Capitolul XVIII.

Până în clipa în care păşi în salonul de la Netherfield, căutându-l zadarnic în grămada de tunici roşii strânse acolo, Elizabeth nu se îndoi nici o clipă că domnul Wickham va fi la bal. Certitudinea de a-l întâlni acolo nu-i fusese zdruncinată de niciuna dintre recentele amintiri care, nu fără temei, ar fi putut s-o neliniştească. Se îmbrăcase cu mai multă grijă decât de obicei şi se pregătise, într-o stare de bună dispoziţie, să cucerească ceea ce rămăsese încă necucerit din inima lui, încredinţată că nu era mai mult decât se putea câştiga în cursul unei seri.

Într-o clipă o fulgeră gândul că, pentru a-i face plăcere domnului Darcy, Bingley îl omisese intenţionat din lista de invitaţi trimisă ofiţerilor; şi, deşi nu era chiar aşa, faptul de necontestat că lipsea i-a fost confirmat de prietenul acestuia, domnul Denny, căruia Lydia i se adresase nerăbdătoare, şi care le spuse că Wickham fusese obligat să plece în ajun pentru treburi la Londra şi că nu se întorsese încă, şi adăugă cu un surâs semnificativ: „Nu pot să cred că treburile l-ar fi reclamat chiar acum acolo, dacă n-ar fi dorit să evite un anumit domn prezent aici”.

Lydia nu auzi această reflecţie, Elizabeth însă o prinse. Şi fiind astfel încredinţată că Darcy nu era mai puţin vinovat de absenţa lui Wickham decât dacă ar fi fost exactă prima ei presupunere, toată antipatia ei faţă de el se ascuţi atât de mult, din cauza acestei noi dezamăgiri, încât cu greu putu răspunde destul de politicos întrebărilor amabile pe care dânsul venise să i le pună în clipa următoare. Gentileţea, îngăduinţa, răbdarea faţă de Darcy erau nedreptăţi faţă de Wickham. Era hotărât potrivnică oricărei conversaţii cu el şi se îndepărtă brusc, cu o proastă dispoziţie ce nu şi-o putu stăpâni complet, nici măcar stând de vorbă cu Bingley, a cărui oarbă părtinire faţă de Darcy o irita.

Elizabeth însă nu era făcută pentru proastă dispoziţia şi, deşi toate planurile pentru seara aceea i se năruiseră, tristeţea nu putea stărui prea mult în inima ei; şi după ce îi povesti Charlottei Lucas, pe care nu o văzuse de o săptămână, toate necazurile, nu-i trebui mult ca să-şi mute voit gândul la ciudăţeniile vărului său şi să-i atragă şi Charlottei atenţia în mod special asupra lui. Primele două dansuri însă-i redeşteptară mâhnirea; ele fură un adevărat chin. Domnul Collins, împiedicat şi solemn, scuzându-se în loc de a corespunde, mişcându-se adesea alandala, fără să-şi dea seama, aruncă asupra ei toată ruşinea şi chinul cu care te poate copleşi un partener de dans nepriceput. Clipa în care se eliberă de el fu o clipă de extaz.

Dansă apoi cu un ofiţer şi avu bucuria să vorbească despre Wickham şi să afle că era iubit de toţi. După ce se sfârşiră dansurile, se reîntoarse lângă Charlotte Lucas şi stătea de vorbă cu ea când, deodată, îl auzi pe domnul Darcy solicitându-i favoarea de a dansa împreună: fusese luată atât de tare prin surprindere, încât, fără să-şi dea seama de ceea ce face, Elizabeth acceptă. Darcy se îndepărtă imediat din nou, iar ea rămase să se frământe pentru lipsa ei de prezenţă de spirit. Charlotte încercă s-o consoleze.

— Cred că îl vei găsi foarte agreabil.

— Ferească Dumnezeu! Asta ar fi cea mai mare nenorocire, să găseşti agreabil pe cineva pe care eşti hotărât să-l urăşti. Nu-mi dori atâta rău.

