Capitolul LIX

— Dragă Lizzy, pe unde te-ai plimbat? o întrebă Jane pe Elizabeth în clipa când aceasta intră în cameră; toţi ceilalţi îi puseră aceeaşi întrebare, când se aşezară la masă. Ea răspunse numai că rătăciseră prin împrejurimi până ce nu-şi mai dăduse nici ea seama unde se afla. Când vorbi se înroşi; dar nici asta, nici altceva nu trezi vreo bănuială în privinţa adevărului.

Seara trecu în linişte, fără nimic deosebit. Logodnicii recunoscuţi vorbeau şi râdeau; cei neştiuţi încă tăceau. Darcy nu era omul la care fericirea să se reverse în veselie; iar Elizabeth, tulburată şi confuză, mai curând ştia decât simţea cât este de fericită, căci, în afară de stânjeneala de moment, mai avea de făcut faţă şi altor greutăţi. Se întreba ce vor simţi cei din familie când situaţia ei va fi cunoscută. Era conştientă că, în afară de Jane, nimeni nu-l simpatiza şi se temea chiar că la ceilalţi era vorba de o antipatie pe care toată averea şi importanţa lui nu o vor putea şterge.

Noaptea îşi deschise inima către Jane. Deşi suspiciunea nu intra cât de cât în firea domnişoarei Bennet, ea nu putu în ruptul capului crede cele ce auzea.

— Glumeşti, Lizzy. Este eu neputinţă! Logodită cu domnul Darcy! Nu, nu, n-ai să mă poţi păcăli; ştiu că este imposibil.

— Ce început nenorocit, într-adevăr! Singurul meu sprijin erai tu şi sunt sigură că dacă tu nu mă crezi, nimeni altul nu mă va crede. Totuşi, sunt cum nu se poate mai serioasă. Nu spun decât adevărul. Mă iubeşte încă, şi suntem logodiţi.

Jane o privi cu îndoială.

— Oh! Lizzy, nu e cu putinţă. Ştiu cât de nesuferit îţi e.

— Nu ştii absolut nimic. Acestea toate trebuie uitate. Poate că nu l-am iubit totdeauna ca acum; dar în cazuri de felul acesta, o memorie bună este de neiertat. E pentru ultima oară că mi-o amintesc eu însămi.

Domnişoara Bennet tot nu-şi revenise din uimire. Elizabeth o asigură din nou, mai stăruitor, de adevărul celor spuse.

— Cerule mare! Se poate să fie aşa, cu adevărat? Totuşi acum trebuie să te cred, strigă Jane. Scumpă, scumpă Lizzy, aş vrea, vreau să te felicit; clar eşti sigură – iartă-mi întrebarea – eşti absolut sigură că ai să poţi fi fericită cu el?

— Nu încape nici o îndoială. Este lucru gata stabilit între noi că vom fi perechea cea mai fericită din lume. Dar eşti bucuroasă, Jane? O să-ţi placă să ai un astfel de cumnat?

— Foarte, foarte mult. Nimic nu ne-ar putea încânta mai mult atât pe Bingley cât şi pe mine. Dar ne-am gândit la asta, am vorbit despre asta ca despre o imposibilitate. Şi îl iubeşti cu adevărat destul de mult? Oh! Lizzy, fă orice mai curând decât să te măriţi fără să iubeşti. Eşti absolut sigură că simţi ceea ce ar trebui să simţi?

— Oh! Da! Când am să-ţi povestesc totul ai să gândeşti chiar că simt mai mult decât trebuie.

— Ce vrei să spui?

— Ei bine, trebuie să mărturisesc că îl iubesc mai mult decât pe Bingley. Mă tem că ai să te superi.

— Surioara mea dragă, fii serioasă acum. Vreau să vorbim foarte serios. Spune-mi tot ce trebuie să ştiu, fără întârziere. Vreau să-mi spui de când îl iubeşti.

— M-am îndrăgostit atât de treptat, încât aproape că nu ştiu când a început; dar cred că ar trebui să iau ca dată clipa în care am văzut pentru prima oară frumosul parc de la Pemberley.

O nouă rugăminte de a fi serioasă produse totuşi efectul dorit şi, declarându-i solemn că îl iubea, reuşi repede s-o mulţumească pe Jane. Când se convinse de acest lucru, domnişoara Bennet nu mai avut nimic de dorit.

