Capitolul LVI.

Într-o dimineaţă, cam la o săptămână după ce se hotărâse logodna dintre Bingley şi Jane, în timp ce el şi doamnele din familia Bennet se aflau împreună în sufragerie, clinchetul unei trăsuri le îndreptă atenţia spre fereastră şi zăriră un cupeu tras de patru cai, înaintând în lungul aleii. Era prea devreme pentru vizite şi, în afară de asta, echipajul nu părea să fie al nici unuia dintre vecinii lor. Erau cai de poştă; şi atât cupeul, cât şi livreaua servitorului care îl preceda călare, nu le erau cunoscute. Cum era totuşi sigur că venea cineva la ei, Bingley o convinse pe domnişoara Bennet să evite de a rămâne sechestraţi de vreun musafir nepoftit şi să se ducă să se plimbe împreună prin grădină. Plecară, iar celelalte trei doamne continuară să se întrebe cine putea fi, până ce uşa fu dată în lături şi musafirul intră. Era Lady Catherine de Bourgh.

Desigur că se aşteptau la o surpriză; dar uimirea lor depăşi aşteptările şi, cea a doamnei Bennet şi a lui Kitty, deşi musafirul le era cu totul necunoscut, a fost chiar mai mică decât cea resimţită de Elizabeth.

Intrase în cameră cu un aer mai dezagreabil decât de obicei, nu răspunsese la salutul Elizabethei decât cu o imperceptibilă înclinare a capului şi luase loc, fără să spună un cuvânt. La intrarea senioriei sale, Elizabeth îi menţionase numele către mama ei, deşi nu fusese exprimată nici o dorinţă de a se face prezentări.

Doamna Bennet, toată numai uimire, totuşi măgulită să aibă un oaspete de o asemenea importanţă, a primit-o cu deosebită politeţe. După ce a stat câteva minute în tăcere, aceasta i se adresă foarte ţeapăn Elizabethei:

— Sper că eşti bine, sănătoasă, domnişoară Bennet. Doamna aceasta, presupun, este mama dumitale.

Elizabeth îi răspunse foarte scurt că da.

— Şi aceasta, presupun, este una dintre surorile dumitale.

— Da, doamnă, răspunse doamna Bennet, încântată să vorbească cu o doamnă ca Lady Catherine. Este, dintre fetele mele, penultima. Cea mai mică dintre toate s-a măritat de curând, iar cea mai mare este undeva în parc, plimbându-se cu un tânăr care cred că va deveni, în curând, unul dintre membrii familiei noastre.

— Aveţi un parc foarte mic aici, i-o întoarse Lady Catherine după o mică tăcere.

— E o nimica toată, cred, în comparaţie cu Rosings, my lady, dar vă asigur că este mult mai mare decât al lui Sir William Lucas.

— Încăperea asta trebuie să fie foarte nepotrivită pentru serile de vară; ferestrele dau de-a dreptul spre apus.

Doamna Bennet o asigură că nu rămâneau niciodată acolo după-amiaza şi adăugă:

— Pot să-mi iau libertatea de a întreba pe senioria voastră dacă domnul şi doamna Collins sunt bine?

— Da, foarte bine. I-am văzut alaltăieri seara.

Elizabeth se aştepta acum s-o vadă scoţând o scrisoare de la Charlotte, acesta părându-i-se singurul motiv probabil al vizitei sale. Dar nu apăru nici o scrisoare şi ea rămase foarte nedumerită.

Doamna Bennet adresă, cu o mare politeţe, senioriei sale, rugămintea de a lua o gustare; dar Lady Catherine, foarte hotărâtă dar nu şi foarte politicoasă, refuză să ia ceva, după care, ridicându-se, îi spuse Elizabethei:

— Domnişoară Bennet, pare să fie un colţişor sălbatic, destul de drăguţ, pe o latură a peluzei. M-ar bucura să fac o plimbare acolo, dacă mi-ai oferi compania dumitale.