Totuşi, când dansul reîncepu şi Darcy se apropie pentru a-i lua mâna, Charlotte o sfătui, în şoaptă, să nu fie proastă şi, din cauza înclinaţiei sale pentru Wickham, să apară într-o lumină neplăcută în ochii unui bărbat de zece ori mai important. Elizabeth nu-i răspunse şi-şi luă locul în şirul de dansatori, uimită de onoarea ce i se făcea, îngăduindu-i-se să stea faţă în faţă cu domnul Darcy şi citind în ochii vecinilor de dans o uimire egală cu a ei. Trecu un timp fără să-şi spună o vorbă; Elizabeth începu să creadă că muţenia lor va dura tot timpul celor două dansuri şi, în primul moment, era hotărâtă să nu rupă această tăcere; dar îi trecu prin minte gândul că pentru partenerul ei ar fi cea mai mare pedeapsă dacă l-ar obliga să vorbească, şi atunci făcu o remarcă banală asupra dansului. El răspunse şi tăcu din nou. După o pauză de câteva minute, ea i se adresă pentru a doua oară cu cuvintele:

— Acum este rândul dumneavoastră să spuneţi ceva, domnule Darcy. Eu am vorbit despre dans şi dumneavoastră ar trebui să faceţi o remarcă despre mărimea salonului sau numărul de perechi.

El zâmbi şi o asigură că tot ceea ce ea dorea ca el să spună va fi spus.

— Perfect! Răspunsul acesta e suficient deocamdată. Poate că în curând eu voi face observaţia că balurile particulare sunt cu mult mai plăcute decât cele publice; dar acum putem tăcea.

— Obişnuiţi să vorbiţi în timp ce dansaţi?

— Uneori. Înţelegeţi, puţin trebuie să vorbeşti. Ar părea ciudat să taci cu desăvârşire timp de o jumătate de oră în compania cuiva; dar pentru a fi pe placul unora, conversaţia ar trebui condusă astfel încât ei să se deranjeze să vorbească cât mai puţin posibil.

— Ţineţi seamă, în cazul de faţă, de propriile dumneavoastră simţăminte, sau vă imaginaţi că le satisfaceţi pe ale mele?

— De ambele, răspunse Elizabeth maliţioasă, deoarece am băgat de seamă că există o mare asemănare în felul nostru de a gândi. Avem şi unul şi celălalt o natură neprietenoasă, taciturnă, şi nu dorim să spunem ceva, afară doar dacă ne aşteptăm să fie un lucru care ar răsturna întreg salonul şi ar putea fi trecut posterităţii cu toată strălucirea unui proverb.

— Descrierea aceasta nu prezintă o asemănare izbitoare cu propriul dumneavoastră caracter, sunt sigur, spuse el. Cât de aproape poate fi de al meu, nu pot pretinde că ştiu. Dumneavoastră consideraţi că este un portret fidel, fără îndoială.

— Nu pot să-mi spun cuvântul asupra propriei mele opere.

Domnul Darcy nu răspunse nimic şi tăcură din nou până la sfârşitul dansului, când el o întrebă dacă nu se plimba adesea, împreună cu surorile sale, la Meryton. Ea îi răspunse afirmativ şi, incapabilă să reziste ispitei, adăugă:

— Când ne-aţi întâlnit mai deunăzi, tocmai făcusem o nouă cunoştinţă.

Efectul fu instantaneu: chipul lui luă o expresie şi mai distantă, dar nu spuse nici un cuvânt; iar Elizabeth, deşi se învinovăţea de lipsa ei de curaj, nu mai fu în stare să continue. În sfârşit, Darcy vorbi şi spuse silnic:

— Manierele fermecătoare cu care este fericit înzestrat domnul Wickham îi îngăduie să-şi facă uşor prieteni; e mai puţin sigur însă că este la fel de capabil să îi şi păstreze.

— A avut nefericirea de a pierde prietenia dumneavoastră, replică Elizabeth cu emfază, şi încă într-un fel de care foarte probabil va suferi întreaga viaţă.

Darcy nu răspunse nimic, şi păru dornic să schimbe subiectul. În clipa aceea apăru lângă ei Sir William Lucas care avea de gând să treacă printre rânduri în cealaltă parte a salonului; dar, zărindu-l pe domnul Darcy, se opri cu o plecăciune de o înaltă curtenie ca să-l complimenteze pentru felul cum dansa şi pentru partenera lui.

— Am fost într-adevăr mai mult decât încântat privindu-vă, Sir; nu ai deseori prilejul să vezi un mod atât de frumos de a dansa. Este evident că aparţineţi cercurilor celor mai distinse. Dar permiteţi-mi să vă spun că frumoasa dumneavoastră parteneră nu vă dezavantajează şi că – vreau să sper – această plăcere se va repeta des, scumpă domnişoară Eliza, când un anumit eveniment dorit (aruncându-şi ochii către sora ei şi Bingley) va avea loc. Ce potop de felicitări vor curge atunci! Îl iau martor pe domnul Darcy. Dar să nu vă întrerup, Sir. Sigur că nu mi-aţi mulţumi dacă v-aş reţine de lângă fermecătoarea dumneavoastră parteneră, ai cărei ochi scânteietori m-au vrăjit şi pe mine.

