Capitolul LVIII.

În loc să primească vreo scrisoare de scuze de la prietenul lui, aşa cum se cam aşteptase Elizabeth, Bingley, dimpotrivă, veni la Longbourn însoţit de Darcy, nu multe zile după vizita Lady-ei Catherine. Domnii sosiră devreme şi, înainte ca doamna Bennet să aibă timp să-i spună domnului Darcy că o văzuseră pe mătuşa lui, lucru de care fiica ei se îngrozea, Bingley, dorind să rămână singur cu Jane, propuse să iasă cu toţii la plimbare. Toată lumea a fost de acord. Doamna Bennet nu obişnuia să meargă pe jos, Mary nu putea niciodată să-şi facă timp, dar ceilalţi cinci porniră împreună. Totuşi Bingley şi Jane îi lăsară pe toţi să le-o ia înainte. Ei rămaseră în urmă în timp ce Elizabeth, Kitty şi Darcy trebuiră să se amuze între ei. Nu s-a vorbit însă decât foarte puţin: Kitty era prea speriată de el pentru a vorbi; Elizabeth lua în secret o hotărâre disperată şi poate că şi dânsul făcea acelaşi lucru.

Porniră înspre Lucas Lodge, deoarece Kitty dorea să-i facă o vizită Mariei; şi, cum Eiizabeth nu credea că este oportun să meargă cu toţii, când Kitty îi părăsi, ea continuă cu îndrăzneală să meargă mai departe, numai cu el. Acum venise momentul să-şi pună în aplicare hotărârea; şi, profitând de curajul pe care-l simţea în clipa aceea, spuse imediat:

— Domnule Darcy, sunt o făptură foarte egoistă şi, de dragul de a-mi linişti propriile mele simţăminte, nu ţin seama cât de mult le-aş putea răni pe ale dumneavoastră. Nu mă pot opri să nu vă mulţumesc pentru bunătatea fără precedent pe care aţi avut-o pentru biata mea soră. Chiar din clipa când am aflat acest lucru, am dorit din tot sufletul să vă mărturisesc toată recunoştinţa de care sunt însufleţită. Dacă şi restul familiei mele ar cunoaşte adevărul, n-aş fi nevoită să vă exprim numai gratitudinea mea.

— Regret, spuse Darcy pe un ton surprins şi emoţionat, regret nespus de mult că aţi fost încunoştinţată despre un lucru care – văzut într-o lumină greşită – v-a putut stânjeni. Nu am crezut că se poate avea atât de puţină încredere în doamna Gardiner.

— Nu trebuie s-o acuzaţi pe mătuşa mea. O vorbă necugetată a Lydiei m-a făcut, întâi, să aflu că aţi fost amestecat în această chestiune; şi, desigur, n-am putut avea linişte până ce n-am cunoscut amănuntele. Daţi-mi voie să vă mulţumesc din nou, în numele întregii mele familii, pentru generoasa înţelegere care v-a făcut să vă daţi atâta osteneală şi să înduraţi atâtea umilinţe pentru a da de urma lor.

— Dacă doriţi să-mi mulţumiţi, replică Darcy, s-o faceţi numai în numele dumneavoastră. Nu voi încerca să neg că, la celelalte motive care m-au îndemnat, s-a adăugat dorinţa de a vă şti fericită. Dar familia dumneavoastră nu-mi datorează nimic. Oricât de mult o respect, cred că m-am gândit numai la dumneavoastră.

Elizabeth era prea stânjenită pentru a spune ceva. După o scurtă pauză, tovarăşul ei de plimbare adăugă: Sunteţi prea generoasă pentru a glumi cu mine. Dacă sentimentele dumneavoastră sunt încă ceea ce erau în aprilie trecut, spuneţi-mi-o imediat. Dragostea şi dorinţele mele sunt neschimbate; dar, un cuvânt din partea dumneavoastră mă va reduce la tăcere pe acest subiect, pentru totdeauna.

Elizabeth, simţind cât e de stânjenit şi de neliniştit, se strădui să vorbească şi îi dădu a înţelege imediat, deşi nu prea curgător, că sentimentele ei suferiseră o schimbare atât de substanţială, din perioada la care se referea dânsul, încât o făceau să-i primească asigurările cu recunoştinţă şi bucurie. Fericirea provocată de acest răspuns fu probabil ceva ce nu mai simţise el niciodată până atunci; şi, cu acest prilej, se exprimă cu tot atâta emoţie şi căldură ca orice om îndrăgostit nebuneşte. Dacă Elizabeth ar fi fost în stare să-i întâlnească privirea, ar fi putut vedea cât de bine îi şedea expresia de sinceră încântare ce se răspândise pe chipul lui; dar, cu toate că nu putea privi, putea asculta; şi Darcy îi vorbi despre sentimente care, demonstrându-i ce însemna ea pentru el, făceau ca dragostea lui să fie clipă de clipă mai preţioasă.

