Capitolul VI.

Doamnele din Longbourn s-au prezentat curând la cele din Netherfield. Vizita a fost întoarsă după toate regulile. Bunele maniere ale domnişoarei Bennet înfloreau, încurajate de bunăvoinţa doamnei Hurst şi a domnişoarei Bingley; şi, deşi pe mamă au găsit-o de netolerat şi pe fetele mai mici nevrednice să le adreseze o vorbă, şi-au exprimat totuşi dorinţa, faţă de cele două mai mari, de a le cunoaşte mai bine. Jane a primit această atenţie cu cea mai mare plăcere; dar Elizabeth vedea totuşi cât de arogant se poartă cu ele, făcând cu greu excepţie pentru sora ei – şi nu le putea simpatiza; totuşi, amabilitatea lor faţă de Jane, atât cât era, avea valoare datorându-se, după toate probabilităţile, admiraţiei fratelui lor pentru Jane. Era foarte limpede – ori de câte ori se întâlneau – că domnul Bingley o plăcea cu adevărat; dar Elizabethei îi era tot atât de limpede că Jane ceda pornirii pe care o simţise pentru el din prima clipă şi că era pe cale să se îndrăgostească de-a binelea; îşi spunea de asemenea cu plăcere că era imposibil ca lumea să afle ceva, deoarece Jane unea o mare putere de simţire cu stăpânirea de sine şi cu o fire ponderată, care o puteau pune la adăpost de bănuielile inoportunilor. Ea îi împărtăşi toate astea prietenei sale, domnişoara Lucas.

— Este, poate, agreabil, replică Charlotte, să fii în stare, în asemenea caz, să te poţi stăpâni în faţa lumii; dar este uneori o greşeală să fii atât de reţinută. Dacă o femeie îşi ascunde sentimentele cu aceeaşi iscusinţă şi faţă de obiectul afecţiunii sale, poate pierde prilejul de a-l captiva; şi atunci, n-ar fi decât o slabă consolare să crezi că lumea nu ştie nimic. Aproape în fiecare ataşament există atât de multă gratitudine sau vanitate, că nu e bine să le laşi în voia lor. Suntem toţi în stare să facem începutul singuri – o uşoară preferinţă este destul de firească; dar prea puţini dintre noi sunt în stare să se îndrăgostească cu adevărat, fără încurajare. În nouă cazuri din zece e mai bine ca o femeie să arate mai multă afecţiune decât simte. Neîndoielnic, Bingley o place pe sora ta; dar s-ar putea ca niciodată să nu facă mai mult decât s-o placă dacă ea nu-l ajută puţin.

— Dar ea îl ajută, atât cât îi permite firea. Dacă eu îmi pot da seama de interesul ei pentru el, Bingley ar trebui să fie un nerod să nu-l observe.

— Nu uita, Eliza, că el nu cunoaşte firea Janei aşa cum o cunoşti tu.

— Dar dacă o femeie are o înclinaţie pentru un bărbat şi nu încearcă să i-o ascundă, el trebuie să-şi dea seama de acest lucru.

— Poate că trebuie, dacă o vede îndeajuns… deşi Bingley şi Jane se întâlnesc destul de des, nu sunt niciodată mult timp împreună; – şi cum se văd întotdeauna într-o societate numeroasă, este imposibil să folosească fiecare clipă pentru a sta împreună de vorbă. De aceea ar trebui ca Jane să profite cât mai mult de fiecare moment în care-i poate capta atenţia. Când va fi sigură de el, va avea timp destul să se îndrăgostească şi ea cât o vrea.

— Planul tău e bun, îi răspunse Elizabeth, câtă vreme nu ai în vedere altceva decât dorinţa de a te mărita bine; şi dacă m-aş hotărî să-mi găsesc un bărbat bogat sau, pur şi simplu un bărbat, oricare, cred că aş adopta planul tău. Dar nu acestea sunt simţămintele Janei; ea nu are un scop anume. Deocamdată nu poate fi încă sigură de seriozitatea pornirii ei, sau dacă aceasta este un lucru înţelept. Îl cunoaşte doar de două săptămâni. A dansat cu el la Meryton patru dansuri; l-a văzut într-o dimineaţă – acasă la el – şi de atunci a cinat în compania lui de patru ori. Nu este deloc suficient pentru a-i cunoaşte firea.