Partea din urmă a acestei convorbiri n-a prea fost auzită de Darcy; aluzia lui Sir William, în legătură cu prietenul său, păruse că-l izbeşte foarte tare şi, cu o privire foarte serioasă, îşi îndreptă ochii către Bingley şi Jane care dansau împreună. Stăpânindu-şi repede surpriza, se întoarse către partenera lui şi-i spuse:

— Intervenţia lui Sir William m-a făcut să uit despre ce vorbeam.

— Nu cred că vorbeam ceva. Sir William n-ar fi putut întrerupe nici o altă pereche din acest salon, care să aibă mai puţin să-şi spună. Am încercat deja, fără nici un succes, două, trei subiecte şi nu-mi pot imagina despre ce vom mai vorbi.

— Ce credeţi despre cărţi? întrebă el, zâmbind.

— Cărţi! Oh, nu! Sunt sigură că nu citim deloc aceleaşi cărţi, sau nu cu aceleaşi sentimente.

— Îmi pare rău că gândiţi astfel, dar, chiar dacă acesta ar fi cazul, cel puţin n-am duce lipsă de subiecte. Am putea să ne comparăm părerile diferite.

— Nu, nu pot vorbi despre cărţi la un bal; mi-e capul mereu plin de altceva.

— Vă preocupă întotdeauna prezentul în asemenea împrejurări, nu este aşa? întrebă el cu îndoială în priviri.

— Da, întotdeauna, replică Elizabeth fără să-şi dea seama de ceea ce spune, căci gândul i se îndepărtase de subiect, aşa cum se văzu curând, când exclamă pe neaşteptate: Îmi amintesc, domnule Darcy, că v-am auzit spunând că aproape niciodată nu iertaţi – că resentimentul dumneavoastră, odată apărut, este de nepotolit. Sunteţi foarte precaut, presupun, când e vorba să apară acest resentiment.

— Sunt, spuse el pe un ton hotărât.

— Şi nu vă îngăduiţi niciodată să vă lăsaţi orbit de vreo prejudecată?

— Sper că nu.

— Este absolut obligatoriu pentru cei care nu-şi schimbă niciodată părerile să fie mai întâi siguri că judecă drept.

— Aş putea întreba ce urmăriţi cu acest chestionar?

— Numai interpretarea caracterului dumneavoastră, răspunse Elizabeth, încercând să se scuture de gravitatea ei. Încerc să mi-l clarific.

— Şi cu ce rezultat?

Ea clătină din cap.

— Nu înaintez deloc. Aud lucruri atât de diferite despre dumneavoastră, încât sunt pusă în mare încurcătură.

— Sunt gata să cred, răspunse Darcy grav, că despre mine se pot spune lucruri foarte diferite şi mi-aş îngădui, domnişoară Bennet, să vă rog a nu-mi schiţa caracterul în momentul de faţă, pentru că există motive să mă tem că aceasta n-ar arunca o lumină bună asupra niciunuia dintre noi.

— Dar dacă nu o fac acum, s-ar putea să nu mai am alt prilej.

— N-aş vrea cu nici un preţ să vă curm vreodată o plăcere, răspunse el rece. Elizabeth nu mai spuse nimic; sfârşiră dansul al doilea şi se despărţiră în tăcere, nemulţumiţi şi unul şi celălalt, dar nu în egală măsură; căci în inima lui Darcy se născuse un sentiment destul de puternic pentru ea, sentiment care îl făcu s-o scuze şi să-şi îndrepte întreaga mânie împotriva altcuiva.

De abia se despărţiseră când domnişoara Bingley veni înspre ea şi, cu o expresie de dispreţ politicos, i se adresă astfel:

— Şi-aşa, domnişoară Eliza, aud că sunteţi încântată de George Wickham. Sora dumneavoastră mi-a vorbit de el şi mi-a pus o mie de întrebări; am aflat astfel că tânărul a uitat să vă comunice, între altele, că este fiul bătrânului Wickham, intendentul defunctului domn Darcy. Permiteţi-mi totuşi să vă recomand prieteneşte să nu daţi crezare, fără rezerve, tuturor afirmaţiunilor lui, căci în ce priveşte faptul că domnul Darcy s-a purtat rău cu el, acest lucru este total fals; dânsul a fost, din contră, deosebit de bun cu el, deşi George Wickham l-a tratat întotdeauna în modul cel mai infam. Nu cunosc detaliile, dar ştiu foarte bine că domnul Darcy nu este câtuşi de puţin de condamnat; că nu poate nici măcar să audă de numele lui George Wickham; şi că, deşi fratele meu a considerat că nu putea evita să-l includă în invitaţia adresată ofiţerilor, a fost prea fericit că Wickham s-a dat singur la o parte. Chiar şi venirea lui în localitate este într-adevăr o mare obrăznicie şi mă mir cum de a îndrăznit s-o facă. Vă plâng, domnişoară Eliza, pentru această descoperire a vinovăţiei favoritului dumneavoastră; dar, într-adevăr, dacă ţii seama de originea lui, nu te poţi aştepta la mai mult.