Continuau să meargă fără să ştie încotro. Prea erau multe de gândit, multe de spus, multe de simţit pentru a mai putea fi atenţi la altceva. Elizabeth află curând că înţelegerea lor de acum se datora eforturilor mătuşii lui; aceasta într-adevăr îi făcuse o vizită când trecuse prin Londra şi îi vorbise despre călătoria ei la Longbourn, despre motivul acestei călătorii şi despre convorbirea avută cu Elizabeth, stăruind cu emfază asupra fiecărei expresii a tinerei fete ce dovedea, după concepţia senioriei sale – în mod special – siguranţă de sine şi îndărătnicie, având convingerea că o asemenea relatare trebuia s-o ajute să obţină de la nepotul ei promisiunea pe care ea refuzase să i-o dea. Dar, din nefericire pentru senioria sa, efectul fusese exact contrar.

— M-a învăţat să sper aşa cum nu-mi îngăduisem să sper vreodată până acum, spuse Darcy. Vă cunoşteam firea de ajuns pentru a fi convins că, dacă aţi fi fost absolut şi irevocabil împotriva mea, i-aţi fi spus-o mătuşii mele deschis, cu francheţe.

Elizabeth îi răspunse îmbujorându-se şi râzând:

— Da, îmi cunoaşteţi de ajuns francheţea pentru a mă crede capabilă de acest lucru. După ce v-am jignit în faţa atât de groaznic, nu puteam avea scrupule să vă jignesc şi faţă de toate rudele dumneavoastră.

— Ce aţi spus despre mine, care să nu fi meritat? Căci, deşi acuzaţiile dumneavoastră erau greşit întemeiate, pornind de la premise eronate, purtarea mea faţă de dumneavoastră, la vremea aceea, merita cea mai severă dojana. Era de neiertat. Nu mă pot gândi la ea fără oroare.

— Nu ne vom certa pentru partea cea mai mare de vină din seara aceea, spuse Elizabeth. La o cercetare atentă, comportarea nici unuia dintre noi nu a fost ireproşabila, dar de atunci, sper că am câştigat ambii în politeţe.

— Nu mă pot împăca atât de uşor cu mine însumi. Amintirea celor ce-am spus atunci, a purtării mele, a tonului, a expresiilor folosite în tot acel timp mi-a fost luni de zile şi îmi este şi acum nespus de dureroasă. Nu voi uita niciodată mustrarea dumneavoastră atât de oportună: „Dacă v-aţi fi purtat ca un gentilom…”. Acestea au fost cuvintele dumneavoastră. Nu puteţi şti, cu greu dacă vă puteţi închipui, cât m-au torturat; deşi, trebuie s-o mărturisesc, a trecut un timp până ce am devenit destul de rezonabil pentru a recunoaşte cât de întemeiate erau.

— Eram, desigur, foarte departe de a mă aştepta ca vorbele mele să facă o impresie atât de puternică. Nici un moment nu mi-am închipuit că vor fi resimţite în felul acesta.

— Nu-mi vine greu s-o cred. Eraţi atunci convinsă că sunt lipsit de orice fel de sentiment omenesc – sunt sigur că aşa credeaţi. Nu voi uita niciodată expresia pe care aţi avut-o când mi-aţi spus că nu aş fi putut să mă adresez dumneavoastră în vreun mod care să vă facă să mă acceptaţi.

— Oh, nu repetaţi ceea ce am spus atunci! Aceste amintiri nu-s deloc potrivite. Vă asigur că e mult de când mă simt ruşinată până în adâncul inimii din cauza lor.

Darcy pomeni de scrisoarea lui.

— V-a făcut, întrebă el, v-a făcut conţinutul ei să vă schimbaţi repede părerea despre mine? După ce aţi citit-o aţi acordat vreo încredere celor cuprinse în ea?

Elizabeth îi explică efectul ce-l avusese asupra ei şi cum îi dispăruseră, treptat, toate prejudecăţile împotriva lui.