— Du-te, draga mea, strigă doamna Bennet, şi condu pe senioria sa pe toate aleile. Cred că îi va place colţişorul nostru retras.

Elizabeth ascultă şi fugi în camera ei pentru a-şi lua umbreluţa; apoi o conduse pe nobila doamnă jos. În timp ce treceau prin hol, Lady Catherine deschise uşile de la sufragerie şi salon, declarând, după o scurtă cercetare, că erau camere cuviincioase, după care îşi continuă drumul.

Cupeul rămase la uşă şi Elizabeth văzu că înăuntru se afla doamna de companie. Păşiră tăcute în lungul aleii cu pietriş, care ducea spre pădurice; Elizabeth era hotărâtă să nu facă nici un efort pentru a lega o conversaţie cu o persoană care se purta mai dezagreabil şi mai insolent decât de obicei.

„Cum de-am putut crede că seamănă cu nepotul său?” îşi spuse privindu-i chipul.

Imediat ce intrară în pădurice, Lady Catherine începu în felul următor:

— Desigur, nu-ţi vine deloc greu, domnişoară Bennet, să înţelegi motivul călătoriei mele aici. Propria dumitale conştiinţă trebuie să-ţi spună de ce am venit.

Elizabeth o privi cu neprefăcută uimire.

— Vă înşelaţi, doamnă; nu sunt deloc în stare să-mi dau seama care este prilejul pentru care am cinstea de a vă vedea aci.

— Domnişoară Bennet, replică senioria sa pe un ton mânios, ar trebui să ştii că nu se glumeşte cu mine. Dar oricât de lipsită de sinceritate ai hotărât dumneata să fii, pe mine n-ai să mă găseşti astfel. Firea mea a fost totdeauna renumită pentru sinceritate şi francheţe şi, într-o chestiune atât de importantă ca aceasta, cu siguranţă că nu-mi voi schimba felul de a fi. Acum două zile mi-a ajuns la ureche un zvon cât se poate de alarmant. Mi s-a spus că nu numai sora dumitale este pe punctul de-a face o căsătorie foarte avantajoasă, ci că dumneata, că domnişoara Elizabeth Bennet, după toate probabilităţile, se va uni curând după aceasta cu nepotul meu, cu propriul meu nepot, domnul Darcy. Cu toate că ştiu că trebuie să fie o minciună sfruntată, cu toate că lui nu-i pot face marea ofensă de a presupune că e posibil să fie adevărat, m-am hotărât să pornesc încoace pentru a-ţi face cunoscute simţămintele mele.

— Dacă aţi crezut că este imposibil să fie adevărat, replică Elizabeth, îmbujorându-se de uimire şi dispreţ, mă mir că v-aţi deranjat să veniţi atât de departe. Ce şi-ar fi putut propune senioria voastră cu acest demers?

— Să insist ca imediat un astfel de zvon să fie contrazis în mod public.

— Venirea dumneavoastră la Longbourn, pentru a mă vedea pe mine şi familia mea, spuse Elizabeth cu răceală, va constitui mai curând o confirmare – dacă, într-adevăr, există un astfel de zvon.

— Dacă! Pretinzi deci că nu ai cunoştinţă de el! Nu a fost el lansat, în mod stăruitor, chiar de dumneata? Nu ai cunoştinţă de răspândirea unui asemenea zvon?

— Nu am auzit niciodată că ar circula.

— Şi poţi declara de asemeni că nu are nici un temei?

— Nu am pretenţia de a poseda o francheţe egală cu a senioriei voastre. Domnia voastră puteţi pune întrebări la care eu aş putea să nu doresc să răspund.

— Asta nu se poate suporta. Domnişoară Bennet, insist să mi se răspundă. Ţi-a făcut el, ţi-a făcut nepotul meu o cerere în căsătorie?

— Senioria voastră a declarat că lucrul acesta este imposibil.