— Acum sunt chiar fericită, spuse ea, căci vei fi tot atât de fericită ca şi mine. Întotdeauna l-am apreciat. Dacă nu ar fi pentru altceva decât pentru dragostea ce-ţi poartă şi trebuia să-l preţuiesc; dar acum, ca prieten al lui Bingley şi soţ al tău, numai Bingley şi tu îmi puteţi fi mai dragi decât el. Dar, Lizzy, ai fost foarte şireată, foarte rezervată cu mine. Cât de puţin mi-ai spus din tot ce s-a întâmplat la Pemberley şi Lambton! Datorez tot ce ştiu în privinţa asta altuia şi nu ţie.

Elizabeth îi dădu motivele pentru care păstrase secretul. Nu dorise să aducă vorba despre Bingley, iar starea neclară a propriilor ei sentimente o făcuse să evite, tot atât de mult, şi numele prietenului lui; acum însă nu mai voia să ascundă rolul jucat de el în căstoria Lydiei. Îi împărtăşi totul şi petrecură jumătate din noaptea aceea discutând.

— Doamne Dumnezeule, exclamă doamna Bennet de la fereastra la care şedea, a doua zi de dimineaţă, pe cinstea mea dacă nesuferitul acela de Darcy nu vine din nou cu scumpul nostru Bingley! Ce-o fi vrând de ne tot plictiseşte venind mereu pe capul nostru? N-am idee, dar ar putea să se ducă să vâneze, sau să facă una sau alta şi să nu ne mai deranjeze cu prezenţa lui. Ce să facem cu el? Lizzy, trebuie să-l iei din nou la plimbare ca să nu mai stea în calea lui Bingley.

Elizabeth se stăpâni cu greu să nu râdă la auzul unei propuneri atât de îmbietoare, totuşi se simţea cu adevărat jignită de epitetul pe care mama ei îl arunca mereu lui Darcy.

Cum intrară, Bingley o privi atât de expresiv şi-i strânse mâna cu atâta căldură, încât nu mai rămânea nici o îndoială că era bine informat; apoi spuse cu glas tare:

— Doamnă Bennet, nu mai aveţi şi alte poteci primprejur, pe unde Lizzy să se poată rătăci astăzi, din nou?

— Sfătuiesc pe domnnul Darcy şi pe Lizzy şi pe Kitty, spuse doamna Bennet, să facă astăzi o plimbare înspre Oakham Mount. Este o plimbare lungă şi plăcută şi domnul Darcy n-a văzut încă priveliştea aceea.

— Este foarte potrivit pentru ceilalţi, replică Bingley, dar sunt sigur că ar fi prea obositor pentru Kitty; nu-i aşa, Kitty?

Kitty recunoscu că ar prefera să rămână acasă. Darcy manifestă o mare curiozitate să vadă priveliştea de la Oakham Mount şi Elizabeth consimţi în tăcere. Pe când urca să se îmbrace, doamna Bennet o urmă, spunându-i:

— Îmi pare foarte rău, Lizzy, că trebuie să rămâi singură de tot cu omul ăsta atât de nesuferit; sper însă că n-ai să te superi. E numai de dragul Janei, înţelegi; şi nu e nevoie să vorbeşti cu el decât din când în când, aşa că nu te amărî.

În timpul plimbării, hotărâră ca în cursul serii să se ceară consimţământul domnului Bennet; Elizabeth îşi luă sarcina să-i vorbească mamei sale. Nu putea preciza cum va lua doamna Bennet lucrurile, întrebându-se uneori dacă întreaga lui avere şi grandoare vor fi de ajuns pentru a învinge oroarea pe care i-o inspira acest om; dar, fie că va fi extrem de potrivnică acestei căsătorii, fie că va fi extrem de încântată, un lucru era sigur: atitudinea ei va fi la fel de nepotrivită, dovedind o totală lipsă de judecată; şi Elizabeth n-ar fi suportat ca domnul Darcy să audă nici prima explozia a bucuriei, nici prima explozie a dezaprobării sale.