— Vinovăţia şi originea lui par, după spusele dumneavoastră, să se confunde, zise Elizabeth mânioasă, căci n-am auzit să-l acuzaţi de ceva mai rău decât că este fiul intendentului domnului Darcy; şi despre aceasta vă pot asigura că m-a informat chiar el.

— Vă cer iertare, replică domnişoara Bingley, depărtându-se cu un zâmbet sarcastic. Scuzaţi-mi intervenţia; a fost făcută cu gânduri bune.

„Insolentă făptură! îşi spuse Elizabeth. Te înşeli amarnic dacă speri să mă influenţezi printr-un atac atât de meschin. Nu văd în el decât propria şi voita dumitale ignoranţă şi răutatea domnului Darcy”. Elizabeth o căută apoi pe sora ei mai mare care pornise să facă cercetări pe aceeaşi temă, pe lângă domnul Bingley. Jane o întâmpină cu un surâs plin de o atât de dulce bucurie, cu o expresie radiind de atâta fericire, încât dovedeau cu prisosinţă cât era de mulţumită de întâmplările acelei seri. Elizabeth îi ghici îndată sentimentele; şi, în clipa aceea, interesul ei pentru Wickham, resentimentele faţă de duşmanii lui şi toate celelalte pieriră în faţa speranţei că Jane se afla pe drumul cel mai bun către fericire.

— Vreau să ştiu, întrebă ea, cu un chip tot atât de surâzător ca şi al sorei sale, ce ai aflat despre domnul Wickham. Dar poate că ai fost prea plăcut ocupată ca să te mai gândeşti la o a treia persoană, în care caz poţi fi sigură de iertarea mea.

— Nu, îi răspunse Jane, nu l-am uitat, dar nu am nimic mulţumitor, de spus. Domnul Bingley nu-i cunoaşte povestea în întregime şi ignoră împrejurările care, în mod special, l-au nemulţumit pe domnul Darcy; dar garantează de comportarea, probitatea şi cinstea prietenului său şi este convins că domnul Wickham a meritat din partea domnului Darcy mai puţină atenţie decât i s-a dat; şi-mi pare rău că trebuie s-o mărturisesc, dar, după spusele lui şi ale surorii sale, domnul Wickham nu este deloc un om cinstit. Mă tem că a fost foarte nesăbuit şi că a pierdut stima domnului Darcy.

— Domnul Bingley nu-l cunoaşte personal pe domnul Wickham?

— Nu, nu l-a văzut niciodată până acum câteva zile, la Meryton.

— Acest raport deci este ceea ce a aflat de la domnul Darcy. Sunt perfect edificată. Dar de parohie ce-a spus?

— Nu-şi aminteşte cu precizie împrejurările, deşi l-a auzit – şi nu numai o dată – pe domnul Darcy vorbind despre ele; dar crede că i-a fost testată numai condiţional.

— Nu am nici o îndoială în privinţa sincerităţii domnului Bingley, spuse Elizabeth cu căldură. Trebuie să mă ierţi însă dacă numai asigurările nu mă pot convinge. Cred că felul în care domnul Bingley şi-a apărat prietenul a fost foarte îndemânatec, dar cum el nu cunoaşte unele aspecte ale problemei, iar pe celelalte le-a aflat numai de la prietenul său, îndrăznesc să cred despre ambii domni ceea ce am crezut şi mai înainte.

Schimbă apoi subiectul cu unul mai îmbucurător pentru amândouă şi asupra căruia nu puteau exista divergenţe de păreri. Elizabeth ascultă încântată destăinuirea fericitelor şi totuşi modestelor speranţe pe care Jane le nutrea în legătură cu intenţiile lui Bingley şi îi spuse tot ceea ce putea să-i întărească nădejdile. În clipa în care domnul Bingley se apropie de ele, Elizabeth se retrase lângă domnişoara Lucas, căreia de abia apucase să-i răspundă la întrebările despre amabilitatea ultimului ei partener, când domnul Collins veni la ele şi le povesti, exultând de bucurie, că avusese fericirea de a face o descoperire grozav de importantă.

