Capitolul XIX.

Dimineaţa următoare aduse ceva nou la Longbourn, Domnul Collins îşi prezentă, oficial, cererea. Cum se hotărâse s-o facă fără să mai piardă timp, deoarece concediul său lua sfârşit sâmbătă, şi neavând nici un sentiment de sfială care să-l descumpănească, chiar dac-o făcea pe nepregătite, se aşternu la lucru metodic, ţinând seamă de toate regulile pe care le socotea parte integrantă din această treabă. Imediat după micul dejun, găsindu-le împreună pe doamna Bennet, pe Elizabeth şi pe una dintre mezine, se adresă mamei în acest fel:

— Pot spera, doamnă, un cuvânt din partea dumneavoastră, pe lângă frumoasa dumneavoastră fiică, Elizabeth, dat fiind că-i solicit favoarea unei audienţe particulare în cursul acestei dimineţi?

Înainte ca Elizabeth să mai aibă timp pentru altceva decât pentru a roşi de uimire, doamna Bennet răspunse:

— Vai de mine! Da, desigur! Sunt sigură că Lizzy se va simţi foarte fericită; sunt sigură că nu poate avea nici o obiecţie. Hai, Kitty! Am nevoie de tine sus. Şi, strângându-şi lucrul, zori să iasă din cameră în timp ce Elizabeth striga:

— Scumpă doamnă, nu pleca. Te rog, nu pleca. Domnul Collins trebuie să mă ierte. Nu poate avea nimic să-mi spună care să nu poată fi auzit de oricine. Altfel plec şi eu.

— Nu! Nu! Asta-i o prostie, Lizzy. Doresc să rămâi pe loc. Şi văzând că Elizabeth, stânjenită şi contrariată, părea că este gata să iasă, adăugă: Lizzy, insist să rămâi şi să dai ascultare domnului Collins.

Elizabeth nu se putea opune unei asemenea porunci; şi o clipă de gândire făcând-o să vadă că era mai cuminte să termine cât mai repede şi mai în linişte cu putinţă, se aşeză şi, străduindu-se din răsputeri, încercă să-şi ascundă simţămintele care erau împărţite între dispreţ şi haz. Doamna Bennet şi Kitty se îndepărtară; îndată ce rămaseră singuri, domnul Collins începu:

— Credeţi-mă, dragă domnişoară Elizabeth, că modestia dumneavoastră, departe de a vă dăuna, se adaugă mai curând la celelalte calităţi pe care le aveţi. Aţi fi fost mai puţin plăcută în ochii mei, dacă nu aţi fi arătat această mică opunere; permiteţi-mi să vă asigur însă că am aprobarea onoratei dumneavoastră mame pentru această cerere. Cu greu v-aţi putea îndoi de scopul intervenţiei mele, oricât de mult pudoarea dumneavoastră firească v-ar îndemna să vi-l ascundeţi; atenţiile mele au fost prea marcate pentru a vă fi putut înşela. Aproape din clipa când am deschis uşa acestei case v-am ales ca tovarăşă a vieţii mele în viitor. Dar mai înainte de a mă lăsa furat de sentimentele mele pe această temă, ar fi mai cuminte să vă arăt motivele pentru care mă însor şi, mai mult decât atât, motivele pentru care am venit în Hertfordshire cu scopul de a-mi alege o soţie, aşa cum desigur am şi făcut.

Imaginea domnului Collins, cu tot calmul lui solemn, furat de sentimentele lui, era gata s-o facă pe Elizabeth să pufnească în râs, aşa că nu putu folosi scurta pauză pe care el şi-o îngădui, încercând să-l oprească, iar el continuă:

— Motivele pentru care mă însor sunt: primul, fiindcă socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sunt eu) să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pentru că sunt convins că aceasta va adăuga foarte mult la fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l menţionez mai la început, pentru că acesta este sfatul şi recomandarea specială a însăşi nobilei doamne pe care am cinstea s-o numesc protectoarea mea. De două ori a binevoit domnia sa să-mi spună părerea ei (şi încă neîntrebată) în această privinţă; şi chiar în sâmbăta de dinaintea plecării mele din Hunsford, în timpul partidelor noastre de cadril, pe când doamna Jenkinson aranja taburetul domnişoarei de Bourgh, mi-a spus: „Domnule Collins, trebuie să te însori. Un preot ca dumneata trebuie să se însoare. Fă o alegere bună, găseşte o femeie de calitate, de dragul meu şi al dumitale; să fie dintre cele active, utile, nu crescută cu pretenţii; să fie în stare să facă mult dintr-un venit mic. Acesta e sfatul meu. Găseşte o femeie de acest fel, cât poţi de repede, adu-o la Hunsford şi am să vin să vă vizitez”. Îngăduiţi-mi – fiindcă veni vorba – să vă mărturisesc, frumoasă verişoară, că nu consider sfaturile şi amabilităţile Lady-ei Catherine de Bourgh ca cele mai mici dintre darurile pe care am putinţa să vi le ofer. Veţi găsi că are maniere pe care nu am cuvinte să le descriu; iar agerimea şi vioiciunea dumneavoastră cred că îi vor conveni, în special când vor fi temperate de tăcerea şi respectul pe care rangul domniei sale nu se poate să nu le impună. Atâta, privitor la intenţia mea, în general, în favoarea căsătoriei; mai rămâne acum de spus ceea ce m-a îndreptat înspre Longbourn în loc să mă mâne înspre împrejurimile parohiei mele, unde, vă rog să mă credeţi, există multe tinere femei amabile. De fapt însă, fiind, cum sunt, moştenitorul acestei moşii la moartea stimatului dumneavoastră tată (care totuşi poate să mai trăiască încă mulţi ani), nu m-am putut împăca deloc cu gândul să nu-mi aleg o soţie dintre fiicele sale, pentru ca pierderea să fie pentru ele cât mai mică posibil, atunci când va avea loc tristul eveniment, care totuşi, aşa cum am mai spus-o, s-ar putea să nu se producă încă vreo câţiva ani. Acesta mi-a fost, scumpă verişoară, motivul; şi-mi place să cred că el nu mă va coborî în stima domniei-voastre. Şi acum, nu-mi mai rămâne nimic altceva decât să vă încredinţez, cu vorbe dintre cele mai arzătoare, de violenţa sentimentelor mele. Sunt total indiferent la avere şi nu voi adresa tatălui domniei-voastre nici o cerere de acest fel, deoarece ştiu prea bine că n-ar putea fi satisfăcută şi că mia aceea de lire cu patru la sută, care nu vă va reveni decât după decesul mamei dumneavoastră, este singurul lucru la care veţi avea vreodată dreptul. Asupra acestui capitol, prin urmare, voi păstra neîntrerupt tăcere şi puteţi fi încredinţată că de pe buzele mele nu veţi auzi vreodată vreun reproş meschin, atunci când vom fi soţ şi soţie.

Era absolut necesar să-l întrerupă, acum.

— Sunteţi prea grăbit, domnule, strigă Elizabeth. Uitaţi că nu v-am dat nici un răspuns. Daţi-mi voie s-o fac, fără să mai pierdem timpul. Primiţi mulţumirile mele pentru omagiul pe care mi l-aţi adus. Sunt foarte impresionată de cinstea cererii ce mi-aţi făcut, dar îmi este imposibil să fac altfel decât s-o resping.

— Nu aflu acum pentru prima oară, replică domnul Collins, cu o fluturare a mâinii, că printre tinerele domnişoare se obişnuieşte a respinge propunerile bărbatului pe care, în secret, au de gând să-l accepte, când acesta le solicită mâna pentru întâia oară, şi că uneori refuzul este repetat a doua şi chiar a treia oară. Nu sunt deci deloc descumpănit de ceea ce mi-aţi spus şi sper să nu treacă mult şi să vă conduc în faţa altarului.

— Pe cuvântul meu, domnule, strigă Elizabeth, speranţa dumneavoastră este extraordinară, după cele ce v-am spus. Vă asigur că nu fac parte dintre acele tinere domnişoare (dacă există cumva astfel de tinere domnişoare) care sunt atât de curajoase, încât să-şi pună fericirea în joc, luându-şi riscul unei a doua cereri. Refuzul meu este foarte hotărât. Dumneavoastră nu m-aţi putea face fericită şi sunt convinsă că eu sunt ultima femeie din lume care v-ar putea face fericit. Ba mai mult, dacă prietena dumneavoastră, Lady Catherine, m-ar cunoaşte, am convingerea că m-ar găsi din toate punctele de vedere neindicată pentru această situaţie.

— Dacă ar fi sigur că Lady Catherine ar crede astfel… spuse domnul Collins foarte grav; dar nu pot să-mi închipui că senioria sa va avea ceva de zis împotriva dumneavoastră. Şi puteţi fi sigură că, atunci când voi avea cinstea de a o revedea, îi voi vorbi în modul cel mai strălucitor despre modestia, spiritul dumneavoastră gospodăresc şi alte frumoase însuşiri pe care le aveţi.