— Nu, aşa cum prezinţi tu lucrurile. Din faptul că au cinat împreună, ar fi putut afla numai dacă el are poftă de mâncare sau nu; dar trebuie să-ţi aminteşti că au petrecut, de asemenea, patru seri împreună – şi patru seri pot însemna foarte mult.

— Da, aceste patru seri le-au dat posibilitatea să constate că amândurora le place Douăzeci şi unu mai mult decât Comerţ, însă în privinţa vreunei alte însuşiri caracteristice, nu-mi închipui să-şi fi putut dezvălui mare lucru.

— Ei bine, spuse Charlotte, îi doresc Janei, din toată inima, noroc. Dacă ar fi să se mărite cu el mâine, cred că ar avea tot atâtea şanse de fericire câte ar avea dacă i-ar studia firea timp de douăsprezece luni. Fericirea în căsnicie este numai o chestiune de noroc. Faptul că în momentul căsătoriei partenerii îşi cunosc foarte bine firea, sau faptul că au firi foarte asemănătoare nu le măreşte câtuşi de puţin şansele de fericire. După căsătorie, deosebirile dintre ei se vor accentua de ajuns pentru ca să-şi aibă partea lor de suferinţă; şi e mai bine să cunoşti cât mai puţin posibil defectele omului cu care-ţi vei petrece viaţa.

— Mă faci să râd, Charlotte; dar asta nu e o judecată sănătoasă. Ştii bine că nu e un lucru sănătos şi că tu însăţi nu ai proceda astfel.

Fiind foarte prinsă să observe atenţiile domnului Bingley faţă de sora sa, Elizabeth era departe de a bănui că şi ea devenise un obiect demn de un oarecare interes în ochii prietenului acestuia. La început, domnul Darcy admisese, cu greutate, că era drăguţă; la bal o privise cu indiferenţă; şi când se întâlniseră din nou, o privise numai pentru a-i aduce critici. Dar nici nu apucase bine să se lămurească şi să-şi lămurească prietenii că Elizabeth n-avea o singură trăsătură ca lumea pe chipul ei, că a şi început să găsească acelaşi chip neobişnuit de inteligent, datorită expresiei frumoase din ochii ei întunecaţi. Acestei descoperiri i-au urmat altele tot atât de vexante pentru el. Deşi, cu un ochi critic, descoperise în înfăţişarea ei mai mult decât o singură abatere de la perfecta simetrie, a fost obligat să constate că avea o siluetă zveltă şi plăcută; şi, deşi afirma că manierele ei nu erau cele obişnuite în lumea bună, fusese captivat de încântătoarea lor naturaleţe.

Elizabeth era total inconştientă de acest lucru; pentru ea, Darcy era omul care nu se făcea plăcut nicăieri şi care n-o socotise destul de frumoasă pentru a o invita la dans. Darcy începu să dorească s-o cunoască mai bine şi înainte de a sta el însuşi de vorbă cu ea, ca un prim pas, începu să asculte discuţiile ei cu alţii. Faptul acesta atrase atenţia Elizabethei. Asta s-a petrecut la reşedinţa lui Sir William Lucas, unde se organizase o mare reuniune.

— Ce-o fi vrând domnul Darcy, o întrebă Elizabeth pe Charlotte, că stă şi ascultă conversaţia mea cu colonelul Forster?

— Aceasta este o întrebare la care nu-ţi poate răspunde decât domnul Darcy.

— Dacă va mai continua astfel, îl voi face desigur să priceapă că ştiu ce urmăreşte. Are o privire foarte ironică şi, dacă nu încep prin a fi eu însămi impertinentă, în curând mă voi teme de el.

Puţin mai târziu, în timp ce dânsul se apropia de ele, fără să aibă însă aerul că doreşte să participe la conversaţie, domnişoara Lucas spuse prietenei sale:

— Te desfid să deschizi un asemenea subiect faţă de domnul Darcy.