— Am descoperit, le spuse el, printr-o ciudată întâmplare, că aici în salon se află o rudă apropiată a protectoarei mele. S-a întâmplat să-l aud chiar pe acest domn menţionând faţă de tânăra domnişoară care face onorurile casei numele verişoarei lui – domnişoara de Bourgh – şi a mamei acesteia, Lady Catherine. Ce minunate lucruri se întâmplă! Cine s-ar fi gândit că voi întâlni aici, în această adunare, pe – probabil – un nepot de-al Lady-ei Catherine de Bourgh. Sunt cum nu se poate mai mulţumit că am descoperit acest lucru la timp pentru a-i prezenta respectele mele, ceea ce voi face chiar acum, şi sper că mă va ierta că nu i le-am prezentat mai înainte. Faptul că n-am ştiut că sunt rude va pleda în favoarea scuzelor mele.

— Nu cumva ai de gând să te prezinţi singur domnului Darcy?

— Ba da. Mă voi ruga să mă ierte că nu am făcut-o mai din vreme. Cred că este nepotul Lady-ei Catherine. Îmi stă în putinţă să-l asigur că senioria sa era perfect sănătoasă ieri o săptămână.

Elizabeth încercă din răsputeri să-l abată de la planul lui, asigurându-l că domnul Darcy ar considera faptul de a i se adresa fără o prealabilă prezentare drept o îndrăzneală impertinentă, mai curând decât un omagiu adus mătuşii sale; că nu era deloc necesar să se ia în seamă unul pe altul; şi că, dacă ar fi fost cumva nevoie, îi revenea domnului Darcy dreptul, celui superior prin urmare, să facă începutul. Domnul Collins o ascultă hotărât să-şi urmeze, propria lui dorinţă şi, când ea încetă cu explicaţiile, îi răspunse:

— Scumpă domnişoară Elizabeth, am cea mai înaltă părere despre excelenta dumneavoastră judecată în toate chestiunile care sunt de competenţa dumneavoastră, dar fie-mi îngăduit a vă spune că neîndoielnic există o mare diferenţă între formele de etichetă stabilite pentru laici şi acelea ce privesc clerul; permiteţi-mi, deci, să vă aduc la cunoştinţă că eu consider funcţia de cleric egală, din punct de vedere al demnităţii, cu rangul cel mai înalt din regat, cu condiţia să fie menţinută în acelaşi timp o comportare plină de cuvenită smerenie. Trebuie, prin urmare, să-mi îngăduiţi să urmez, în cazul de faţă, poruncile conştiinţei mele care mă îndeamnă să îndeplinesc ceea ce cred că este de datoria mea. Iertaţi-mă că mi-e imposibil să profit de sfatul dumneavoastră care-mi va fi călăuză nelipsită în orice altă chestiune, deşi, în cazul de faţă, mă consider, datorită educaţiei şi studiilor mele profesionale, mult mai îndreptăţit să hotărăsc ce se cuvine, decât o tânără domnişoară ca dumneavoastră. Şi, cu o adâncă plecăciune, o părăsi pentru a-l ataca pe domnul Darcy, ale căruia reacţii la avansurile lui fură atent urmărite de Elizabeth, şi a cărui uimire era foarte evidentă văzându-se astfel interpelat.

Vărul îşi începu cuvântarea cu o solemnă plecăciune şi, deşi Elizabeth n-a putut auzi, o singură vorbă, i se păru că o aude în întregime şi descifră pe buzele lui cuvintele „scuză”, „Hunsford” şi „Lady Catherine de Bourgh'„. Se simţea vexată văzându-l că se dădea în spectacol în faţa unui asemenea om. Domnul Darcy îl privea cu făţişă uimire; şi când, în cele din urmă, domnul Collins îl lăsă şi pe el să spună, ceva, acesta îi răspunse cu un aer de politeţe distantă. Domnul Collins totuşi nu se descurajă şi începu să vorbească; dispreţul domnului Darcy părea să crească văzând cu ochii, în proporţie cu lungimea celei de a doua cuvântări, la sfârşitul căreia făcu numai o uşoară plecăciune şi se îndepărtă. Domnul Collins se reîntoarse la Elizabeth.

