Capitolul LVII.

Această vizită extraordinară o zvârli pe Elizabeth într-o mare tulburare care nu putu fi uşor învinsă şi, ore în şir, nu fu în stare să se gândească la altceva. Se părea că Lady Catherine îşi dăduse într-adevăr osteneala de a veni de la Rosings cu scopul unic de a rupe presupusa ei logodnă cu domnul Darcy. Planul fusese, cu siguranţă, rezonabil; dar Elizabeth nu-şi putu închipui de unde pornise acest zvon, până ce nu-şi aminti că Darcy era prietenul intim al lui Bingley şi ea, sora Janei, ceea ce fusese de ajuns pentru a sugera această idee, atunci când aşteptarea unei căsătorii îi făcea pe toţi nerăbdători s-o vadă şi pe a doua. Ea însăşi nu uitase că prin căsătoria surorii sale ei urmau să fie mai des împreună. Şi vecinii de la Lucas Lodge deci (căci prin comunicările lor cu familia Collins, conchise ea, zvonul ajunsese la urechile Lady-ei Catherine) nu făcuseră decât să prezinte drept lucru aproape cert şi imediat ceea ce dânsa nădăjduia să fie cu putinţă cândva, în viitor.

Cumpănind însă cuvintele Lady-ei Catherine, Elizabeth nu se putu împiedica să nu se simtă neliniştită în privinţa consecinţelor probabile, dacă senioria se persevera în intervenţia ei. Din cele ce spusese în legătură cu hotărârea de a-i împiedica să se căsătorească, Elizabeth deduse că dânsa intenţiona, desigur, să se adreseze nepotului; şi cam cum ar lua el o asemenea expunere a relelor legate de o căsătorie cu dânsa. Elizabeth nu îndrăznea să prevadă. Nu ştia exact cât ţinea la mătuşa lui şi nici cât de mult se lăsa influenţat de raţionamentele ei, dar era firesc să presupună că avea o părere mai înaltă despre senioria sa decât putea avea ea; şi era sigur că, înşirându-i dezavantajele legate de o căsătorie cu cineva ale cărei rude apropiate erau atât de nepotrivite cu propriile lui rude, mătuşa îi va atinge coarda cea mai simţitoare. Dată fiind ideea lui despre demnitate, va simţi probabil că argumentele, care Elizabeth-ei i se păruseră slabe şi ridicole, conţineau mult bun-simţ şi o judecată sănătoasă.

Dacă înainte el avusese şovăieli în privinţa a ceea ce trebuie să facă, şi probabil că avusese deseori, sfatul şi rugămintea unei rude atât de apropiate puteau să-i spulbere orice îndoială şi să-l hotărască, pe loc, să fie fericit atât cât îl putea face o demnitate fără pată. În acest caz, nu se va mai întoarce. S-ar putea ca Lady Catherine să-l vadă în trecerea ei prin oraş; iar promisiunea făcută lui Bingley de a reveni la Netherfield să nu mai fie respectată.

„Prin urmare, dacă prietenul lui va primi peste câteva zile un cuvânt de scuză pentru că nu-şi poate ţine promisiunea, îşi spuse Elizabeth, voi şti ce trebuie să înţeleg. Voi renunţa atunci la orice nădejde, la orice dorinţă de statornicie din partea lui. Dacă se mulţumeşte numai să mă regrete, când ar fi putut obţine iubirea şi mâna mea, voi înceta repede de tot să-l regret”.

Mare a fost surpriza celorlalţi din familie când au auzit cine îi vizitase; dar au trebuit să se mulţumească cu acelaşi fel de presupuneri care liniştiseră şi curiozitatea doamnei Bennet, iar Elizabeth fu scutită de multă sâcâială pe această temă.

A doua zi de dimineaţă, pe când cobora, o întâmpină tatăl ei care ieşise din bibliotecă ţinând o scrisoare în mână.