Seara, imediat ce domnul Bennet se retrase în bibliotecă, ea-i văzu pe domnul Darcy ridicându-se şi urmându-l, ceea ce o tulbură nespus. Nu se temea de o împotrivire din partea tatălui ei, dar ştia că dânsul se va simţi nefericit; şi ca lucrul acesta să se întâmple din cauza ei – ca ea, fiica lui preferată, să-l mâhnească cu bună-ştiinţă, să-l copleşească de temeri şi păreri de rău cu hotărârile ei – era pentru Elizabeth un gând dureros, şi aşteptă nenorocită până când domnul Darcy reapăru; atunci, privindu-l, surâsul lui îi aduse puţină linişte. După câteva minute el se apropie de masa la care dânsa şedea cu Kitty şi, prefăcându-se că-i admiră lucrul, îi şopti:

— Duceţi-vă la tatăl dumneavoastă; vă aşteaptă în bibliotecă. Elizabeth plecă în aceaşi clipă.

Tatăl ei se plimba prin cameră, având un aer grav şi neliniştit.

— Lizzy, exclamă el, ce faci? Ţi-ai ieşit din minţi de-l accepţi pe omul ăsta? Nu l-ai urât tu, întotdeauna?

Cât de mult dorea ea în momentul acela ca părerile ei din trecut să fi fost mai cumpănite, expresiile ei mai moderate! Ar fi scutit-o de explicaţii şi mărturisiri care erau atât de penibil de dat; acum însă erau necesare şi îi asigură, destul de încurcată, de ataşamentul ei pentru domnul Darcy.

— Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că eşti hotărâtă să-l iei. Este bogat, ce să zic, şi-ai să poţi avea mai multe toalete elegante şi mai multe trăsuri frumoase decât va avea Jane. Te vor face ele însă fericită?

— Mai ai şi alte obiecţii, întrebă Elizabeth, în afară de convingerea că-mi este indiferent?

— Niciuna. Ştim cu toţii că este un om mândru, dezagreabil; dar asta nu ar fi nimic, dacă într-adevăr ai ţine la ei.

— Ţin, ţin la el, replică Elizabeth, cu lacrimi în ochi. Îi iubesc. Într-adevăr, n-are mândrii nejustificate. Este de o perfectă gentileţe. Nu-l cunoşti cu adevărat; aşa că, te rog, nu mă mai mâhni vorbind despre el în astfel de termeni.

— Lizzy, spuse domnul Bennet, i-am dat consimţământul meu. Este într-adevăr omul căruia n-aş îndrăzni niciodată să-i refuz ceva din ceea ce mi-ar face cinstea să-mi ceară. Acum îţi dau ţie consimţământul, dacă eşti hotărâtă să-l iei de soţ. Dar lasă-mă să te sfătuiesc să te gândeşti mai bine. Lizzy, îţi cunosc firea şi ştiu că nu te-ai putea simţi nici fericită şi nici demnă dacă nu ţi-ai respecta cu adevărat soţul, dacă nu l-ai privi ca fiindu-ţi superior. Vioiciunea minţii tale te-ar pune într-un foarte mare pericol, în cazul unei căsătorii nepotrivite. Cu greu ai putea evita ruşinea şi suferinţa. Copila mea, nu-mi provoca mâhnirea de a vedea că îţi este cu neputinţă să-ţi respecţi tovarăşul de viaţă. Nu-ţi dai seama ce faci.

Elizabeth, încă şi mai emoţionată, îi răspunse solemnă şi gravă; şi în cele din urmă, asigurându-l de repetate ori că domnul Darcy era cu adevărat alesul ei, explicându-i schimbarea treptată prin care-i trecuse stima faţă de dânsul, mărturisindu-i totala convingere că dragostea lui nu era lucru de o zi, ci că rezistase la încercarea pe care o reprezentau multe luni de nesiguranţă, şi enumerându-i cu energie toate bunele lui însuşiri, învinse incredulitatea tatălui şi-l făcu să se împace cu gândul acestei căsătorii.

— Bine, draga mea, spuse el când Elizabeth încetă să vorbească. Nu mai am nimic de zis. Dacă aşa stau lucrurile, te merită. Nu m-aş fi putut despărţi de tine, Lizzy a mea, pentru cineva mai puţin valoros.

Pentru a completa frumoasa prezentare pe care i-o făcuse, dânsa îi povesti tot ceea ce domnul Darcy întreprinsese, din proprie iniţiativă, pentru Lydia. Domnul Bennet o ascultă uluit.

— Asta este seara minunilor, într-adevăr. Prin urmare Darcy a făcut totul – a aranjat căsătoria, a dat banii, a plătit datoriile individului şi a obţinut numirea pentru el! Cu atât mai bine. Asta mă scuteşte de un ocean de griji şi de economii. Dacă unchiul ar fi fost cel care a făcut-o, trebuia să-i restitui şi i-aş fi restituit totul; dar aceşti tineri îndrăgostiţi la nebunie fac numai după capul lor. Mâine mă voi oferi să-i dau înapoi totul; el va tuna şi fulgera despre dragostea lui pentru tine şi astfel vom pune capăt acestei chestiuni.