— Ştiam, spuse el, că ceea ce-am scris trebuia să vă mâhnească, dar era necesar s-o fac. Sper că aţi distrus scrisoarea. Era o parte, în special începutul; m-aş îngrozi dacă l-aţi putea citi din nou. Îmi amintesc unele expresii care ar putea, pe bună dreptate, să vă facă să mă urâţi.

— Scrisoarea va fi desigur arsă dacă credeţi că este absolut esenţial pentru păstrarea stimei mele; dar, cu toate că avem amândoi motive să credem că părerile mele nu sunt total inalterabile, ele nu se schimbă, sper, atât de uşor cum vrea să insinueze teama dumneavoastră.

— Când am scris scrisoarea aceea, replică Darcy, credeam că sunt calm şi cu sânge rece; dar de atunci m-am convins că o scrisesem într-o stare de spirit de groaznică înverşunare.

— Scrisoarea a fost începută astfel, dar nu a fost terminată în acelaşi fel. Încheierea ei este caritatea însăşi. Dar nu vă mai gândiţi la scrisoare. Sentimentele persoanei care a scris-o şi ale aceleia care a primit-o sunt acum atât de profund diferite de ceea ce erau atunci, încât toate lucrurile neplăcute în legătură cu ea trebuie uitate.

Trebuie să învăţaţi niţel din filosofia mea: „Gândeşte-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îţi aduce bucurie”.

— Nu pot să accept nici o filosofie de acest fel. Amintirile dumneavoastră trebuie să fie atât de curate şi fără reproş, încât mulţumirea ce izvorăşte din ele nu ţine de filosofie ci, ceea ce este mult mai bine, dintr-o totală ignorare a răului. Cu mine însă nu e aşa. Vin pe nepoftite amintiri dureroase care nu pot, nu trebuie să fie respinse. Am fost toată viaţa un egoist – în practică, deşi nu în principii. Când eram copil, am fost învăţat ce este drept, dar n-am fost învăţat să-mi îndrept caracterul. Mi-au fost recomandate principii bune, dar am fost lăsat să le aplic într-un spirit plin de mândrie şi înfumurare. Din nenorocire, fiu unic (ani îndelungaţi unicul copil), am fost răsfăţat de părinţii mei care, deşi buni (tatăl meu în special, chintesenţă de bunăvoinţă şi amabilitate), au îngăduit, au încurajat, aproape că m-au învăţat să fiu egoist şi dominator, să nu-mi pese de nimeni în afară de cercul meu familial, să am o părere mediocră despre tot restul lumii, să doresc, cel puţin, să am o părere mediocră despre inteligenţa şi valoarea celorlalţi, în comparaţie cu inteligenţa şi valoarea mea. Aşa am fost de la opt la douăzeci şi opt de ani; şi aşa aş fi putut să fiu încă, dacă nu aţi fi fost dumneavoastră, prea scumpă şi fermecătoare Elizabeth! Cât de mult vă datorez! Mi-aţi dat o lecţie, la început într-adevăr dură, dar cât de folositoare! Prin dumneavoastră am învăţat să fiu modest. Am venit în faţa dumneavoastră absolut convins că voi fi acceptat. Mi-aţi arătat cât de neîndestulătoare erau toate pretenţiile mele de a mulţumi o femeie demnă de a fi mulţumită.

— Eraţi deci convins că vă voi accepta?

— Într-adevăr, eram. Ce veţi crede despre vanitatea mea? Am crezut că doriţi, că aşteptaţi omagiile mele.

— Comportarea mea trebuie să fi fost de vină, dar nu în mod intenţionat, vă asigur. N-am avut niciodată intenţia de a vă decepţiona, dar starea mea de spirit mă poate face adesea să cad în greşeală. Cât trebuie să mă fi urât după seara aceea!

— Să vă urăsc! Am fost mânios probabil, în primul moment; dar imediat mânia a început să ia o altă direcţie.

— Aproape că mă tem să vă întreb ce aţi crezut despre mine când ne-am întâlnit la Pemberley. M-aţi dezaprobat pentru că venisem acolo?

— Nu, cu adevărat nu; n-am fost decât surprins.

— Surpriza dumneavoastră nu o putea întrece pe a mea, când am văzut că îmi dădeaţi atenţie. Conştiinţa îmi spunea ca nu meritam să fiţi prea politicos cu mine şi mărturisesc că nu m-am aşteptat să primesc mai mult decât mi se cuvenea.

