Capitolul VII.

Averea domnului Bennet se compunea, aproape în întregime, dintr-o moşie cu un venit de două mii de lire anual care, însă, din nenorocire pentru fiicele lui, fusese lăsată prin testament – în lipsă de moştenitori direcţi de parte bărbătească – unei rude îndepărtate; iar averea doamnei Bennet, avere frumuşică pentru situaţia ei, putea cu greu compensa veniturile insuficiente ale soţului. Tatăl ei fusese avocat la Meryton şi îi lăsase moştenire patru mii de lire.

Doamna Bennet avea o soră măritată cu un oarecare domn Philips, care fusese secretarul tatălui ei şi îi succedase în afaceri, şi un frate stabilit la Londra; într-o ramură comercială respectabilă.

Satul Longbourn era situat la numai o milă de Meryton; distanţă foarte potrivită pentru tinerele domnişoare care erau atrase într-acolo de trei, patru ori pe săptămână, pentru a-şi îndeplini îndatoririle faţă de mătuşa lor şi, faţă de o modistă – chiar peste drum. Cele două fete mai mici, Catherine şi Lydia, erau deosebit de asidue în aceste atenţii; aveau şi mai puţină minte decât surorile lor şi, când nu găseau nimic mai bun de făcut, o plimbare până la Meryton era lucrul cel mai potrivit ca să le umple orele de dimineaţă şi să le dea material de conversaţii pentru seară; şi oricât de sărac în ştiri era, în general, ţinutul, ele tot izbuteau să stoarcă ceva de la mătuşa lor. În prezent, erau într-adevăr doldora şi de veşti şi de bucurii, căci tocmai venise în apropiere un regiment de miliţie care urma să rămână acolo toată iarna, iar cartierul general era în Meryton.

Acum, vizitele la doamna Philips furnizau fetelor ştiri grozav de interesante. În fiecare zi cunoştinţele lor cu privire la numele şi relaţiile ofiţerilor sporeau. Adresele lor n-au rămas mult timp un secret pentru ele şi, în curând, au început să-i cunoască personal. Domnul Philips era în vizită cu ei, ceea ce deschidea, pentru nepoatele sale, o sursă de fericire necunoscută mai înainte. Nu mai vorbeau decât despre ofiţeri; averea domnului Bingley, care dădea fiori doamnei Bennet, nu avea nici un preţ în ochii lor, în comparaţie cu uniforma unui stegar.

După ce le ascultă o dimineaţă întreagă efuziunile pe această temă, domnul Bennet remarcă cu răceală:

— După cât pot să-mi dau seama din felul vostru de a vorbi, cred că sunteţi două dintre cele mai neroade fete de pe aici. O cam bănuiam eu, dar acum m-am convins.

Catherine se tulbură şi nu mai spuse nimic, dar Lydia, cu o perfectă indiferenţă, continuă să-şi exprime admiraţia pentru căpitanul Carter şi speranţa de a-l întâlni în cursul zilei, deoarece în dimineaţa următoare acesta pleca la Londra.

— Tare mă mir, dragul meu, zise doamna Bennet, că eşti atât de repede dispus să-ţi crezi copiii nerozi. Dacă aş vrea să gândesc rău de copiii cuiva, n-aş alege totuşi pentru asta propriii mei copii.

— Dacă ai mei sunt nişte nerozi, sper să rămân mereu conştient de asta.

— Da, dar se întâmplă că ai noştri sunt toţi foarte deştepţi.

— Acesta este singurul punct – îndrăznesc s-o cred – în care nu suntem de aceeaşi părere. Am sperat întotdeauna că părerile noastre vor coincide până în cele mai mici amănunte, dar în chestiunea asta sunt silit să fiu în dezacord cu dumneata, căci le socotesc pe cele două mezine ale noastre cum nu se poate mai zănatece.

— Dragă domnule Bennet, nu trebuie să te aştepţi să aibă mintea tatălui sau mamei lor. Când vor atinge vârsta noastră, sunt sigură că nu se vor mai gândi la ofiţeri, cum nici noi nu ne gândim. Mi-amintesc de vremurile când şi mie îmi plăcea grozav o tunică stacojie – şi, într-adevăr, în fundul inimii îmi place şi acum; şi dacă un tânăr colonel isteţ, cu cinci, şase mii pe an, mi-ar cere pe una dintre fete, n-am să-i spun ba! Iar deunăzi, la Sir William, colonelul Forster mi s-a părut tare chipeş în uniforma lui.

— Mamă, strigă Lydia, mătuşa mi-a spus că domnul colonel Forster şi domnul căpitan Carter nu se mai duc la domnişoara Watson atât de des ca la început, când au venit aici; îi vede acum mereu la bazar la Clarke.

