului şi având aerul să fie angajaţi într-o serioasă conversaţie; şi dacă acest lucru nu ar fi iscat nici o bănuială, chipurile amândurora, când se întoarseră, depărtându-se în grabă unul de altul, ar fi dovedit-o tuturor. Situaţia lor era destul de penibilă; dar a ei personal, se gândi Elizabeth, încă şi mai rea. Niciunul nu spuse un cuvânt şi Elizabeth era pe punctul de a se retrage când Bingley, care se aşezase, ca şi sora ei, se ridică deodată, îi şopti Janei câteva cuvinte şi fugi afară din cameră.

Jane nu putea să aibă rezerve faţă de Eâizabeth când ştia că o mărturisire îi va face plăcere; şi, îmbrăţişând-o imediat, recunoscu, viu emoţionată, că era fiinţa cea mai fericită din lume.

— E prea mult, adăugă ea – mult prea mult. Nu o merit! Oh! de ce nu este toată lumea atât de fericită?

Eâizabeth o felicită cu o sinceritate, o căldură şi o încântare pentru care cuvintele sunt prea sărace ca să le exprime. Fiecare frază afectuoasă fu un proaspăt izvor de fericire pentru Jane. Dar nu-şi îngădui – pentru moment – să stea cu sora ei sau să-i povestească nici jumătate din ceea ce avea însă de spus.

— Trebuie să fug imediat la mama, strigă ea. Nu vreau, pentru nimic în lume, să nesocotesc grija ei plină de dragoste sau s-o las să afle de la altcineva decât de la mine. El s-a şi dus la tata. Oh! Lizzy, să ştii că ceea ce ai de povestit va face atâta plăcere întregii tale familii! Cum să îndur atâta fericire?

Se grăbi apoi să ajungă la maică-sa care spărsese, anume, partida de cărţi şi şedea sus cu Kitty.

Rămasă singură, Elizabeth zâmbi de rapiditatea şi uşurinţa cu care se rezolvase, în sfârşit, un lucru ce le dăduse atâtea luni de zile de incertitudine şi necazuri.

„Şi acesta este, îşi spuse ea, rezultatul circumspecţiei pline de îngrijorare a prietenului său, al falsităţii şi uneltirilor surorii sale – rezultatul cel mai fericit, mai înţelept şi mai logic”.

Bingley, a cărui convorbire cu tatăl ei fusese scurtă şi mersese la ţintă, se reîntoarse în câteva minute.

— Unde este sora dumitale? o întrebă grăbit în timp ce deschidea uşa,

— Cu mama, sus. Va coborî într-o clipă, cred.

El închise atunci uşa şi, apropiindu-se de dânsa, o rugă să-l felicite şi să-i acorde afecţiunea ei de soră. Elizabeth îşi exprimă sincer şi din toată inima încântarea faţă de perspectivele lor de înrudire. Îşi strânseră mâinile cu mare căldură; şi apoi, până la reîntoarcerea surorii ei, trebui să asculte tot ceea ce avea el de spus despre fericirea lui şi despre perfecţiunea Janei; şi, în ciuda faptului că avea în faţă un îndrăgostit, Elizabeth era cu adevărat încredinţată că toate speranţele lui de fericire erau bine întemeiate, căci se bazau pe mintea frumoasă şi caracterul mai mult decât frumos al Janei şi, în general, pe o similitudine de simţăminte şi gusturi ale amândurora.

A fost o seară de neobişnuită încântare pentru toţi; bucuria din sufletul domnişoarei Bennet pusese pe chipul ei o strălucire atât de dulce şi de însufleţită, încât era mai frumoasă decât oricând. Kitty surâdea şi zâmbea prosteşte şi spera că-i va veni şi ei repede rândul. Doamna Bennet nu era în stare să găsească pentru consimţământul şi aprobarea ei cuvinte destul de calde ca să-şi poată exprima aşa cum ar fi vrut sentimentele, deşi timp de o jumătate de oră nu-i vorbi lui Bingley despre nimic altceva; iar când domnul Bennet se alătură grupului lor, la masa de seară, glasul şi comportarea lui arătau limpede cât de fericit era într-adevăr.

Totuşi, de pe buzele sale nu ieşi un singur cuvânt în legătură cu evenimentul zilei până ce musafirul lor nu-şi luă rămas bun pentru noapte; dar imediat ce acesta plecă se întoarse către fiica lui şi-i spuse:

— Jane, te felicit. Vei fi o femeie foarte fericită.

Jane se duse imediat la dânsul, îl sărută şi îi mulţumi pentru toată dragostea ce i-o purta.

— Eşti o fată bună, replică el, şi mă bucur la gândul că tu vei face o căsătorie atât de fericită. N-am nici o îndoială că vă veţi înţelege foarte bine. Firile voastre nu se deosebesc deloc. Sunteţi atât de complezenţi amândoi, încât tot cedând unul în favoarea celuilalt, nu veţi putea lua niciodată o hotărâre; atât de creduli încât toţi servitorii vă vor înşela şi atât de generoşi, încât vă veţi depăşi întotdeauna veniturile.

— Sper că nu. Imprudenţa şi neglijenţa în materie de bani ar fi de neiertat din partea mea.