— Scopul meu, atunci, răspunse Darcy, a fost să vă arăt, prin orice amabilitate ce-mi stătea în putere, că nu eram atât de mic la suflet încât să fiu supărat pentru trecut; şi speram să obţin iertarea dumneavoastră, să diminuez reaua impresie pe care v-o lăsasem, dovedindu-vă că mustrările dumneavoastră au avut efect. Cât de curând se vor fi ivit şi alte dorinţe, cu greu aş putea-o spune dar, presupun, cam la o jumătate de oră după ce v-am revăzut.

I-a vorbit apoi despre încântarea Georgianei, după ce se cunoscuseră, şi despre dezamăgirea ei din cauza întreruperii bruşte a relaţiilor lor; ajungându-se astfel cu discuţia în mod firesc la cauza întreruperii. Elizabeth află atunci că mai înainte de a fi părăsit hanul el se şi hotărâse să plece din Derbyshire, imediat după ea, ca s-o caute pe Lydia, şi că dacă fusese grav şi îngândurat asta se datora doar preocupărilor legate, inevitabil, de un asemenea scop.

Elizabeth îşi exprimă din nou recunoştinţa, dar era un subiect prea dureros pentru amândoi ca să mai stăruie asupra lui.

După ce merseră la voia întâmplării vreo câteva mile, prea ocupaţi pentru a-şi da seama de acest lucru, uitându-se la ceas descoperiră, în sfârşit, că era timpul să se întoarcă acasă.

— Ce-or fi devenit domnul Bingley şi Jane? fu exclamaţia care aduse în discuţie cazul lor. Darcy era încântat de logodna lor; prietenul lui i-o adusese la cunoştinţă din primul moment.

— Trebuie să vă întreb dacă v-a surprins, spuse Elizabeth.

— Nicidecum. Când am plecat, simţisem că era pe cale de a se întâmpla curând.

— Acesta e un fel de a spune că primise învoirea dumneavoastră. Am ghicit acest lucru. Şi, deşi el avu o exclamaţie de protest la auzul cuvântului folosit, ea era sigură că probabil aşa se petrecuse.

— În seara de dinaintea plecării mele la Londra, spuse el, i-am făcut o mărturisire pe care cred că ar fi trebuit să i-o fi făcut cu mult înainte. I-am povestit despre toate cele întâmplare, care au făcut ca amestecul meu în treburile lui personale să fie o impertinenţă şi o absurditate. A fost uluit. Nu avusese niciodată nici cea mai slabă bănuială. I-am mai spus, în plus, că eram convins că mă înşelasem presupunând, aşa cum făcusem, că sora dumneavoastră nu simţea nimic pentru el; şi cum am putut uşor să-mi dau seama că dragostea lui pentru ea era neschimbată, nu am avut nici o îndoială că vor fi fericiţi împreună.

Elizabeth nu-şi putu stăpâni un surâs constatând uşurinţa cu care îşi dirija prietenul.

— I-aţi vorbit din propria dumneavoastră convingere când i-aţi spus că sora mea îl iubeşte, îl întrebă ea, sau numai după cele ce v-am relatat eu primăvara trecută?

— Din propria mea convingere. Am urmărit-o de aproape în timpul celor două vizite pe care le-am făcut acum în urmă aici şi m-am convins de dragostea ei.

— Şi certitudinea dumneavoastră l-a convins imediat şi pe el?

— Da. Bingley este, fără nici o afectare, modest. Neîncrederea în sine l-a împiedicat să se bazeze pe propriul său discernământ într-un caz atât de serios, iar încrederea în judecata mea a făcut totul mai uşor. M-am simţit obligat să-i mărturisesc un lucru care, pentru un timp, şi nu fără dreptate, l-a vexat. Nu mi-am putut îngădui să-i ascund că sora dumneavoastră fusese iarna trecută, timp de trei luni, la oraş, că am ştiut asta şi nu i-am spus-o intenţionat. S-a înfuriat, dar furia lui, sunt convins, nu a durat mai mult decât până în clipa când i-au pierit îndoielile în privinţa sentimentelor surorii dumneavoastră. Acum m-a iertat din toată inima.

Tare ar mai fi dorit Elizabeth să remarce că domnul Bingley era un prieten dintre cei mai încântători – atât de uşor de condus, încât n-avea pereche; dar se înfrână. Îşi aminti că el mai trebuia încă să înveţe să se lase ironizat, dar era cam prea devreme pentru a se face începutul.

Comentând anticipat fericirea lui Bingley care, desigur, nu putea fi depăşită decât de propria lui fericire, Darcy continuă conversaţia până ce au ajuns acasă. În hol s-au despărţit.