— Aşa ar trebui să fie; trebuie să fie aşa, atâta vreme cât are încă uzul raţiunii. Dar vicleşugul şi ademenelile dumitale au putut să-l facă să uite, într-un moment de rătăcire, ce-şi datorează lui însuşi şi întregii sale familii. L-ai fi putut împinge la asta.

— Dacă am făcut-o, aş fi ultima făptură care s-o mărturisescă.

— Domnişoară Bennet, dumneata ştii cine sunt eu? N-am fost obişnuită cu un asemenea limbaj. Sunt cea mai apropiată rudă pe care o are pe lume şi am căderea să-i cunosc preocupările cele mai intime.

— Dar nu aveţi căderea să le cunoaşteţi pe ale mele; şi o purtare ca aceea de faţă nu mă va face, în nici un caz, să fiu mai explicită.

— Dă-mi voie să mă fac bine înţeleasă. Căsătoria aceasta, la care ai îndrăzneala să aspiri, niciodată nu va avea loc – nu, niciodată. Domnul Darcy este logodit cu fiica mea. Acum, ce ai de spus?

— Numai atât – că dacă este aşa, nu puteţi avea nici un motiv să presupuneţi că-mi va face mie o cerere în căsătorie?

Lady Catherine şovăi o clipă şi apoi replică:

— Logodna dintre ei este de o natură foarte specială. Au fost destinaţi unul altuia din copilărie. A fost dorinţa specială a mamei lui, ca şi a mamei ei. Am făcut planuri pentru unirea lor, de când erau în leagăn; şi acum, când dorinţa ambelor surori ar putea să se împlinească prin căsătoria lor, acest lucru să fie împiedicat de o tânără fată inferioară prin naştere, fără nici o greutate în societate şi fără nici o legătură cu familia! Nu ai nici o consideraţie pentru dorinţa familiei sale – pentru logodna sa tacită cu domnişoara de Bourgh? Eşti oare total lipsită de orice simţ de bună-cuviinţă şi pudoare? Nu m-ai auzit spunând că din primele ceasuri ale vieţii lui a fost sortit verişoarei sale?

— Ba am auzit. Dar ce mă priveşte pe mine? Dacă nu există nici o altă piedică la căsătoria mea cu nepotul domniei voastre, desigur că nu mă va reţine faptul că mama şi mătuşa lui au dorit ca dânsul să se însoare cu domnişoara de Bourgh. Aţi făcut amândouă atât cât aţi putut, plănuind această căsătorie. Realizarea ei depinde de alţii. Dacă domnul Darcy nu este legat de verişoara sa nici printr-o datorie de onoare, nici printr-o înclinaţie, de ce nu poate face o altă alegere? Şi dacă eu sunt cea aleasă, de ce să nu-mi fie îngăduit să-l accept?

— Deoarece onoarea, eticheta, prudenţa – ba chiar interesul o interzic. Da, domnişoară Bennet, interesul: pentru că să nu te aştepţi să fii luată în seamă de familia sau prietenii lui, dacă, în mod voit, lucrezi împotriva dorinţelor tuturor. Vei fi criticată, dispreţuită, ignorată de toţi din jurul lui. Căsătoria dumitale va constitui o ruşine; numele nu va fi nici măcar pomenit vreodată de niciunul dintre noi.

— Acestea sunt mari nenorociri, replică Elizabeth. Dar soţia domnului Darcy trebuie să aibă motive atât de extraordinare de fericire, izvorâte în mod firesc din situaţia ei încât, luând totul în consideraţie, să nu aibă da ce să se plângă.

— Fată încăpăţânată, îndărătnică! Mi-e ruşine pentru dumneata! Asta ţi-e recunoştinţa pentru atenţia ce ţi-am arătat, primăvara trecută? Nu-mi datorezi nimic pentru acest lucru? Să stăm jos. Trebuie să înţelegi, domnişoară Bennet, că am venit aici cu hotărârea neclintită de a-mi atinge scopul; nu mă voi lăsa deci abătută de la realizarea lui. Nu sunt obişnuită să mă supun capriciilor nimănui. Nu obişnuiesc să suport înfrângeri.

