Capitolul XI.

După masă, când doamnele ieşiră din sufragerie, Elizabeth fugi la sora ei şi, după ce o înfofoli bine, o conduse în salon, unde fu întâmpinată de cele două prietene ale sale cu multe manifestări de bucurie; Elizabeth nu le mai văzuse niciodată atât de drăguţe ca în ceasul petrecut împreună, înainte de apariţia domnilor.

Aveau o imensă capacitate de a conversa şi erau în stare să descrie cu precizie o petrecere, să povestească cu mult umor o anecdotă şi să facă haz de cunoscuţi.

Când însă apărură domnii, Jane dispăru din centrul atenţiei lor; în aceeaşi clipă, ochii domnişoarei Bingley se întoarseră către Darcy şi, înainte ca acesta să fi făcut câţiva paşi, ea şi avu ceva să-i spună. Acesta se adresă direct domnişoarei Bennet, felicitând-o cu politeţe; domnul Hurst se înclină şi el uşor, spunând că era „foarte bucuros”; salutul lui Bingley fu însă plin de căldură şi entuziasm.

A fost vesel şi foarte atent cu ea. Prima jumătate de oră o petrecu aţâţând focul pentru ca Jane să nu sufere din cauza schimbării camerei; şi, la dorinţa lui, ea trecu de cealaltă parte a căminului, ca să fie mai departe de uşă. Apoi, se aşeză lângă ea şi aproape că nu mai vorbi cu nimeni altul. Elizabeth, brodând în colţul opus, urmărea totul încântată.

După ceai, domnul Hurst îi reaminti cumnatei sale de masa de joc; zadarnic însă. Ea ştia, din observaţii personale, că domnul Darcy nu voia să joace, şi domnul Hurst îşi văzu refuzată chiar şi dorinţa direct exprimată. Domnişoara Bingley îl asigură că nu avea nimeni intenţia să joace şi tăcerea întregului grup părea să-i confirme spusele. Domnul Hurst, prin urmare, nu avu altceva de făcut decât să se lungească pe una dintre canapele şi să adoarmă. Darcy luă o carte în mână. Domnişoara Bingley, la fel; iar doamna Hurst, tot jucându-se cu brăţările şi inelele sale, se amesteca din când în când în conversaţia dintre fratele ei şi domnişoara Bennet.

Domnişoara Bingley era aproape tot atât de preocupată de progresul făcut de domnul Darcy în lectura cărţii lui, cât şi de propria ei carte; îi punea tot timpul întrebări şi se uita la pagina la care ajunsese el. Totuşi, nu-l putu atrage într-o conversaţie; el îi răspundea doar la întrebări şi continua să citească. În cele din urmă, epuizată de încercarea de a se amuza cu cartea ce o alesese numai pentru că era volumul al doilea al cărţii pe care o citea el, căscă lung şi spuse:

— Ce plăcut este să petreci o seară în acest fel! Vă mărturisesc că, în cele din urmă, nu există bucurie mai mare decât cititul! Te saturi de orice, mult mai repede decât de o carte. Când voi avea casa mea, voi fi nenorocită dacă nu voi avea o bibliotecă excepţională.

Nimeni nu răspunse nimic. Ea căscă din nou, zvârli cartea deoparte şi îşi roti ochii prin cameră, căutând o altă distracţie; când îl auzi pe fratele său pomenindu-i domnişoarei Bennet de un bal, se întoarse brusc către el şi-i spuse:

— Apropo, Charles, te gândeşti serios să dai o serată la Netherfield? Te-aş sfătui, înainte de a lua o hotărâre, să-i consulţi şi pe ceilalţi de aici. Sunt sigură că se află printre noi unii pentru care un bal ar însemna mai curând o pedeapsă, decât o plăcere.

— Dacă te gândeşti la Darcy, exclamă fratele ei, poate să se ducă la culcare înainte să înceapă balul, în caz că preferă asta; cât despre bal, e lucru aproape hotărât şi, de îndată ce Nicholls va fi preparat destulă cremă de legume, voi trimite invitaţiile.

— Mi-ar plăcea balurile infinit mai mult, replică ea, dacă ar fi altfel organizate; modul lor obişnuit de desfăşurare este însă insuportabil de plicticos. Ar fi, desigur, mult mai raţional dacă, în locul dansului, conversaţia ar fi pe ordinea de zi.

— Mult mai raţional, draga mea Caroline; nu zic nu: dar nu ar mai semăna a bal.

Domnişoara Bingley nu răspunse nimic; se ridică apoi curând şi începu să se plimbe prin salon. Avea o siluetă elegantă şi se mişca frumos; însă Darcy, pentru care făcea toate astea, continua cu încăpăţânare să citească. Exasperată, domnişoara Bingley se hotărî să mai facă o sforţare şi, întorcându-se către Elizabeth, îi spuse:

— Domnişoară Eliza Bennet, dă-mi voie să stărui să-mi urmezi exemplul şi să te mişti puţin prin salon. Te asigur că este foarte înviorător, după ce ai stat atât pe loc.

Elizabeth fu surprinsă, dar acceptă imediat. Domnişoara Bingley avu succes şi în ceea ce priveşte scopul real al acestei gentileţi: domnul Darcy îşi ridică privirea.

Era şi el tot atât de surprins ca şi Elizabeth de neaşteptata atenţie venind din partea domnişoarei Bingley şi, fără să-şi dea seama, închise cartea. Fu imediat poftit să se alăture grupului lor, dar refuză, remarcând că nu-şi putea închipui decât două motive pentru care se plimbau prin salon, iar dacă el ar veni cu ele ar dăuna şi unuia şi celuilalt. Domnişoara Bingley murea să ştie ce voia să spună şi o întrebă pe Elizabeth dacă ea înţelegea ceva.