Aceasta fu o provocare pentru Elizabeth, care se întoarse către el şi-i spuse:

— Nu credeţi, domnule Darcy că m-am exprimat remarcabil de bine adineauri, când l-am tot sâcâit pe colonelul Forster să ne dea un bal la Meryton?

— Cu o mare hotărâre! Dar acesta este un subiect care întotdeauna face pe o doamnă să fie hotărâtă!

— Sunteţi pornit împotriva noastră.

— În curând va fi rândul ei să fie sâcâită, interveni domnişoara Lucas. Mă duc să deschid pianul, Eliza; ştii ce urmează.

— Ca prietenă, eşti o făptură tare ciudată, dorind mereu să mă produc în faţa oricui şi a tuturor. Dacă vanitatea mea ar avea veleităţi muzicale, ai fi de nepreţuit; dar, aşa cum stau lucrurile, aş dori să nu mă produc în faţa acelora care sunt obişnuiţi să se delecteze cu cei mai buni artişti. Totuşi, la insistenţele domnişoarei Lucas, adăugă; foarte bine, dacă trebuie să fie aşa, aşa să fie; şi cu o căutătură gravă spre domnul Darcy: e un vechi şi minunat proverb pe care-l cunosc, desigur, toţi cei de faţă: „Ţine-ţi răsuflarea ca să ai cu ce-ţi răci fiertura”. Eu o ţin pe a mea ca să-mi înalţ cântecul.

Interpretarea ei fu plăcută, dar prin nimic excepţională. După vreo două cântece şi înainte de a fi putut răspunde rugăminţilor unora de a mai cânta fu înlocuită la pian cu nerăbdare de sora ei Mary care, fiind singura urâţică dintre fetele Bennet, se străduia din greu să-şi desăvârşească educaţia şi cunoştinţele şi era mereu dornică să şi le etaleze.

Mary nu avea nici talent, nici gust; şi deşi ambiţia o făcuse silitoare, îi dăduse în acelaşi timp un aer pedant şi încrezut, care ar fi dăunat chiar şi cuiva ajuns la un grad de perfecţiune mai mare decât cel atins de ea. Elizabeth, simplă şi naturală, fusese ascultată cu mult mai multă plăcere, deşi nu cântase nici pe jumătate atât de bine; pe când Mary, la sfârşitul unui lung concerto, fu bucuroasă să vâneze preţuire şi mulţumiri, cântând melodii scoţiene şi irlandeze, la cererea surorilor sale mai mici care, împreună cu tinerii Lucas şi doi, trei ofiţeri, se porniseră nerăbdătoare să danseze într-un capăt al salonului.

Domnul Darcy şedea în preajma lor. Într-o tăcută indignare faţă de modul acesta de a petrece seara, fără nici un fel de conversaţie; era prea cufundat în propriile sale gânduri şi nici nu băgă de seamă că alături de el se afla Sir William Lucas, până ce acesta nu-i vorbi.

— Ce petrecere încântătoare pentru tineret, domnule Darcy! Până la urmă, nimic nu se compară cu dansul. Îl socotesc ca pe una dintre primele manifestări de rafinament ale societăţilor omeneşti civilizate.

— Aveţi dreptate, Sir, şi mai prezintă în plus avantajul de a fi foarte „la modă” în societăţile mai puţin civilizate ale lumii – fiecare sălbatic ştie să danseze!

Sir William zâmbi doar.

— Prietenul dumneavoastră dansează splendid, continuă el după o pauză, când îl văzu pe Bingley intrând în dans, şi nu mă îndoiesc că sunteţi şi dumneavoastră, domnule Darcy, un adept al acestei arte.

— Cred că m-aţi văzut dansând la Meryton, Sir.

— Da, într-adevăr, şi nu mică mi-a fost plăcerea privindu-vă. Dansaţi adesea la St. James?

— Niciodată, Sir.

— Nu credeţi că ar fi un omagiu ce se cuvine acelei case?

— Este un omagiu pe care nu-l aduc niciodată vreunei case când pot evita s-o fac.

— Aveţi o reşedinţă la Londra, înţeleg.

Domnul Darcy se înclină.

— Am avut cândva de gând să mă instalez şi eu acolo, pentru că îmi place o societate aleasă, dar nu am fost destul de sigur că aerul Londrei îi va prii Lady-ei Lucas.