— N-am nici un motiv, vă încredinţez, spuse el, să fiu nemulţumit de felul cum am fost primit. Domnul Darcy a părut încântat de atenţia mea. Mi-a răspuns cu politeţea cea mai desăvârşită şi mi-a făcut chiar cinstea de a-mi spune că era atât de convins de discernământul Lady-ei Catherine, încât era sigur că dânsa n-ar fi putut niciodată acorda cuiva o favoare nemeritată. Acesta a fost într-adevăr un gând foarte frumos. În general sunt foarte mulţumit de dânsul.

Cum Elizabeth nu mai avea nimic de dorit pentru sine, îşi îndreptă atenţia, aproape exclusiv, înspre sora ei şi domnul Bingley; întreg şirul de plăcute gânduri care se născură din observaţiile ei o făcu poate tot atât de fericită cât era şi Jane. În mintea ei o văzu stabilită chiar în casa aceasta, în deplinătatea fericirii pe care o poate dărui o căsătorie din dragoste; şi se simţi în stare, faţă de această situaţie, să încerce chiar să le îndrăgească pe cele două surori ale lui Bingley. Gândurile doamnei Bennet – vedea limpede – erau pornite în aceeaşi direcţie şi se hotărî să nu se aventureze înspre mama ei, de teamă să nu audă prea multe. Când se aşezară la cină consideră prin urmare că numai o întâmplare nenorocită le putuse plasa pe una alături de cealaltă şi a fost adânc contrariată să constate că mama ei nu găsise pe altcineva, ci tocmai pe Lady Lucas, cu care să vorbească, fără nici o reţinere, deschis, şi despre nimic altceva, decât despre speranţa ei că Jane se va mărita curând cu domnul Bingley. Subiectul era captivant şi doamna Bennet părea incapabilă să obosească tot enumerând avantajele acestei căsătorii. Faptul că domnul Bingley era un tânăr atât de fermecător, atât de bogat şi că locuia la numai trei mile de ele au fost primele puncte pentru care se felicita; şi apoi era aşa de plăcut să te gândeşti ce mult o iubeau surorile lui pe Jane şi să fii sigură că şi ele doreau această înrudire tot atât cât şi ea. Pe deasupra, ce perspectivă pentru celelalte fiice ale sale, căci Jane, măritându-se atât de strălucit, o să le scoată şi pe ele în calea unor tineri cu avere; şi, în cele din urmă, ce fericire la vârsta ei, să-şi poată lăsa fiicele încă necăsătorite în grija sorei lor, aşa ca ea personal să nu mai fie obligată să iasă mai mult decât i-ar fi făcut plăcere. Se cuvenea să pretindă că lucrul acesta nu era o plăcere căci, în asemenea ocazii, aşa cerea eticheta; dar nimeni, desigur, n-ar fi găsit o mai mică bucurie în a sta acasă decât doamna Bennet şi la oricare epocă a vieţii sale. Încheie urându-i de nenumărate ori Lady-ei Lucas să aibă şi dânsa parte de un asemenea noroc, deşi:- evident, şi cu un sentiment de triumf – era convinsă că nu exista o asemenea şansă.

Zadarnice fură încercările Elizabethei de a frâna potopul de vorbe al mamei sale, de a o convinge să-şi descrie fericirea în şoapte mai puţin sonore căci, spre marea ei mâhnire, îşi putea da seama că domnul Darcy, care şedea în faţa lor, auzea aproape totul. Mama sa o certă, spunându-i că e absurdă.

— Şi ce mi-e mie, rogu-te, domnul Darcy, ca să-mi fie teamă de el? Sunt încredinţată că nu-i datorăm o politeţe atât de excesivă încât să ne fie teamă să spunem ceva ce nu i-ar plăcea dumnealui s-audă.

— Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, vorbeşte mai încet. Ce profit poţi avea dacă-l jigneşti pe domnul Darcy? N-ai să-l câştigi niciodată pe prietenul lui, procedând astfel.

Dar nimic din ceea ce spuse nu avu vreun efect. Mama ei îi dădea înainte pe acelaşi ton. Elizabeth roşea şi tot roşea de ruşine şi supărare. Nu se putea stăpâni să nu-şi întoarcă mereu ochii către Darcy, deşi fiecare privire o convingea de ceea ce se temuse; cu toate că el nu era tot timpul cu ochii asupra doamnei Bennet, era convinsă că atenţia lui se fixase într-acolo. Expresia de pe chip i se schimbă încet, încet, de la un dispreţ plin de indignare la o calmă şi neclintită gravitate.