— Nu, nimic, răspunse Elizabeth; e clar însă că vrea să fie sever cu noi şi modul cel mai sigur de a-l necăji este să nu-l întrebăm nimic.

Domnişoara Bingley însă nu era în stare să-l necăjească pe domnul Darcy în nici un fel, şi insistă să i se explice cele două motive.

— N-am nimic împotrivă să vi le explic, spuse el, îndată ce domnişoara Bingley îi îngădui să vorbească. Aţi ales acest fel de a vă petrece seara, fie pentru că sunteţi una confidenta celeilalte şi aveţi secrete de discutat, fie pentru că ştiţi că siluetele dumneavoastră sunt puse în valoare când vă mişcaţi: dacă-i vorba de primul motiv, v-aş stânjeni; dacă-i vorba de al doilea, vă pot admira mai bine de la locul meu, de lângă foc.

— Oh! E scandalos! exclamă domnişoara Bingley. N-am mai auzit ceva atât de îngrozitor. Cum să-l pedepsim pentru asemenea cuvinte?

— Nimic mai simplu; numai s-o doriţi, răspunse Elizabeth. Putem toţi să ne chinuim, să ne pedepsim unii pe alţii. Sâcâiţi-l, râdeţi de el. Sunteţi atât de intimi, încât trebuie să ştiţi cum s-o faceţi.

— Dar pe cuvântul meu că nu ştiu. Vă asigur că intimitatea noastră nu m-a învăţat încă acest lucru. Să sâcâi calmul însuşi şi prezenţa de spirit! Nu, nu! Simt că la punctul acesta vom fi bătute. Cât priveşte râsul, nu ne putem face ridicole – dacă nu vă este cu supărare – încercând să râdem de el fără nici un motiv. Domnul Darcy se poate felicita.

— Nu se poate râde de domnul Darcy! se miră Elizabeth. Aceasta este o prerogativă foarte neobişnuită şi neobişnuită sper să rămână, căci pentru mine ar fi o mare pierdere dac-aş avea multe cunoştinţe de felul acesta. Ador râsul.

— Domnişoara Bingley, interveni domnul Darcy, îmi acordă prea mult credit. Cei mai înţelepţi şi mai buni dintre oameni – ba nu! – cele mai înţelepte şi mai bune dintre faptele lor pot fi ridiculizate de cineva al cărui prim scop în viaţă este hazul.

— Desigur, replică Elizabeth, există asemenea oameni, dar sper că nu fac parte dintre ei. Sper că nu ridiculizez niciodată ceea ce este înţelept sau bun. Nerozia şi prostia, capriciul şi inconsecvenţa mă amuză copios. O recunosc; râd de ele ori de câte ori pot. Dar astea, presupun, sunt exact defectele pe care dumneavoastră nu le aveţi.

— Poate că nu-i cu putinţă ca un om să nu le aibă. Dar a fost totdeauna scopul vieţii mele să evit acele slăbiciuni care expun o minte sănătoasă ridicolului.

— Defecte ca orgoliul şi mândria.

— Da, orgoliul este într-adevăr un defect. Mândria, însă, acolo unde există o minte cu adevărat superioară, mândria va fi întotdeauna ţinută în frâu.

Elizabeth se întoarse pentru a-şi ascunde un surâs.

— Aţi terminat, cred, analizarea caracterului domnului Darcy, spuse domnişoara Bingley, şi care este, mă rog, rezultatul?

— M-am convins pe deplin că domnul Darcy nu are nici un defect. O recunoaşte el însuşi, fără înconjur.

— Nu, răspunse Darcy, nu am avut asemenea pretenţie. Am destule defecte, dar nu sunt, sper, ale raţiunii. Pentru firea mea, nu pun mâna în foc. Este, cred, prea puţin îngăduitoare; sigur, prea puţin, pentru a conveni celorlalţi. Nu pot uita prostiile şi păcatele oamenilor atât de repede pe cât ar trebui, şi nici ofensele pe care mi le aduc. Nu mă las impresionat de orice încercare ce s-ar face de a mă emoţiona. Caracterul meu ar putea fi numit ranchiunos. Buna mea părere o dată pierdută, este pierdută pentru vecie.

— Acesta este într-adevăr un păcat, strigă Elizabeth. Ranchiuna implacabilă este o pată pe firea cuiva. Dar v-aţi ales bine păcatul cu adevărat, nu pot râde de el. În ceea ce mă priveşte, sunteţi în siguranţă.

— Există, cred, în fiecare dintre noi, o înclinaţie pentru un păcat anume, un defect firesc pe care nici educaţia cea mai perfectă nu-l poate înăbuşi.

— Şi al dumneavoastră este tendinţa de a-i dispreţul pe toţi.

— Şi al dumneavoastră, replică Darcy cu un surâs, este de a-i înţelege pe toţi greşit, cu bună ştiinţă.

— Să facem puţină muzică, interveni domnişoara Bingley, sătulă de o conversaţie la care nu-şi dăduse contribuţia. Louiza, n-ai să te superi dacă-l voi trezi pe domnul Hurst?

Sora sa nu făcu nici cea mai mică obiecţie; pianul fu deschis şi Darcy, după ce se reculese timp de câteva clipe, nu regretă deloc acest lucru. Începea să simtă că era periculos să se ocupe prea mult de Elizabeth.