— Orice laudă, domnule Collins, va fi într-adevăr inutilă. Trebuie să-mi îngăduiţi să judec singură şi să-mi faceţi cinstea de a crede ceea ce spun. Doresc să fiţi foarte fericit şi foarte bogat şi, refuzându-vă mâna, fac tot ce-mi stă în putere ca să vă împiedic de a fi altfel. Cerându-mă în căsătorie, aţi dat probabil satisfacţie delicateţei sentimentelor dumneavoastră faţă de familia mea şi puteţi intra în posesia moşiei Longbourn când va fi cazul, fără să vă faceţi nici un reproş. Chestiunea poate fi deci socotită complet închisă.

La aceste vorbe se ridică şi ar fi părăsit camera dacă domnul Collins nu i s-ar fi adresat astfel:

— Când voi avea din nou onoarea să vorbesc despre acest subiect, sper să primesc un răspuns mai favorabil decât mi-aţi dat acum; sunt, cu toate acestea, departe de a vă acuza în prezent de cruzime, deoarece ştiu că aşa se obişnuieşte printre persoanele de sexul dumneavoastră – să respingă bărbatul la prima lui cerere; şi poate că mi-aţi spus deja atât cât trebuie, în conformitate cu adevăratul simţ de pudoare al firii femeieşti, pentru a mă încuraja în cererea mea.

— Într-adevăr, domnule Collins, strigă Elizabeth oarecum enervată, mă uimiţi la culme. Dacă ceea ce v-am spus până acum vă poate părea o încurajare, nu ştiu cum să-mi exprim refuzul într-un mod care să vă poată convinge că este un refuz.

— Trebuie să-mi daţi voie, scumpă verişoară, să cred că cererea mea este refuzată numai de formă. Motivele pentru care cred astfel sunt, pe scurt, următoarele: nu mi se pare că persoana mea ar fi nedemnă să fie acceptată de dumneavoastră, sau că situaţia pe care v-o pot oferi ar fi altfel decât foarte dezirabilă. Situaţia mea, legăturile mele cu familia de Bourgh şi rudenia mea cu familia dumneavoastră sunt tot atâtea împrejurări foarte favorabile mie; şi ar trebui să mai ţineţi seama că, în ciuda numeroaselor dumneavoastră farmece, nu este deloc sigur că vi se va mai face vreodată o altă cerere în căsătorie. Zestrea dumneavoastră este, din nefericire, atât de mică, încât, foarte probabil, ea va anihila efectul drăgălăşeniei dumneavoastră şi al bunelor dumneavoastră însuşiri. Deoarece trebuie să conchid că refuzul dumneavoastră nu este serios, îmi place să-l atribui dorinţei dumneavoastră de a-mi stârni şi mai mult dragostea, ţinându-mă în nesiguranţă, în acord cu practica obişnuită printre femeile distinse.

— Vă asigur, domnule, că n-am nici cea mai mică pretenţie că aş fi dotată cu acest fel de distincţie care constă în a chinui un om onorabil. Aş prefera să mi se aducă omagiul de a nu mi se contesta sinceritatea. Vă mulţumesc iară şi iară pentru cinstea ce mi-aţi făcut-o, dar îmi este imposibil să accept cererea dumneavoastră în căsătorie. Din toate punctele de vedere sentimentele mele mi-o interzic. Pot să vă vorbesc deschis? Nu mă consideraţi acum ca pe o femele distinsă care are de gând să vă chinuie, ci ca pe o făptură raţională care vă spune adevărul adevărat.

— Sunteţi mereu fermecătoare! strigă Collins, cu un aer de neîndemânatică galanterie, şi sunt convins că atunci când cererea mea va fi consfinţită de autoritatea expresă a ambilor dumneavoastră excelenţi părinţi, ea nu va putea fi socotită decât acceptabilă.

Elizabeth nu mai avu ce răspunde la asemenea încăpăţânare într-o voită amăgire de sine şi se retrase imediat în tăcere, hotărâtă ca, în caz că domnul Collins va persista să considere repetatele ei refuzuri drept măgulitoare încurajări, să se adreseze tatălui ei al cărui „nu” ar putea fi rostit în aşa fel, încât să fie decisiv, şi a cărui purtare, cel puţin, nu va putea fi luată drept mofturi şi cochetărie de femeie distinsă.