— Aceasta va face situaţia actuală a senioriei voastre şi mai jalnică; asupra mea însă, nu va avea nici un efect.

— Nu permit să fiu întreruptă. Ascultă-mă în tăcere. Fiica şi nepotul meu sunt făcuţi unul pentru altul. Coboară, în linie maternă, din aceeaşi viţă nobilă; iar de partea tatălui, din familii respectabile, onorabile şi străvechi, deşi fără titluri de nobleţe. Averea lor, de ambele părţi, este splendidă. Sunt sortiţi unul altuia prin glasul fiecărui membru al caselor respective; şi ce urmează să-i despartă? – pretenţiile de parvenire ale unei tinere fete fără familie, fără relaţii sau avere! Se poate suporta aşa ceva? Dar nu trebuie, nu va fi suportat! Dacă ţi-ai cunoaşte propriul dumitale interes, n-ar trebui să doreşti să ieşi din sfera în care ai fost crescută.

— Prin căsătoria mea cu nepotul domniei voastre n-aş socoti că ies din această sferă. Dânsul este un gentilom, iar eu sunt fiica unui gentilom; până aici suntem egali.

— Adevărat. Eşti fiica unui gentilom. Dar ce a fost mama dumitale? Ce sunt unchii şi mătuşile dumitale? Să nu-ţi imaginezi că nu le cunosc situaţia.

— Orice ar fi rudele mele, replică Elizabeth, daca nepotul domniei voastre nu are nimic împotriva lor, ei nu vă pot interesa pe dumneavoastră.

— Spune-mi, odată pentru totdeauna, eşti logodită cu dânsul?

Cu toate că Elizabeth n-ar fi răspuns la această întrebare, fie şi numai pentru a nu o îndatora pe Lady Catherine, ea nu putu răspunde, după o clipă de gândire, decât:

— Nu sunt.

Lady Catherine păru mulţumită.

— Şi vrei să-mi promiţi că nu vei face niciodată un asemenea pas?

— Refuz să fac o promisiune de acest fel.

— Domnişoară Bennet, sunt revoltată şi uimită. M-am aşteptat să găsesc o tânără femeie mai rezonabilă. Dar nu te amăgi cu gândul că voi da vreodată înapoi. Nu voi pleca de aici până ce nu-mi vei da asigurarea pe care o pretind de la dumneata.

— Iar eu, desigur, nu o voi da niciodată. Nimeni nu mă va intimida într-atât, încât să fac ceva iraţional. Senioria voastră doreşte ca domnul Darcy să se căsătorească cu fiica domniei voastre; dar dacă v-aş da promisiunea dorită, lucrul acesta ar face oare căsătoria lor mai probabilă? Presupunând că dânsul ţine la mine, refuzul meu de a-l accepta l-ar face oare să dorească s-o ia pe verişoara lui? Îngăduiţi-mi să vă spun, Lady Catherine, că argumentele pe care le-aţi adus în sprijinul acestei cereri extraordinare au fost tot atât de neserioase pe cât de nesocotită a fost şi cererea. Vă înşelaţi total asupra caracterului meu dacă vă imaginaţi că pot fi influenţată de insistenţe ca acestea. Cât de mult ar încuviinţa nepotul domniei voastre acest amestec în treburile sale, n-aş putea-o spune, dar nu aveţi, cu siguranţă, nici un drept să vă amestecaţi într-ale mele. Mă văd deci silită să vă rog să nu mai fiu inoportunată pe această temă.