— Să-şi depăşească veniturile! Dragul meu Bennet, exclamă soţia lui, ce tot spui? Păi are patru sau cinci mii pe an, şi poate chiar mai mult. Apoi, adresându-se fiicei sale: Oh, draga mea Jane, sunt atât de fericită! Sunt sigură că n-am să închid ochii toată noaptea. Ştiam eu cum se vor întâmpla lucrurile. Întotdeauna am spus că, până la urmă, aşa va fi. Am fost sigură că nu degeaba eşti atât de frumoasă! Mi-aduc aminte că în clipa în care l-am văzut, anul trecut când a venit pentru prima oară în Hertfordshire, m-am gândit că aveţi toate şansele să vă uniţi. Oh! Este tânărul cel mai chipeş care a existat vreodată.

Wickham, Lydia fuseseră uitaţi cu desăvârşire. Jane era, în afară de orice competiţie, copilul ei preferat. În clipa aceea nu-i mai păsa de nimeni altul. Surorile mai mici începură să o privească cu interes pentru bucuriile pe care Jane va fi poate în stare să le reverse asupra lor, în viitor.

Mary se rugă pentru accesul la biblioteca de la Netherfield, iar Kitty, tare de tot, pentru câteva baluri acolo, în fiecare iarnă.

Din acel moment, Bingley deveni un ospeţe de fiecare zi la Longbourn, sosind adesea înainte de micul dejun şi rămânând întotdeauna până după cină – afară doar dacă vreun barbar de vecin, pe care nu îl puteau detesta îndeajuns, nu-l poftea pentru prânz, invitaţie pe care dânsul se simţea obligat s-o primească.

Elizabeth nu mai avea acum decât foarte puţin timp pentru a sta de vorbă cu sora ei căci, atâta vreme cât Bingley era la ei, Jane nu avea ochi pentru nimeni altul; dar le era amândurora de mare folos, în timpul orelor de despărţire, care trebuiau să intervină uneori. În absenţa Janei, el era totdeauna lângă Elizabeth pentru plăcerea de a vorbi despre logodnica lui; iar când pleca Bingley, Jane căuta şi ea acelaşi mijloc de alinare.

— Ce bine mi-a părut, mărturisi Jane într-o seară, când mi-a spus că nici n-a ştiut că eu am fost la Londra, primăvara trecută. N-aş fi crezut că e posibil.

— Eu am bănuit că aşa a fost, răspunse Elizabeth, dar ce justificare ţi-a dat?

— Trebuie să fi fost manevrele surorilor lui. Ele nu vedeau cu ochi buni apropierea noastră, şi nu mă mir, căci ar fi putut face o alegere cu mult mai bună, din multe puncte de vedere. Când însă vor vedea, lucru de care sunt încredinţată, că fratele lor e fericit cu mine, vor înţelege că este cazul să fie mulţumite şi vom fi iarăşi în termeni buni, deşi între noi nimic nu va mai putea fi niciodată cum a fost în trecut.

— Asta e cuvântarea cea mai neiertătoare, spuse Elizabeth, pe care te-am auzit vreodată ţinând-o… Bravo, fată! Într-adevăr, m-ar durea să te văd iarăşi lăsându-te înşelată de pretinsa afecţiune a domnişoarei Bingley.

— Ai putea oare să crezi, Lizzy, că în noiembrie trecut, când a plecat la oraş, era cu adevărat îndrăgostit de mine şi că, în afară de convingerea că eu eram indiferentă, nimic nu l-ar fi împiedicat să se întoarcă?

— A făcut o mică greşeală, desigur, dar asta e o dovadă de modestie din partea lui.

Afirmaţia aceasta a dus, fireşte, la un panegiric din partea Janei asupra neîncrederii în el însuşi şi asupra puţinului preţ pe care îl punea pe propriile lui însuşiri.

Elizabeth a fost mulţumită să descopere că dânsul nu trădase intervenţia făcută de prietenul lui; căci, deşi Jane avea inima cea mai generoasă şi iertătoare din lume, ştia că acest lucru ar fi făcut-o să aibă prejudecăţi împotriva lui Darcy.

— Sunt cu siguranţă fiinţa cea mai fericită care a existat vreodată! exclamă Jane. Oh! Lizzy, de ce am fost aleasă eu, singura dintre toţi ai mei, şi binecuvântată mai presus decât toţi ceilalţi? Dacă aş putea să te văd şi pe tine tot atât de fericită! Dacă ar exista, numai, încă un asemenea bărbat şi pentru tine!

— Dacă mi-ai da patruzeci de asemenea bărbaţi, n-aş putea fi, în nici un caz, atât de fericită cât eşti tu. Atâta timp cât nu am firea ta, bunătatea ta, nu voi putea avea niciodată fericirea ta. Nu! Nu! Lasă-mă să mă descurc singură; şi, dacă voi avea foarte mult noroc, s-ar putea să mai dau de un alt domn Collins, în timp util.

Desfăşurarea evenimentelor în familia de la Longbourn nu putea rămâne multă vreme în secret. Doamna Bennet era bucuroasă de privilegiul de a-l şopti doamnei Philips care cuteză, fără nici o permisiune, să facă acelaşi lucru la urechea tuturor vecinilor ei din Meryton.

Familia Bennet a fost urgent declarată cea mai norocoasă familie din lume, deşi numai cu câteva săptămâni în urmă, când Lydia fugise cu Wickham, fusese fapt dovedit pentru toţi că ei erau sortiţi nenorocirii.