Se opri aşteptând un răspuns, dar interlocutorul lui nu era dispus să i-l dea şi, cum în clipa aceea Elizabeth se îndrepta către ei, îi trecu prin minte să facă un mare act de galanterie şi îi strigă:

— Scumpă domnişoară Eliza, de ce nu dansaţi? Domnule Darcy, vă rog să-mi îngăduiţi să vă prezint, în persoana acestei tinere domnişoare, o încântătoare parteneră. Nu puteţi refuza să dansaţi, sunt sigur, când aveţi în faţă atâta frumuseţe! Şi, luând mâna fetei, ar fi pus-o într-a lui Darcy care, deşi surprins peste măsură, ar fi dorit să i-o ia, când Elizabeth şi-o retrase brusc şi-i spuse lui Sir William cu oarecare nervozitate:

— Credeţi-mă, Sir, nu am nici cea mai mică intenţie să dansez. Vă implor să nu presupuneţi că am venit spre dumneavoastră ca să solicit un partener.

Cu multă cuviinţă, domnul Darcy ceru favoarea unui dans, dar a fost zadarnic. Elizabeth era hotărâtă; şi zadarnice au fost şi toate încercările lui Sir William de a o îndupleca.

— Sunteţi desăvârşită la dans, domnişoară Eliza, şi este o cruzime să mă lipsiţi de fericirea de a vă admira şi, deşi domnului Darcy îi displace, în general, acest amuzament, sunt convins că nu are nimic împotrivă să ne îndatoreze timp de o jumătate de oră.

— Domnul Darcy este numai amabilitate, spuse Elizabeth surâzând.

— Este, într-adevăr; şi dacă ţinem seama de obiectul tentaţiei, dragă domnişoară Eliza, nu ne putem mira de complezenţa sa, căci cine ar putea obiecta ceva unei asemenea partenere?

Elizabeth se îndepărtă cu o privire ştrengărească. Refuzul ei nu-l supără pe domnul Darcy, care se gândea tocmai la ea cu oarecare bunăvoinţă, când fu acostat de domnişoara Bingley.

— Pot să vă spun de ce aţi căzut pe gânduri.

— Cred că nu puteţi.

— Vă gândiţi cât de insuportabil ar fi să petreceţi multe seri în acest fel, într-o astfel de societate; şi, într-adevăr, sunt cu totul de părerea dumneavoastră. Nu m-am plictisit niciodată atât! Şi toţi aceşti oameni insipizi şi totuşi zgomotoşi, mărunţi şi totuşi plini de ei! Ce n-aş da să aud sarcasmele dumneavoastră la adresa lor.

— Presupunerea dumneavoastră este total greşită, vă asigur. Gândul meu luneca pe un făgaş mult mai plăcut. Meditam la marea plăcere pe care ţi-o pot da doi ochi frumoşi pe chipul unei femei drăguţe.

Domnişoara Bingley îşi aţinti îndată privirile pe faţa lui şi îi ceru să-i spună ce doamnă reuşise să-i inspire asemenea reflecţii. Domnul Darcy îi răspunse cu multă îndrăzneală:

— Domnişoara Elizabeth Bennet.

— Domnişoara Elizabeth Bennet, repetă domnişoara Bingley. Sunt uluită! De când se bucură de această favoare? Şi, mă rog, când să vă prezint urările mele de fericire?

— Chiar aceasta este întrebarea pe care mă aşteptam s-o puneţi. Imaginaţia unei doamne este foarte aprinsă; sare de la admiraţie la dragoste şi de la dragoste la căsătorie, într-o clipă. Ştiam că veţi fi gata să-mi prezentaţi urările dumneavoastră.

— Oh! nu! Dacă luaţi lucrurile atât de serios, voi considera chestiunea perfect rezolvată. Veţi avea, într-adevăr, o soacră fermecătoare şi va fi desigur mereu prezentă la Pemberley împreună cu dumneavoastră.

Darcy o ascultase cu o totală indiferenţă în timp ce dânsa se amuză în acest fel pe tema ce-şi alesese; şi deoarece calmul lui o convinsese că nu era nici un pericol, spiritele domnişoarei Bingley se revărsară în continuare.