— Lizzy, spuse el, voiam să te caut. Vino în cameră.

Ea îl urmă acolo; şi curiozitatea de a afla ce avea dânsul să-i spună era mărită de presupunerea că trebuia să fie ceva în legătură cu scrisoarea aceea.

Îi fulgeră prin minte gândul că putea fi de la Lady Catherine şi reflectă, plină de nelinişte, la toate explicaţiile pe care trebuia să le dea.

Îl urmă pe tatăl ei până lângă cămin, unde se aşezară. Atunci el spuse:

— Azi-dimineaţă am primit o scrisoare care m-a uimit peste măsură. Cum te priveşte mai ales pe tine, ar trebui să-i cunoşti cuprinsul. N-am ştiut că am două fete gata să se mărite. Dă-mi voie să te felicit pentru o cucerire foarte importantă.

Sângele năvăli în obrajii Elizabethei, fiind pe dată convinsă că era o scrisoare de la nepot şi nu de la mătuşă; şi nu ştia dacă să fie foarte mulţumită pentru faptul că el se explica, sau jignită că scrisoarea nu îi fusese adresată mai curând ei, direct, când domnul Bennet urmă:

— Pari a şti despre ce e vorba. Tinerele fete au o mare perspicacitate în chestiuni de acest fel; cred însă că pot desfide chiar şi subtilitatea ta; n-ai să fii în stare să descoperi numele adoratului tău. Scrisoarea este de la domnul Collins.

— De la domnul Collins? Şi ce poate avea el de spus?

— Ceva foarte potrivit, desigur. Începe cu felicitările pentru apropiata cununie a fiicei mele celei mai mari, de care a fost, se pare, informat de unul dintre blânzii şi bârfitorii Lucas. N-am să mă joc cu nerăbdarea ta, citindu-ţi ce spune, în acest punct. Ceea ce te priveşte sună precum urmează:

După ce v-am prezentat sincere felicitări din partea doamnei Collins şi a mea însumi, pentru acest fericit eveniment, daţi-mi voie să adaug o mică lămurire pe tema altui eveniment de care am fost încunoştinţaţi, din aceeaşi sursă. Fiica dumneavoastră Elizabeth, se presupune, nu va mai purta multă vreme numele de Bennet, după ce sora sa mai mare va fi renunţat la el; şi partenerul ales de destin pentru dânsa poate fi privit, pe bună dreptate, ca una dintre cele mai ilustre personalităţi din ţara aceasta.

— Poţi, Lizzy, să ghiceşti, la cine face aluzie?

Acest tânăr domn este dăruit, într-un mod special, cu tot ceea ce o inimă de muritor poate să dorească mai mult – splendide proprietăţi, neamuri de viţă nobilă şi-o mare influenţă. Totuşi, în ciuda tuturor acestor tentaţii, daţi-mi voie să vă atrag atenţia, atât dumneavoastră cât şi verişoarei Elizabeth, asupra relelor la care vă puteţi expune printr-o acceptare pripită a cererii acestui domn, cerere de care aţi fi desigur ispitiţi să profitaţi imediat,

— Ai idee, Lizzy, cine e acest domn? Dar iese şi asta acum.

Motivul pentru care vă pun în gardă este precum urmează: avem raţiuni să credem că mătuşa sa, Lady Catherine de Bourgh, nu priveşte această căsătorie cu ochi buni.

— Domnul Darcy, vezi, el este omul! Hai, Lizzy, cred că eşti într-adevăr surprinsă. Ar fi putut să pescuiască el, sau Lucaşii, în cercul cunoştinţelor noastre, vreun bărbat al cărui nume să facă în mod mai desăvârşit dovada minciunii pe care o difuzează? Domnul Darcy, care nu se uită niciodată la vreo femeie, decât pentru a-i găsi un cusur şi care, probabil, nu s-a uitat în viaţa lui la tine! E splendid!