Până în cele din urmă, totuşi, doamna Bennet nu mai avu nimic de spus; iar Lady Lucas, care căsca de mult, tot ascultând descrierea repetată a unor fericiri de care nu vedea cum o să aibă şi ea parte, a fost lăsată să se consoleze eu şuncă şi pui rece. Elizabeth începu să-şi revină. Dar intervalul de linişte nu fu lung deoarece, de cum luă sfârşit cina, auzi vorbindu-se de muzică şi avu de îndurat chinul de a o vedea pe Mary ridicându-se, la foarte slabele lor rugăminţi, gata să îndatoreze oaspeţii. Elizabeth încercă cu multe priviri semnificative şi multe rugăminţi să împiedice ceea ce era numai o dovadă de politeţe; zadarnic însă. Mary nu voia să înţeleagă. Prilejul ce i se oferea de a se produce îi era plăcut şi-şi începu cântecul. Ochii Elizabethei, plini de cea mai mare dezolare, erau aţintiţi asupra ei urmărind-o în timp ce parcurgea cele câteva strofe, cu o nerăbdare prost răsplătită la sfârşit, căci Mary, auzind printre mulţumirile comesenilor şi aluzia la speranţa lor că se va lăsa înduplecată să le mai facă iar favoarea de a cânta, după o pauză de o jumătate de minut începu alt cântec. Posibilităţile ei nu erau în nici un fel pe măsura unei asemenea manifestări; avea o voce mică şi o manieră afectată. Elizabethei îi venea să intre în pământ. Se uită înspre Jane să vadă cum reacţionează ea, dar Jane stătea de vorbă senină cu domnul Bingley. Se uită la cele două surori ale acestuia şi le văzu schimbând între ele semne de batjocură; apoi la Darcy care rămânea totuşi grav, de nepătruns. Se uită la tatăl ei pentru a-l implora să intervină, fiindu-i teamă că Mary ar putea cânta toată noaptea. El îi prinse sugestia şi, când Mary termină şi al doilea cântec, îi spuse cu glas tare:

— A fost prea destul, fetiţo. Ne-ai bucurat îndeajuns. Lasă şi celorlalte domnişoare rândul să se producă.

Mary, deşi se făcu a nu-l auzi, se simţi totuşi descumpănită; şi Elizabethei îi păru rău pentru sora ei, îi păru rău pentru cuvintele tatălui ei, plină de teamă că îngrijorarea ei nu dusese la nimic bun. Se făcu apel la alte doamne dintre invitate.

— Dacă eu, spuse domnul Collins, aş avea norocul să ştiu să cânt, m-aş bucura foarte, sunt convins, să îndatorez societatea cu o melodie, deoarece consider muzica drept o petrecere foarte nevinovată şi total compatibilă cu profesiunea de cleric. Nu vreau să spun totuşi că am putea avea o justificare dacă am consacra prea mare parte din timpul nostru muzicii, deoarece mai sunt desigur şi alte treburi de făcut. Vicarul unei parohii are multe de îndeplinit. În primul rând trebuie să stabilească convenţia cu zeciuiala în aşa fel, încât lui să-i aducă profit, iar protectorului său să nu-i facă supărare. Trebuie să-şi scrie predicile, iar timpul ce-i mai rămâne nu-i va prisosi pentru toate îndatoririle parohiale şi pentru întreţinerea şi îmbunătăţirea locuinţei pe care nu-i va fi iertat dacă n-o face cit mai confortabilă cu putinţă. Şi nu cred că este de mică importanţă ca el să aibă o purtare împăciuitoare şi atentă cu fiecare în parte şi, în special, cu cei cărora le datorează situaţia lui. De această îndatorire eu nu-l pot absolvi şi nici n-aş putea avea o părere bună despre acela care ar lăsa să-i scape vreun prilej pentru a-şi arăta respectul faţă de oricine ar fi din familia protectorului său. Şi îşi sfârşi cuvântarea, care fusese rostită atât de tare, încât să fie auzită de jumătate din salon, cu o plecăciune către domnul Darcy. Mulţi făcură ochii mari, mulţi zâmbiră, dar nimeni nu avu un chip mai amuzat decât domnul Bennet însuşi, în timp ce soţia lui îl lăuda cu patos pe domnul Collins pentru vorbirea lui atât de cu judecată şi remarca, nu prea în şoaptă, către Lady Lucas, că domnul Collins era un tânăr de soi bun şi cum nu se poate mai deştept.