Doamna Bennet nu-i mai putu răspunde fiindcă tocmai atunci intrase valetul cu un bilet pentru domnişoara Bennet; fusese trimis de la Netherfield şi aducătorul aştepta răspuns. Cu ochii scânteind de plăcere, doamna Bennet repezi întrebare după întrebare, în timp ce Jane citea:

— Vai, Jane, de la cine e? Despre ce e vorba? Ce zice el? Vai, Jane, grăbeşte-te şi spune-ne, grăbeşte-te, inimioara mea.

— Este de la domnişoara Bingley, răspunse Jane; apoi îl citi cu glas tare.

„Draga mea prietenă, Dacă nu ai atâta milă încât să vii astăzi să iei masa cu mine şi cu Luiza, riscăm să ne duşmănim pe tot restul vieţilor noastre, căci un tête-à-tête de o zi întreagă, între două femei, nu poate să se sfârşească fără o ceartă. Vino cât poţi mai repede după primirea biletului. Fratele meu şi ceilalţi domni vor lua masa în oraş cu domnii ofiţeri.

Cu toată dragostea, Caroline Bingley”

— Cu ofiţerii! exclamă Lydia; cum de nu mi-a spus mătuşa nimic despre una ca asta?

— Ia masa în oraş, interveni doamna Bennet. Mare ghinion!

— Pot să iau trăsura? întrebă Jane.

— Nu, draga mea, e mai bine să te duci călare, pentru că vremea e a ploaie şi atunci o să trebuiască să rămâi acolo toată noaptea.

— Bun plan! exclamă Elizabeth, dacă ai fi sigură că nu se vor oferi s-o trimită înapoi cu trăsura lor.

— Oh! Domnii vor lua cupeul domnului Bingley ca să se ducă la Meryton şi familia Hurst nu are cai pentru ai lor.

— Mi-ar place mult mai mult să merg cu trăsura.

— Dar, draga mea, tata nu se poate lipsi de cai, sunt sigură. E nevoie de ei la câmp; nu este aşa, domnule Bennet?

— E nevoie de ei la câmp mult mai des decât îi pot avea.

— Dar dacă îi ai pentru astăzi, interveni Elizabeth, scopul mamei este atins.

Până la urmă, îl făcu pe tatăl ei să recunoască într-adevăr că nu se putea lipsi de cai; Jane fu astfel silită să plece călare, iar mama sa o conduse până la uşă cu multe şi vesele preziceri de vreme proastă. Speranţele sale se împliniră; nici nu plecase Jane bine, că se şi porni ploaia.

Surorile se temeau pentru ea, dar mama lor era încântată. Ploaia continuă fără încetare toată seara. Fără îndoială, Jane nu se putea întoarce.

— Ce idee grozavă am avut! se lăuda mereu doamna Bennet, ca şi când meritul de a fi dezlănţuit ploaia era cu totul al ei.

Până a doua zi de dimineaţă, ea n-a fost totuşi conştientă de întreaga valoare a maşinaţiilor sale.

Nici nu terminaseră bine micul dejun, când un servitor de la Netherfield se prezentă cu un bileţel pentru Elizabeth.

„Scumpa mea Lizzy, M-am simţit foarte rău astăzi de dimineaţă, ceea ce trebuie pus, cred, pe seama ploii de ieri care m-a udat până la piele. Dragele mele prietene nici nu vor să audă să mă întorc acasă până nu mă voi simţi bine. Ele insistă, de asemenea, să mă vadă domnul Jones, aşa că nu vă alarmaţi dacă veţi auzi că a fost chemat aici. În afară de durerea de cap şi o durere în gât, nu mai am nimic.”

— Ei bine, scumpa mea, spuse domnul Bennet, când Elizabeth sfârşi de citit biletul, dacă fiica dumitale se va îmbolnăvi grav, dacă se va întâmpla să moară, vom avea mângâierea de a şti că totul a fost din ordinul dumitale, în goană după domnul Bingley.

— Oh! nu mă tem deloc c-o să moară. Oamenii nu mor din cauza unui fleac de răceală. Va fi foarte bine îngrijită. Atâta vreme cât rămâne acolo, toate sunt cum nu se poate mai bine. M-aş duce s-o văd, dacă aş putea avea trăsura.

Elizabeth, fiind într-adevăr îngrijorată, se hotărî să plece la Jane, deşi trăsura nu era disponibilă; şi, cum nu călărea, singura soluţie era să se ducă pe jos. Ea le împărtăşi hotărârea luată.

— Cum poţi fi atât de nesăbuită încât să-ţi treacă măcar prin minte aşa ceva, pe noroiul ăsta! strigă doamna Bennet. E nepotrivit să te arăţi astfel acolo.