Dânsul îşi aminti apoi de stânjeneala ei, cu câteva zile mai înainte, când îi citise scrisoarea domnului Collins; şi după ce o luă niţel în râs, îi îngădui în sfârşit să plece, spunându-i în timp ce părăsea camera:

— Dacă mai vin ceva tineri pentru Mary sau Kitty, dă-le drumul la mine, fiindcă mă simt foarte în formă.

Elizabeth-ei i se luase o piatră de pe inimă; şi după o jumătate de oră de gândire liniştită în camera ei, fu în stare să apară în faţa celorlalţi, destul de stăpână pe ea. Totul era prea proaspăt ca să poată fi veselă, dar seara se scurse calm; nu mai era nimic serios de care să se teamă şi, cu timpul, va veni şi balsamul tihnei şi al obişnuinţei.

Seara, când mama ei urcă în budoar, să se dezbrace, Elizabeth o urmă şi îi făcu importanta comunicare. Efectul a fost extraordinar; căci auzind vestea, doamna Bennet rămase nemişcată şi incapabilă să scoată o vorbă. Numai după multe, multe minute putu ea pricepe ceea ce auzise deşi, în general, nu întârzia să dea crezare la tot ce era spre profitul fiicelor sale, sau cuiva care ar fi apărut în chip de logodnic pentru vreuna dintre ele. Până la urmă începu să-şi revină, să se foiască pe scaun, să se ridice, să se aşeze din nou, să se mire şi să se binecuvânteze.

— Doamne Dumnezeule! Doamne miluieşte-mă! Imaginaţi-vă! Vai de mine Domnul Darcy! Cine ar fi crezut? Şi e chiar adevărat? Lizzy, dulceaţa mea, ce bogată şi ce doamnă mare ai să fii! Ce bani de buzunar, ce bijuterii, ce trăsuri o să mai ai! Jane nu e nimic în comparaţie cu toate astea – absolut nimic. Sunt atât de mulţumită —- de fericită. Ce om fermecător! Atât de chipeş, de înalt! Oh! Scumpa mea Lizzy! Te rog, scuză-mă că-mi displăcea atât de tare mai înainte. Sper că mi-o va trece cu vederea. Scumpă, scumpă Lizzy! O casă la oraş! Tot ce e mai minunat! Trei fete măritate! Zece mii pe an! Oh, Doamne! Ce-o să se întâmple cu mine? Am să înnebunesc.

Acestea toate erau o dovadă suficientă că în privinţa consimţământului ei nu încăpea îndoială; şi Elizabeth, bucurându-se că asemenea efuziuni fuseseră numai pentru urechile ei, ieşi repede. Dar nici nu se afla de trei minute în camera ei, că maică-sa veni după ea.

— Scumpa mea copilă, nu mă mai pot gândi la altceva. Zece mii pe an şi foarte probabil şi mai mult. E cât un lord! Şi o autorizaţie specială – trebuie, ai să te măriţi cu o autorizaţie specială. Dar, scumpa mea iubită, spune-mi ce mâncare îi place domnului Darcy cel mai mult, ca să i-o pot servi mâine.

Aceasta era o proastă prevestire despre atitudinea pe care o va putea avea mama ei faţă de domnul Darcy; şi Elizabeth îşi dădu seama că, deşi era sigură de toată dragostea lui şi nu avea nici o grijă în privinţa consimţământului părinţilor, îi mai rămânea încă ceva de dorit. Dar ziua următoare trecu mai bine decât se aşteptase; căci doamna Bennet avea, din fericire, atât veneraţie pentru viitorul ei ginere, încât nu cuteza să-i vorbească decât dacă putea să aibă vreo atenţie faţă de el, sau să-şi arate respectul pentru părerea lui.

Elizabeth avu plăcerea de a-şi vedea tatăl străduindu-se să se apropie de logodnicul ei; şi domnul Bennet o asigură curând că Darcy creştea în stima lui cu fiecare ceas.

— Am o mare admiraţie pentru cei trei gineri ai mei, spuse el. Wickham, poate, este favoritul meu; dar cred că-mi va plăcea soţul tău tot cât şi al Janei.