Elizabethei i se păru că dacă membrii familiei sale s-ar fi vorbit să se dea în spectacol în seara aceea cât vor putea mai bine, le-ar fi fost imposibil să-şi joace rolurile cu mai mult haz sau succes; şi ce fericire, se gândea ea, pentru Bingley şi sora ei, că lui îi scăpase o parte din reprezentaţie şi că sentimentele lui nu erau dintre acelea care să fie influenţate de nerozia la care ar fi putut fi martor. Era totuşi destul de rău că cele două surori ale lui şi domnul Darcy avuseseră un asemenea prilej de a-şi bate joc de rudele ei; şi nu-şi putea da seama ce fusese mai greu de îndurat, dispreţul tăcut al domnului sau surâsurile insolente ale doamnelor.

Restul serii nu-i mai oferi mare lucru. Domnul Collins o sâcâi mereu şi se ţinu scai de ea; şi cum nu o mai putu convinge să danseze din nou cu el, o puse în situaţia de a nu mai dansa cu nimeni. Zadarnic îl rugă să danseze cu altcineva şi îi oferi să-l prezinte vreunei alte domnişoare. El o asigură că dansul nu-i spunea mai nimic şi că scopul lui principal era ca prin atenţii delicate să i se facă agreabil şi că de aceea îşi va face un punct de onoare din a rămâne lângă dânsa toată seara. Nu mai era nimic de spus faţă de asemenea proiect. Elizabeth datoră clipe de mare uşurare prietenei sale, domnişoara Lucas, care veni adesea lângă ea şi, din drăgălăşenie, îl atrase pe domnul Collins într-o conversaţie cu ea.

Elizabeth fu cel puţin scutită de ofensa de a mai fi luată în seamă de domnul Darcy care, deşi se aflase adesea foarte aproape de ea şi singur, nu se mai apropiase niciodată atât cât să-i poată vorbi. Ea îşi spuse că era poate urmarea aluziei ce o făcuse cu privire la domnul Wickham şi se bucură.

Cei de la Longbourn rămaseră ultimii şi, printr-o manevră a doamnei Bennet, trebuiră să aştepte trăsura încă un sfert de oră după plecarea tuturor celorlalţi, ceea ce le dădu timp să constate cât de călduros doreau o parte din gazde să-i vadă plecaţi. Doamna Hurst şi sora ei abia dacă mai deschiseră gura şi atunci numai ca să se plângă de oboseală, fiind foarte nerăbdătoare să rămână singure. Respinseră toate încercările de conversaţie ale doamnei Bennet, creând astfel o atmosferă de amorţeală prea puţin înviorată de cuvântările lungi ale domnului Collins, care îl omagia pe domnul Bingley şi pe surorile sale pentru eleganţa petrecerii şi pentru ospitalitatea şi politeţea comportării lor faţă de musafiri. Darcy nu spunea nimic. Domnul Bennet, la fel de tăcut, se delecta de această scenă. Domnul Bingley şi Jane îşi vorbeau, stând împreună, puţin mai departe de toţi ceilalţi. Elizabeth păstra o tăcere tot atât de neclintită ca a doamnei Hurst sau a domnişoarei Bingley; chiar şi Lydia era prea obosită ca să mai rostească vreo vorbă, afară doar de câte o exclamaţie întâmplătoare ca: „Doamne, ce obosită sunt!” însoţită de un căscat până la urechi.

Când în sfârşit se ridicară pentru a-şi lua rămas bun, doamna Bennet fu deosebit de stăruitoare în politeţea cu care îşi exprimă speranţa de a-i primi în curând pe toţi ia Longbourn, adresându-se mai ales domnului Bingley pentru a-l asigura că i-ar face foarte fericiţi dacă ar lua un dejun intim la ei, oricând, fără ceremonia unei invitaţii formale.

Bingley radia de bucurie şi promise, plin de recunoştinţă, că se va folosi de primul prilej pentru a-i prezenta omagiile sale, după ce se va întoarce de la Londra, unde trebuia să plece chiar a doua zi, pentru scurt timp. Doamna Bennet era pe deplin mulţumită şi plecă de acolo cu încântătoarea convingere că, lăsând o margine pentru pregătirile necesare formalităţilor, trăsurilor noi şi rochiilor de nuntă, era neîndoielnic că, la capătul a trei sau patru luni, fiica ei va fi instalată la Netherfield. La eventualitatea de a-şi mai vedea încă una dintre fiice măritată cu domnul Collins se gândea cu tot atâta certitudine şi cu o mare, dar nu egală, plăcere. Elizabeth îi era cea mai puţin dragă dintre fete, şi, deşi bărbatul şi partida erau destul de bune pentru ea, valoarea şi a uneia şi a celeilalte erau eclipsate de domnul Bingley şi de Netherfield.