— E foarte potrivit să văd cum arată Jane – şi asta e tot ce doresc.

— Lizzy, îmi dai a înţelege, o întrebă tatăl ei, c-ar trebui să trimit după cai?

— Nu, deloc. Pot foarte bine să merg pe jos. Distanţa nu înseamnă nimic când ai un motiv serios; nu sunt decât trei mile. Voi fi înapoi pentru masă.

— Îţi admir bunăvoinţa, se amestecă Mary, dar orice impuls ar trebui să fie controlat de raţiune; şi, după părerea mea, strădania ar trebui să fie întotdeauna în proporţie cu ceea ce doreşti sa obţii.

— Te vom conduce până la Meryton, spuseră Catherine şi Lydia.

Elizabeth acceptă propunerea şi cele trei domnişoare porniră împreună.

— Dacă ne grăbim, adăugă Lydia pe drum, poate îl zărim pe căpitanul Carter, înainte să plece.

La Meryton se despărţiră; surorile mai mici se îndreptară înspre locuinţa soţiei unuia dintre ofiţeri, iar Elizabeth îşi continuă drumul singură, străbătând câmp după câmp, sărind cu nerăbdare peste pârleazuri şi smârcuri; în cele din urmă, ajunse în faţa casei, cu gleznele obosite, ciorapii murdari şi un chip strălucind de înfierbântarea mersului.

A fost condusă în sufrageria mică, unde erau toţi ai casei, în afară de Jane, şi unde apariţia Elizabethei stârni mare uimire. Pentru doamna Hurst şi domnişoara Bingley era de neconceput ca ea să fi făcut, la ora aceea, singură şi pe o vreme imposibilă, trei mile pe jos; Elizabeth era convinsă că o dispreţuiau din această cauză. Au primit-o totuşi cu multă politeţe, iar în purtarea fratelui lor era ceva mai mult decât simplă politeţe – era bunăvoinţă şi amabilitate. Domnul Darcy n-a spus mai nimic, iar domnul Hurst, absolut nimic. Cel dintâi se simţea împărţit între un simţământ de admiraţie pentru strălucirea pe care efortul o dăduse chipului ei şi unul de îndoială, întrebându-se dacă împrejurarea merita ca ea să vină de atât de departe, singură. Cel de-al doilea domn se gândea numai la micul său dejun.

Elizabeth întrebă despre sănătatea surorii ei, dar nu primi un răspuns prea mulţumitor. Domnişoara Bennet dormise prost; şi, cu toate că se sculase, avea febră mare şi nu se simţea destul de bine pentru a putea părăsi camera. Elizabeth fu bucuroasă să fie condusă imediat la ea. Jane, pe care numai frica de a nu provoca temeri sau îngrijorări o împiedicase să scrie ce dor îi era de sora ei, fu încântată s-o vadă. Nu a fost însă în stare să stea mult de vorbă; şi când domnişoara Bingley ieşi, lăsându-le singure, ea nu putu spune cine ştie ce; îşi exprimă numai recunoştinţa pentru deosebita gentileţe cu care fusese tratată. Elizabeth se ocupă în tăcere de bolnavă.

După micul dejun, veniră la ele surorile; Elizabeth începu şi ea să le îndrăgească, văzând câtă afecţiune şi solicitudine îi arătau Janei. Sosi apoi şi spiţerul care după ce examină bolnava, spuse – ceea ce era de la sine înţeles – că aceasta răcise foarte tare şi că trebuiau să încerce să învingă răul; o sfătui să se întoarcă din nou în pat şi promise să-i trimită doctorii. Jane urmă imediat sfatul, căci i se ridicase temperatura şi o durea capul îngrozitor. Elizabeth nu o mai părăsi nici măcar o singură clipă, şi nici celelalte doamne nu lipsiră mult de lângă ea; domnii ieşiseră şi ele nu aveau de fapt nimic altceva de făcut.

Când ceasul bătu ora trei, Elizabeth simţi că era timpul să plece şi pomeni – fără să fie prea încântată – de lucrul acesta. Domnişoara Bingley ii oferi trăsura şi Elizabeth aştepta ca aceasta să mai stăruie puţin înainte de a primi, când Jane manifestă o asemenea îngrijorare la gândul de a se despărţi de sora ei, încât domnişoara Bingley se văzu obligată să schimbe propunerea de a-i oferi trăsura în invitaţia de a rămâne, pentru moment, la Netherfield. Elizabeth acceptă plină de recunoştinţă şi un servitor fu apoi trimis la Longbourn pentru a înştiinţa familia că va rămâne acolo şi pentru a le aduce veşminte de schimb.