— Nu te pripi, te rog. Nu am terminat încă. La obiecţiunile asupra cărora am insistat până acum, mai am de adăugat încă una. Nu-mi sunt necunoscute amănuntele fugii infame a celei mai mici dintre surorile dumitale. Ştiu totul; ştiu că măritişul ei a fost o afacere cârpită, pe cheltuiala tatălui şi a unchiului dumitale. Şi o astfel de fată să fie cumnata nepotului meu? Iar soţul ei, care este fiul administratorului defunctului său părinte, să-i fie cumnat? Cerule mare! Ce-ţi trece prin gând? S-ar putea ca umbrele de la Pemberley să fie astfel pângărite?

— Acum nu mai puteţi avea nimic să-mi spuneţi, răspunse Elizabeth plină de resentimente. M-aţi insultat în toate felurile posibile. Trebuie să vă rog să-mi îngăduiţi să mă întorc în casă.

Şi cu aceste vorbe, se ridică. Lady Catherine se ridică şi dânsa şi reveniră către casă. Senioria sa era extrem de enervată.

— N-ai deci nici o consideraţie pentru cinstea şi reputaţia nepotului meu! Fată egoistă şi lipsită de simţire! Nu ţii seama că înrudirea cu dumneata trebuie să-l dezonoreze în ochii tuturor?

— Lady Catherine, nu mai am nimic de spus. Îmi cunoaşteţi sentimentele.

— Eşti hotărâtă deci să-l iei?

— N-am spus deloc aşa ceva. Sunt hotărâtă numai să acţionez aşa cum, după părerea mea, voi putea fi fericită, fără a ţine seama de dumneavoastră sau de oricare altă persoană atât de total străină de mine.

— Prea bine. Refuzi deci să mă îndatorezi. Refuzi să asculţi de imperativele datoriei, onoarei şi recunoştinţei. Eşti hotărâtă să-l dezonorezi în ochii tuturor prietenilor săi şi să faci din, el obiectul de dispreţ al lumii.

— Nici datoria, nici onoarea, nici recunoştinţa, replică Elizabeth, nu au nimic a-mi impune în cazul de faţă. Nici un principiu de acest fel nu ar fi violat prin căsătoria mea cu domnul Darcy. Iar în privinţa resentimentelor familiei sale, sau a indignării lumii întregi: dacă familia ar fi nemulţumită de însurătoarea lui cu mine, acest lucru nu mi-ar produce nici un moment de supărare; şi lumea, în general, va avea prea multă minte ca să participe la acest dispreţ.

— Va să zică aşa gândeşti dumneata! Asta este hotărârea, dumitale definitivă! Foarte bine. Voi şti acum ce trebuie să fac. Să nu-ţi închipui, domnişoară Bennet, că îţi vei satisface vreodată ambiţia. Am venit să te încerc. Am sperat să te găsesc rezonabilă; dar, fii sigură, îmi voi urmări scopul.

În felul acesta vorbi Lady Catherine până ce ajunseră lângă portiţa cupeului, unde, întorcându-se grabnic pe loc, adăugă:

— Nu-mi iau rămas bun de la dumneata, domnişoară Bennet. Nu îi trimit complimente mamei dumitale. Nu meriţi astfel de atenţie. Sunt cât se poate de nemulţumită.

Elizabeth nu răspunse nimic; şi, fără să încerce S-O convingă pe senioria sa să poftească în casă, intră numai ea, liniştită. În timp ce urca scările, auzi cupeul depărtându-se. Mama ei o aştepta la uşa budoarului, nerăbdătoare s-o întrebe de ce Lady Catherine nu voise să vină iarăşi înăuntru şi să se odihnească.

— N-a dorit asta, răspunse fiica sa, a dorit să plece.

— E o femeie foarte fină. Şi faptul că ne-a făcut o vizită este fantastic de politicos, deoarece a venit, cred, ca să ne spună că familia Collins este bine. Se duce undeva, probabil, şi-aşa, trecând prin Meryton, s-a gândit să profite şi să vină să te vadă. Presupun că nu a avut ceva anume să-ţi spună, Lizzy.

Aici, Elizabeth fu silită să recurgă la o mică minciună; căci îi era cu neputinţă să mărturisească ce discutase cu Lady Catherine.