Elizabeth încercă să facă haz împreună cu tatăl ei, dar nu fu în stare să schiţeze decât un surâs foarte silnic. Niciodată umorul lui nu-şi alesese o ţintă mai puţin plăcută pentru ea.

— Nu te amuză?

— Oh, da. Citeşte, te rog, mai departe.

După ce, seara trecută, am pomenit senioriei sale de probabilitatea acestei căsătorii, dânsa, îndată, cu obişnuita sa condescendenţă, a spus ceea ce simţea cu această ocazie; şi atunci s-a văzut limpede că, având unele obiecţii împotriva familiei verişoarei mele, nu-şi va da niciodată consimţământul la ceea ce domnia sa numeşte o căsătorie atât de dezonorantă. Am considerat că este de datoria mea s-o încunoştinţez pe verişoara mea, în cea mai mare grabă, despre acest lucru, pentru ca dânsa şi nobilul său admirator să ştie cum stau şi să nu se pripească în nici un caz cu o căsătorie care nu a primit încuviinţarea necesară.

— Domnul Collins mai adaugă:

Mă bucur sincer că trista întâmplare cu verişoara mea Lydia a fost atât de bine muşamalizată şi sunt mâhnit numai că faptul de a fi trăit împreună, înainte de căsătorie, este atât de general cunoscut. Nu trebuie totuşi să trec peste îndatoririle legate de poziţia mea, sau să mă abţin de a-mi mărturisi uimirea, aflând că aţi primit tânăra pereche în casa dumneavoastră, imediat după ce s-au căsătorit. A fost o încurajare la viciu; şi dacă eu aş fi vicar la Longbourn, m-aş fi opus cu toată străşnicia la aşa ceva, în calitate de creştin trebuia desigur să-i iertaţi, dar nu să permiteţi să apară vreodată în faţa dumneavoastră sau să se pomenească numele lor în auzul dumneavoastră.

— Asta este ideea lui despre iertarea creştinească! Restul scrisorii este numai în legătură cu situaţia scumpei lui Charlotte şi cu speranţele pe care le are în legături cu dobândirea unei tinere ramuri de măslin. Dar, Lizzy, arăţi de parcă nu te-ai fi amuzat. Nu ai de gând să faci pe domnişoara, sper, şi să pretinzi că eşti jignită de un zvon fără noimă. Pentru ce altceva trăim decât să petrecem pe socoteala vecinilor şi să râdem de ei, la rândul nostru?

— Oh, exclamă Elizabeth. Sunt grozav de amuzată. Dar este atât de ciudat!

— Da, asta face totul atât de amuzant. Dacă ar fi ales pe oricine altul, n-ar fi fost nimic; dar perfecta lui indiferenţă şi antipatia ta acută face totul atât de încântător de absurd! Oricâtă oroare am de scris, n-aş renunţa la corespondenţa mea cu domnul Collins, pentru nimic în lume. Nu, când citesc o scrisoare de-a lui nu mă pot stăpâni să nu-l prefer chiar şi lui Wickham, cu toată preţuirea ce-o am pentru insolenţa şi ipocrizia ginerelui meu. Şi te rog, Lizzy, ce-a spus Lady Catherine despre acest zvon? A venit ea să-şi refuze consimţământul?

La această întrebare, fiica sa răspunse doar râzând; şi cum întrebarea fusese pusă fără cea mai mică suspiciune, ea nu se simţi mâhnită când dânsul o repetă. Elizabeth nu fusese niciodată mai încurcată decât acum, când încerca să-şi disimuleze sentimentele. Trebuia să râdă, când îi venea mai mult să plângă. Tatăl ei o îndurerase, în modul cel mai crud, cu cele ce spusese despre indiferenţa domnului Darcy; şi nu putu decât să se mire de această lipsă de pătrundere din partea lui, sau să se teamă că, poate, în loc ca dânsul să fi observat prea puţin, să nu-şi fi închipuit ea prea mult.